Nu am nevoie de bani! Lucrez pentru artă. Arta e gratis.

Fie te naşti artist, fie nu. Şi rămâi artist, chiar dacă vocea ta nu mai e un foc de artificii. Artistul rămâne pentru vecie.

Mama m-a distrus.

Doar câinii mei nu m-au trădat.

Uneori, nu recunosc femeia despre care vorbiţi.

Tot ceea ce trebuie ştiut despre mine se află în muzică.

Pe mine vocea m-a făcut artistă. Dar prefer să fiu femeie.

Cea mai mare plăcere e să-mi domin acest instrument atât de dificil care e vocea.

Publicul e un monstru… Nu mai am chef să cânt. Vreau să trăiesc, ca orice femeie de rând.

Alţii au hotărât că sunt făcută pentru cântec, pe vremea când n-aveam decât 4 ani şi când detestam asta. Iată de ce am avut dintotdeauna un sentiment de iubire şi ură pentru cântec.

Ești artist sau nu ești. Și rămâi artist chiar dacă vocea ta înseamnă mai puțin decât un foc de artificii. Artistul este întotdeauna acolo.

Când dușmanii vor înceta să sâsâie, atunci voi ști că m-am eliberat.

Aceasta este diferența dintre profesorii buni și cei mari : profesorii buni oferă mijloacele eficiente pentru elevi, cei mari prevăd scopurile unui elev.

Mi-ar plăcea să fiu Maria dar acolo există La Callas care cere să am grijă de mine cu demnitatea ei.

Nu sunt un înger și nici nu pretind să fiu. Dar nu sunt nici diavolul. Sunt femeie și un artist serios, mi-ar plăcea ca totul să fie judecat.

Femeile nu sunt atât de prietene cu bărbații, așa că trebuie să fim indispensabile. La urma urmei, avem cea mai mare arma în mâinile noastre: aceea de a fi femei.

Prima dată mi-am pierdut vocea, apoi imaginea, după care l-am pierdut pe Onassis.

Este înspăimântător să crezi că ai de partea ta o stâncă când de fapt nu o ai.

Mă pregătesc pentru repetiții ca și cum aș face-o pentru o căsătorie.

Pe scenă sunt în întuneric.

