Nu există foc, şi nici gheaţă care să se poată compara cu ce simte omul în suflet.

Publicat 24 septembrie 2018

Nu există foc, şi nici gheaţă care să se poată compara cu ce simte omul în suflet.

Niciodată nu ştim exact cât loc ocupăm în viaţa celorlalţi.

Arată-mi un erou şi îţi voi scrie o tragedie.

Sunt unul dintre puţinii oameni oneşti pe care i-am cunoscut în viaţă.

Veghează ca niciodată personalitatea ta să nu se topească indistinct în personalitatea altuia, bărbat sau femeie.

A fi adult este ceva foarte greu. E mult mai simplu să sari peste, şi să treci de la o copilărie la alta.

La 18 ani convingerile noastre sunt dealuri de pe care privim; la 45 de ani ele sunt peşteri în care ne ascundem.

Nu a existat niciodată o biografie bună a unui romancier bun. Nici nu s-ar putea. Dacă e bun de ceva, atunci el este mai multe persoane într-una singură.

Fie gândeşti, fie alţii trebuie să gândească pentru tine, luându-ţi puterea, pervertindu-ţi şi disciplinându-ţi gusturile naturale, civilizându-te şi sterilizându-te.

Aştepta ca masca să i se ridice, însă nu punea sub semnul întrebării dreptul ei de a o purta.

Vitalitatea constă nu numai în abilitatea de a rezista, dar şi în abilitatea de a o lua de la capăt.

Dorinţele înşală…

Acţiunea este un personaj în sine.

A visat întotdeauna la devenire şi niciodată la a fi.

Cine nu judecă şi nu condamnă lasă loc unor speranţe nelimitate.

Niciodată să nu confuzi o singură înfrângere cu înfrângerea finală.

E neplăcut când trebuie să răscolim lucrurile pe care le credeam aşezate.

Când ţi se pare că ai dreptul de a critica pe alţii, nu uita că şi ei au acelaşi drept.

Sper că vei trăi o viaţă de care să fii mândru. Iar dacă o să descoperi că nu este aşa, sper că vei avea tăria să o iei de la capăt.

Proba de încercare a tăriei tale sufleteşti stă în capacitatea de a-ţi păstra echilibrul chiar şi atunci când în tine se confruntă în acelaşi timp două idei opuse.

Două suflete sunt create uneori împreună, destinate să fie împreună, de dinainte de a se naşte.

F. Scott Fitzgerald

Personaj al contrastelor extreme, autorul celebrului roman „Marele Gatsby“ a combinat aventuros geniul cu alcoolismul, visele cu frica de eşec şi opulenţa cu nevoia de a se compromite pentru bani.
Când Scott Fitzgerald scria fraza „Şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut“, omenirea se afla în anul de graţie 1925. Planeta Pământ era răvăşită de trecerea în viteză a Primului Război Mondial, iar America trăia pe nisipuri mişcătoare, combinaţie de opulenţă, sărăcie şi incertitudine, aceleaşi nisipuri care aveau să o şi îngroape în Marea Criză Economică a anilor 1930.
Fraza de mai sus, cea care încheia „Marele Gatsby“, unul dintre cele mai frumoase romane scrise vreodată, poate fi privită ca o caracterizare în miniatură a autorului. Un soi de haiku occidental, pe orizontală. În acel an, Fitzgerald era cu privirea întoarsă către trecut. În timp ce lumea privea înainte şi căuta soluţii de redresare economică, iar mândria victoriei asupra germanilor era încă la cote maxime,
Fitzgerald părea blocat iremediabil într-un trecut romantic, clădit pe jocul dintre culori şi umbre, asemeni unei picturi din alt secol. Citatul anterior este în fapt caracterizarea destinului acestui personaj enigmatic, a cărui viaţă pare un lung şir de eşecuri, de strădanii sisifice şi de dezamăgiri cumplite, completate, periodic, cu câte o răbufnire de geniu ce arunca în derizoriu întreaga lumea literară a vremii.
Privită de la distanţă, ca printr-un ochean, viaţa lui Fitzgerald are toate ingredientele unui film hollywoodian ca la carte:probleme financiare, depresii, boală, o relaţie amoroasă extrem de tumultuoasă, alcoolism. Drept dovadă este faptul că, deşi extrem de apreciat de critica literară, Fitzgerald nu a avut niciodată succesul la public al unui Hemingway sau al unui Salinger. Chiar şi romanul său cel mai important, „Marele Gatsby“, a fost primit, la data publicării, mai degrabă cu reticenţă şi cu o uşoară răceală. Când Fitzgerald a murit, în 1940, era aproape uitat. Necrologul din „The New York Times“ îi menţiona marele roman ca o dovadă a talentului pe care l-a avut, dar pe care nu l-ar fi împlinit niciodată. Astăzi, cartea este considerată o capodoperă şi aflată în grila de lecturi obligatorii pe la mai toate liceele din lume. Într-un fel, doar timpul a reuşit să-i facă dreptate.
Scott Fitzgerald s-a născut pe 24 septembrie 1896, în Saint Paul, Minnesota (SUA), într-o familie de irlandezi catolici din clasa de mijloc. Deşi a fost numit după unul dintre verii săi, Francis Scott Key, viitorului scriitor i se zicea doar „Scott“. O altă sursă a numelui său provenea de la o soră, Louise Scott, una dintre cele două fete care au murit cu puţin timp înainte de naşterea sa.
Peste ani, Fitzgerald avea să scrie: „Mama a pierdut ceilalţi doi copii, cu trei luni înainte să mă nasc eu. Cred că de atunci am început să fiu un scriitor“. Viitorul prozator şi-a petrecut prima decadă a copilăriei în Buffalo, New York, permutat între diverse şcoli catolice, la cererea părinţilor, ambii practicanţi fervenţi. Portretul succint al copilului Fitzgerald contura imaginea unui băiat cu o inteligenţă mult peste medie şi cu un interes pronunţat asupra literaturii.
Francis Scott Fitzgerald a urmat cursurile Academiei St. Paul, iar la vârsta de 13 ani i-a fost publicată prima lucrare: o istorioară poliţistă, publicată în revista şcolii. În 1911, la vârsta de 15 ani, părinţii l-au trimis la prestigioasa şcoală catolică Newman, din New Jersey. Aici l-a cunoscut pe Părintele Sigourney Fay, care i-a remarcat talentul şi l-a încurajat să-şi cultive pasiunea literară, notează site-ul biography.com.
După absolvirea şcolii Newman, în 1913, Fitzgerald s-a hotărât să rămână în New Jersey pentru a-şi continua dezvoltarea artistică la Universitatea Princeton, unde a publicat pentru revistele ”Princeton Tiger” şi ”Nassau Literary Magazine”. În 1917, s-a înrolat în Armată, unde, copleşit de spaima morţii, a scris cartea ”The Romantic Egotist”, dar editorii au refuzat să o publice. A fost avansat la gradul de sublocotenent de infanterie şi trimis la Sheridan, lângă Montgomery, în statul Alabama. Acolo a cunoscut-o pe tânăra Zelda Sayre, în vârstă de 18 ani, de care s-a îndrăgostit. După terminarea războiului, în 1918, Fitzgerald s-a mutat la New York, încercând să-şi construiască o carieră în publicitate, care să-i confere stabilitatea financiară de care avea nevoie pentru a o convinge pe Zelda să se căsătorească cu el.
Povestirile ca sursă de trai nu erau o tehnică inventată de Fitzgerald. Toţi scriitorii americani ai perioadei o foloseau, însă ritmul lent în care Fitzgerald avansa în lucrul la marile sale romane,

Cu Hemingway

comparativ cu povestirile trimise aproape lunar în America, l-a făcut pe Hemingway să-şi acuze prietenul de „prostituţie“. Deşi Scott anunţase că nu va scrie povestiri „uşurele“, ci lucrări literare în adevăratul sens al cuvântului, în curând a început să adauge finalul neaşteptat, secretul comercial al epocii, confirmând practic temerile prietenului său.
În tot acest climat nesigur, Fitzgerald avea să trimită, în 1925, manuscrisul a ceea ce astăzi este cunoscut ca fiind „Marele Gatsby“. Romanul a fost primit prin cronici mai degrabă călduţe şi cu uşoară reticenţă, fapt ce a accentuat depresiile şi nesiguranţa scriitorului. De altfel, la moartea sa, puţină lume din America îi mai menţiona numele. Norocul postum a venit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când editura Serviciilor Armate a decis distribuirea a 150.000 de copii din roman pentru soldaţii de pe front, deschizându-i drumul lui Fitzgerald către o nouă generaţie de cititori şi adulaţia postumă.

”This Side of Paradise”, varianta revizuită a primei sale cărţi, a fost publicată în anul 1920 şi a avut recenzii extraordinare, transformându-l pe Fitzgerald, la doar 24 de ani, într-unul dintre cei mai promiţători tineri scriitori.
Tânărul Fitzgerald a adoptat un stil de viaţă mai extravagant, care a trezit suspiciuni asupra seriozităţii sale literare. Începând cu anul 1920 şi de-a lungul întregii sale cariere, Fitzgerald s-a susţinut financiar scriind un număr mare de povestiri pentru publicaţii cunoscute, precum ”The Saturday Evening Post” sau ”Esquire”. Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se numără “The Diamond as Big as the Ritz”, “The Curious Case of Benjamin Button,” “The Camel’s Back” şi “The Last of the Belles.”