Maria Callas

A încheiat o căsătorie, mai mult de afaceri decât din dragoste, cu Giovanni Battista Meneghini, zis “Titta“, care a devenit repede impresarul ei temut, dar n-a exprimat decât târziu dorinţe de fericire pentru viaţa ei personală: „Publicul e un monstru (…). Nu mai am chef să cânt. Vreau să trăiesc, ca orice femeie de rând“, a declarat la 37 de ani – vocea începea de pe-atunci s-o trădeze. Aristotel Onassis, eternul amant care nu s-a însurat cu ea, a reuşit să-i aprindă simţurile, dar i le-a stins rapid cu cruzime. Pe rând, adorată şi detestată, celebră pentru crizele de furie, Maria îi reproşa presei că n-o înţelege: “Uneori, nu recunosc femeia despre care vorbiţi.“ E probabil că educaţia de care a avut parte nu i-a dat posibilitatea să se cunoască pe sine însăşi.
Pe numele ei adevărat Ceciliei Sophia Anna Maria Kalogeropoulos, renumita soprană, considerată de unii drept cea mai mare cântăreață de muzică de operă din a doua jumătate a secolului al XX-lea, denumită “La Divina” sau “Regina della lirica”, s-a născut la 2 decembrie 1923 la New York. Maria Callas provine dintr-o familie de greci imigrați în Statele Unite ale Americii, Gheorghiou Kalogheropoulos și Evangelia Dimitriades.
În 1929, tatăl își schimbă numele în Georges Callas și deschide o farmacie în cartierul Manhattan din New York. În copilărie, la vârsta de cinci ani, Maria Callas este lovită de un automobil și rămâne în stare de comă timp de 22 de zile. Accidentul nu se soldează cu urmări, Maria Callas se dezvoltă normal și, având înclinații pentru muzică, începe să ia lecții de pian. În 1937, părinții se despart și mama se întoarce împreună cu fiica sa în Grecia. Urâtă, grasă şi sluţită de ochelarii cu lentile cât binoclul, care îi corectau miopia severă, având o soră cu şapte ani mai mare, considerată mai drăguţă, Maria Callas porneşte în viaţă cu numeroase dezavantaje.
În anul 1938, Maria este admisă în Conservatorul din Atena și studiază mai departe pianul cu Maria Trivella. În același timp ia și lecții de canto iar în 1939 interpretează în cadrul unui spectacol pentru studenți rolul lui Santuzza din “Cavalleria Rusticana” de Pietro Mascagni, obținând Primul Premiu al Conservatorului.
Atunci când se întoarce pentru prima dată în Grecia, la 14 ani, Maria nu are mai mulţi prieteni sau iubiţi decât în Statele Unite, unde stătea cu inima îngheţată, din cauza exigenţelor mamei. Evangelia îi comandă de-acum nestingherită, căci tatăl, denigrat pe faţă, a rămas în Statele Unite, spre marea bucurie a tuturor! Rezultatul: tânăra Maria îşi construieşte în fantezie un tată ideal. Va fi destul să reapară peste câţiva ani, afişând abia un strop de simpatie, pentru ca ea să-l considere formidabil. Maria investeşte, aşadar, totul în muzică, mai ales că n-are nimic şi pe nimeni în viaţă. Îşi va rezuma adolescenţa ca pe un antrenament „de atlet“. Muzica e pentru ea o sfidare şi un refugiu, dar nu o pasiune.
Maria Callas a fost educatǎ din punct de vedere muzical în Atena. Inițial, mama sa a încercat să o înscrie la prestigiosul Conservator din Atena, fără succes. La audiție, vocea sa, încă neprelucrată, nu a reușit să impresioneze, în timp ce directorul Conservatorului, Filoktitis Oikonomidis, a refuzat să o accepte fǎrǎ pregătirea teoretică (solfegiu). În vara lui 1937, mama sa a vizitat-o pe Maria Trivella la Conservatorul National Grec, solicitându-i să o accepte pe Mary (așa cum era numită atunci) contra unei taxe modeste. In 1957, Maria Trivella și-a reamintit prima impresie despre “Mary,o fată foarte grasuță, purtând ochelari mari pentru miopie”: “Tonul vocii sale era cald, liric, intens; se răspândea in jur, strălucind ca o flacără și umplând aerul cu reverberatii melodioase, ca un carillon. Era in orice caz un fenomen uimitor, sau mai degrabă un mare talent care necesita control, pregătire tehnică și disciplină strictă pentru a ajunge sa stralucească la adevarata valoare”. Trivella a fost de acord să o pregatească complet pe Callas, renunțând la taxe, dar îndată dupa începerea lecțiilor formale și vocale, Trivella a ințeles că Maria nu era o contralto, asa cum a fost prezentată, ci o soprană dramatică. În consecință, au inceput să lucreze la extinderea razei vocale și la subțierea timbrului. Trivella și-a amintit de Callas ca “o studentă model. Fanatică, fără compromisuri, dedicată studiului trup si suflet. Progresul său era fenomenal. Studia cinci sau șase ore pe zi… In șase luni, cânta cele mai dificile arii din repertoriul international de operă cu o muzicalitate extraordinară”. Genială pe fragmente, n-ar realiza totuşi cu suficientă uşurinţă trecerea de la un registru la altul, afirmă unii. Maria Callas va încerca, de-a lungul unei părţi a vieţii, să şteargă acest “defect“, fără succes. Milioane de admiratori vor descifra în asta urmele emoţiei, dar prezenţa ei de tragediană câştigă unanimitatea sufragiilor. Maria Callas îşi joacă rolul, în aceeaşi măsură în care cântă, o revoluţie pentru o artistă. Îşi sublimează iubirile, pe care niciodată nu le-a resimţit. La 18 ani, o asemenea înflăcărare feciorelnică emoţionează, dar mai târziu, când se va spune că are inimă de piatră, detractorii vor vedea în asta monstruozitatea ei.
Pentru a fugi din ţara frământată de tensiunile politice şi epurările sumare, dar şi pentru a scăpa de scumpa ei mamă, Maria Callas hotărăşte să ia vaporul spre Statele Unite. Triumful de la Atena nu-i este de-ajuns. Evangelia ar putea să vadă în ambiţia fetei rodul educaţiei sale, dacă artista nu şi-ar afişa dispreţul: Elvira e cea care i-a devenit mamă, Elvira o sfătuieşte să-şi odihnească vocea, luându-şi câteva pauze (pe care ea le neglijează), tot Elvira o învaţă să se îmbrace, să zâmbească, să fie cât mai feminină, la cele nouăzeci de kilograme. Elvira e cea care o iubeşte, pur şi simplu, şi nu doar pentru vocea ei. Evangeliei îi va fi ciudă pe fiică-sa până la moarte: „Eu am creat-o pe Maria Callas, ea m-a părăsit“, va repeta în faţa presei. La care acuzata va răspunde, prin intermediari: “Mama m-a distrus.” Amândouă vor avea dreptate. Nici Evangelia, nici Elvira nu se bucură de această plecare peste Atlantic, una fiindcă e părăsită, cealaltă fiindcă se teme ca eleva ei să nu se lase pe trândăveală. La 22 de ani, Maria Callas nu are îndoieli. Ea pleacă.
Callas a studiat cu Trivella timp de doi ani înainte ca mama sa să obțină altă audiție la Conservatorul din Atena cu de Hidalgo. Callas a interpretat “Ocean, Monstru Urias”. De Hidalgo și-a amintit momentul: “cascade de sunet extravagante, furtunoase, inca necontrolate, dar pline de dramă și emoție”. Ea a fost de acord să o accepte ca studentă imediat, dar mama lui Callas a solicitat o amânare de un an, pentru ca Mary sa absolve Conservatorul National și să inceapă să lucreze. Pe 2 aprilie 1939, Callas a interpretat rolul Santuzza intr-o productie studentească a Cavalleriei Rusticana de Mascagni la Teatrul Olympia, iar in toamna aceluiasi an s-a înscris la Conservatorul din Atena in clasa Elvirei de Hidalgo. In 1968, Callas a declarat Lordului Harewood: “De Hidalgo avea o pregatire cu adevarat bună, poate ultima cu adevarat bună, in bel canto. Ca tanără de 13 ani, am fost imediat aruncată in bratele sale, insemnand că am invațat secretele bel canto-ului, care, asa cum stiti, nu inseamnă doar a canta frumos. Este un studiu foarte dificil; este un fel de haină strâmtă pe care trebuie să ți-o pui, chiar dacă iți place sau nu. Trebuie să inveți sa citesti, să scrii, să formezi fraze, cât de bine poti, să cazi, să te rănesti, să revii mereu pe picioarele tale. De Hidalgo avea o metodă, care era adevarata metodă de a invața bel canto, in care indiferent cat de mare este o voce, trebuie facută usoară, trebuie prelucrată intr-o maniera flexibilă, niciodata să nu atarne in jos. Este o metodă de a menține vocea usoară și flexibilă și de a impinge instrumentul intr-o zonă unde să nu fie prea zgomotos, ci rezonant. Mai este și studiul scalelor, trilurilor, infloriturilor specifice bel canto, care sunt un limbaj de sine stătător”. De Hidalgo a declarat mai tarziu despre Callas că era “un fenomen… Obișnuia să asculte toate sopranele, mezzosopranele, și tenorii… Era capabilă de orice.” Însăsi Callas a declarat ca : “mergeam la Conservator la 10 dimineața și plecam cu ultimul elev… devorând muzică” 10 ore pe zi. Cand a fost intrebată de profesoara de ce proceda astfel, raspunsul a fost: “pană și cel mai putin talentat elev te poate invăța pe tine, cel mai talentat elev, ceva de care să nu fii capabil”.
Între 1942 și 1945 interpretează diferite roluri pe scena Teatrului Regal de Operă din Atena în operele “Il Mercante di Venezia” de Mario Castelnuovo-Tedesco, “Fidelio” de Ludwig van Beethoven, “Der Bettelstudent” de Carl Millöcker și “Tosca” de Giacomo Puccini. În 1945 se întoarce la New York, unde obține o audiție la “Metropolitan Opera Theater”, soldată însă cu un insucces. Continuă să studieze pentru a-și perfecționa tehnica vocală și, în fine, prin intermediul cunoscutului impresar teatral Eddie Bagarozy, este angajată să cânte la Opera din Chicago, unde în ianuarie 1947 debutează în rolul principal din “Turandot” de Puccini, fără a înregistra un succes remarcabil. Revine în Italia la 27 iunie 1947, fiind însoțită de faimosul bas Nicola Rossi-Lemeni, prin intermediul căruia vine în contact cu Giovanni Zanatello, director artistic al Arenei din Verona, care tocmai era în căutare de interpreți pentru stagiunea 1947. Zanatello este fascinat de vocea