În 1922, Fitzgerald publică cel de-al doilea roman, ”The Beautiful and The Damned”, care-i consolidează statutul de mare scriitor. Romanul zugrăveşte cu măiestrie viaţa celor bogaţi, extravaganţa şi ambiţiile anilor ’20, cunoscuţi drept epoca jazz-ului. “Era o epocă a miracolelor”, avea să scrie Fitzgerald, “era o epocă a artei, era o epocă a exceselor şi era o epocă a satirei”, menţionează site-ul citat.
Încercând o schimbare de decor pentru a-şi stimula creativitatea, Fitzgerald se mută, în 1924, în Franţa. Acolo a scris ceea ce avea să devină cel mai mare roman al său, ”The Great Gatsby” (Marele Gatsby), publicat în 1925, o descriere fidelă a epocii jazz-ului, caracterizat de un lirism deosebit. Însă, cu toate că a fost foarte bine primit la publicare, abia în anii ’50-’60, cu mult după moartea autorului, ”The Great Gatsby” s-a bucurat de statutul pe care-l are astăzi, când este considerat unul dintre cele mai bune romane americane scrise vreodată.

După publicarea romanului ”Marele Gatsby”, viaţa lui Fitzgerald a urmat o linie descendentă. Confruntându-se deja cu un consum abuziv de alcool, Fitzgerald a avut perioade lungi în care nu a mai putut scrie. Pe de altă parte, soţia sa, Zelda, avea probleme psihice, iar cuplul a petrecut sfârşitul anilor ’20, mutându-se între Delaware şi Franţa. În 1930, în urma unei căderi psihice, Zelda a fost tratată la spitalul Sheppard Pratt din Towson, Maryland, şi, în acelaşi an, a fost internată într-un spital de boli mintale din Elveţia. Doi ani mai târziu, era sub tratament la Clinica de Psihiatrie Phipps din cadrul Spitalului Johns Hopkins din Baltimore.
În 1934, Fitzgerald a reuşit să publice cel de-al patrulea roman, ”Tender is the Night”, despre un psihiatru american din Paris şi problemele sale din mariajul cu o pacientă bogată. Cu toate că, la momentul respectiv, nu a avut succes, cu timpul valoarea literară a acestei opere a crescut.
După alţi doi în care a căzut pradă alcoolului şi depresiei, în 1937, Fitzgerald a încercat să-şi revigoreze cariera, ca scenarist la Hollywood. Aici avea să obţină cel mai mare salariu anual din timpul vieţii: 29.757 de dolari. Pe lângă prozele scurte, Scott a

Sheilah Graham

început să scrie şi scenarii de film, lucru pe care-l considera „degradant“, dar pe care-l urma din raţiuni financiare. În paralel, a început lucrul la ceea ce avea să devină ultimul său roman, „ Dragostea ultimului magnat“.
La acest moment, sănătatea sa şi relaţia cu Zelda erau în haos. Fitzgerald recunoştea că se transformase într-un alcoolic, iar Zelda era, în continuare, mai mult internată prin diverse spitale psihiatrice. Fitzgerald începe o nouă relaţie, cu ziarista Sheilah Graham. Într-un singur an, 1939-1940, scrie 17 povestiri, reunite ulterior în ciclul „Povestiri cu Pat Hobby“ în care îşi autoironizează viaţa de la Hollywood, transformându-se în personaj. Povestirile, publicate în revista „The Esquire“ au fost extrem de bine primite de critica vremii.
Spre sfârşitul deceniului, Scott a suferit două infarcte. Este sfătuit de doctor să renunţe la alcool şi să facă şi o pauză din scris. Se mută în apropierea blocului noii iubite, Sheilah Graham, în Hollywood. A început să lucreze la un nou roman, ”The Love of the Last Tycoon”, în 1939, dar nu a reuşit să scrie decât jumătate din manuscris. În seara de 20 decembrie 1940, după ce fusese la premiera fimului „This Thing Called Love“, Fitzgerald a ameţit brusc, găsindu-se în imposibilitatea de a se mai putea ridica de pe scaunul cinematografului. I-a spus iubitei, privind supărat către cei din jur:„Toţi cred că sunt beat, nu-i aşa?“.

A doua zi, după ce mâncase un baton de ciocolată şi luase notiţe într-un carneţel, iubita l-a văzut ridicându-se brusc, încercând să-şi ia mantaua şi prăbuşindu-se. Verdictul medicilor:infarct. Fitzgerald a fost înmormântat în Rockville, Maryland. La ceremonie au luat parte puţin peste 20 de persoane, printre care fiica sa (ce împlinise deja 19 ani) şi fostul său editor. Zelda a murit în 1948, într-un incendiu ce a avut loc la spitalul de psihiatrie „Highland Mental Hospital“. Ultimul lui manuscris, „Dragostea ultimului magnat“, a fost publicat în 1941 şi comparat imediat cu „Marele Gatsby“.
F. Scott Fitzgerald nu s-a bucurat în timpul vieţii de celebritatea pe care o are în zilele noastre. Abia după moartea sa, a fost evidenţiată valoarea literară deosebită a romanului ”The Great Gatsby” şi, odată cu aceasta, adevărata valoare literară a autorului său.
„Marele Gatsby“ a fost plasat pe locul al doilea în topul celor mai bune 100 de cărţi ale secolului XX de „Modern Library“.