Mariei Callas și îi încredințează rolul principal în opera “La Gioconda” de Ponchielli. În Verona cunoaște pe Giovanni Battista Meneghini, industriaș bogat și mare amator de muzică, cu care se va căsători la 21 aprilie 1949, deși îi separă o diferență de vârstă de 37 de ani. Meneghini preia și rolul de agent teatral, asigurându-i contactul cu cele mai importante teatre de operă din Italia. În 1948 apare pentru prima dată în rolul titular din opera “Norma” de Vincenzo Bellini pe scena teatrului din Florența, cu un succes deosebit. În repertoriul său memorabil, creația sa din opera “Norma” va deveni un punct de reper pentru stilul Mariei Callas, interpretarea celebrei arii Casta Diva rămânând neegalată până astăzi. În decembrie 1951 inaugurează stagiunea lirică la “Teatro alla Scala” din Milano cu opera “I vespri siciliani” de Verdi, un adevărat triumf marcat de aplauze nesfârșite și de strigăte de “bis”. Urmează turnee în Italia (Verona, Veneția, Roma) și la Chicago, “Metropolitan Opera” din New York, “Covent Garden” din Londra cu operele “Lucia di Lammermoor” de Donizetti, “Aida”, “Il Trovatore” și “La Traviata” de Verdi, “Norma” de Belini și altele. Celebrul șef de orchestră, Arturo Toscanini, este cucerit de vocea ei și vrea să-i încredințeze rolul titular în “Macbeth” de Verdi, dar opera nu a fost înclusă în programul “Scalei”. Viața Mariei Callas se împarte între diverse reprezentații, călătorii și relații sentimantale, uneori furtunoase, cu regizorul Luchino Visconti, directorul de scenă Franco Zeffirelli, tenorul Giuseppe di Stefano.
În anul 1959, este invitată de bogatul armator grec Aristotel Onassis la o croazieră pe yacht-ul său “Christina”, împreună cu personalități de frunte din protipendada internațională. Callas se desparte de Meneghini și devine amanta oficială a lui Onassis. A fost o pasiune “destructivă și violentă”, cum a fost definită de ea însăși. Onassis, gelos, o ține departe de activitatea artistică. La insistențele lui Zefirelli, reapare pe scenă în 1964 cu “Tosca” la “Covent Garden” (Londra) și apoi cu “Norma” la Paris, dar vocea sa se resimte după anii de inactivitate. Înregistrează încă un succes triumfal în 1965 cu “Tosca” la New York, după care urmează declinul. La Roma este silită să întrerupă un spectacol cu “Norma” după actul al II-lea, o reprezentație la Londra cu “Tosca” va fi ultima sa aparițe într-un spectacol de operă. Viața sa privată nu este mai bună. Onassis o părăsește pentru a se căsători cu Jacqueline Kennedy, văduva președintelui american John F. Kennedy asasinat la Dallas. În 1973 mai întreprinde un turneu mondial de concerte împreună cu tenorul Giuseppe di Stefano, care se termină în 1974 la Sapporo în Japonia. Este ultima sa apariție în public. Maria Callas nu mai este decât umbra aceleia care făcea să delireze publicul, nu mai are simțul scenic, nu mai caracterizează personajele, vocea sa care încânta cu timbrul, extensiunea vocală, culoarea și vitalitatea plină de vibrație nu mai este decât o palidă amintire a performanțelor din trecut.
Moartea lui Onassis o doboară în 1975, şi de-atunci nimeni n-a mai văzut-o, în afara servitorilor săi: nu mai iese din casă, mângîindu-şi căţeii pe canapea, urmărind una după alta filmările din vremea strălucirii sale, înregistrându-şi mărturiile pe kilometri de bandă audio (care a dispărut, din câte se pare), ascunsă de ochii lumii şi pe jumătate paranoică, la fel ca şi cealaltă sălbatică celebră de pe Avenue Georges-Mandel, Greta Garbo. În 1976, într-un elan neaşteptat, reîncepe repetiţiile pe furiş la teatrul Champs- Eysées, unde i se închiriază sala, dar un paparazzo o surprinde şi-i publică fotografia, însoţită de un titlu scandalos: „Nu mai e în stare“. Callas, după ce-a câştigat procesul împotriva ziaristului, hotărăşte că nu mai are de dăruit nimic nimănui. Atunci când se prăbuşeşte, în zorii zilei de 16 septembrie 1977, dintr-o probabilă criză cardiacă, presa bănuieşte că a luat o supradoză din somniferele de care, oricum, abuza în ultima vreme, încât zăcea aţipită şi câte douăzeci de ore pe zi. Dar Placido Domingo, tânărul şi sincerul ei prieten, va avea ultimul şi cel mai îndreptăţit cuvânt: „Cred că n-avea nevoie să se sinucidă, era destul să se lase să moară de durere.“
Cenuşa ei va fi răspândită pe Marea Egee, în primăvara anului 1979, acea mare pe care o străbat armatorii importanţi, cea care apare în toate tragediile, de la Eschil şi până în zilele noastre.  Piatra de mormânt de la cimitirul “Père Lachaise” amintește de cine a fost Maria Callas. Pentru posteritate au rămas înregistrările pe discuri cu vocea sa, care a dat viață într-un mod neegalat atâtor personaje tragice și nefericite.

Surse:
brainyquote.com
historia.ro
ro.wikipedia.org
youtube.com