Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Nu pot cuprinde spiritul muzicii altfel decât în iubire.

Nu pot cuprinde spiritul muzicii altfel decât în iubire.

Bucuria nu este în lucruri, ci în noi.

Muzica este femeia care naşte, poetul este cel care fecundează… Muzica e femeie. Femeia înseamnă dragoste, dar o dragoste primitoare şi care, atunci când primeşte, se dăruieşte pe deplin. Femeia devine ea însăşi abia în clipa când se abandonează… O femeie care nu iubeşte cu această mândrie dăruitoare e o femeie care nu iubeşte deloc. Iar o femeie care nu iubeşte deloc este cel mai respingător spectacol din lume.

Compozitorii germani nu au izbutit să vorbească cu glasul poporului, n-au zugrăvit viaţa aşa cum este… Trebuie să redăm epoca noastră aşa cum este ea şi să sesizăm formele noi, pe care ni le dictează însăşi viaţa…

Muzica este limba pasiunii.

Muzica nu va înceta a fi cea mai eliberatoare dintre arte.

Femeia devine ea însăşi abia în clipa în care se abandonează. Adică, atunci când iubeşte.

Imaginaţia creează realitatea.

Mozart – geniul său excepţional îl situează mai presus de oricare maestru în toate domeniile artei şi în toate timpurile.

Cu calm şi cumpătare, doar astfel, răzbunarea-i o încântare.

Înţelegerea trece prin dragoste.

Sărutul iubirii este cel dintâi prilej de a ajunge în intimitatea morţii; de aceea aproape oricine este atât de speriat de acest prim sărut.

Cine a auzit pe Liszt interpretând Sonatele de Beethoven a avut impresia că este în prezenţa nu a unei reproduceri, ci a unei veritabile creaţii.

Nu sunt plămădit din acelaşi aluat ca ceilalţi oameni. Trebuie să am strălucire, şi frumuseţe, şi lumină. Lumea îmi datorează ceea ce îmi este necesar. Nu pot trăi dintr-o pensie mizerabilă de organist ca maestrul vostru Bach.

Dramaturgii de azi trebuie să dea expresie şi semnificaţie spirituală intereselor concrete ale timpurilor noastre; dar poetul şi compozitorul de operă au datoria de a evoca spiritul sfânt al poeziei aşa cum vine el spre noi din saga şi legendele vremurilor trecute.

Vreau să distrug această ordine deja stabilită, care transformă milioane de fiinţe în sclavii unei minorităţi şi face din această minoritate sclava pro­priei puteri, propriei sale bogăţii. Vreau să distrug această ordine stabilită care pune o graniţă între profit şi muncă.

Care om este în stare să-şi cufunde privirea o viaţă întreagă, cu inima veselă şi sufletul lui în adâncurile acestei lumi a hoţiei şi a asasinatului organizat, legiferată de minciună, de înşelăciune şi de ipocrizie, fără să fie uneori nevoit să-i întoarcă spatele, înfiorat de scârbă.

Richard Wagner

După secolul luminilor venea secolul ,,magiei“ muzicale. Opera wagneriană a schimbat cursul muzicii iar Wagner a (FILE) 200 Years Since Birth Of Richard Wagnerfost unul dintre precursorii mesianismului în materie de muzică. Wagner a fost eroul artist prin excelenţă al cărui grad de megalomanie friza nebunia. Cu o înălţime de doar 1,64 cm. radia o putere enormă, încredere în sine, duritate, lucru fără de care nu răzbeşti în viaţă şi mai ales geniu. Wagner era genial deşi ca om părea înspăimîntător sau cel puţin aşa l-au perceput unii. Creaţia sa – monumentală, profundă şi de o complexitate nemaiîntâlnită până la el – a dominat secolul al 19-lea şi a divizat lumea muzicală în două tabere adverse. Influenţa ei este încă prezentă la mai bine de un veac de la moartea compozitorului. Wagner a fost un creator total: compozitor, scriitor, poet (îşi scria singur libretele operelor sale), regizor, scenograf, dirijor şi maestru de lumini. Deşi la început a fost influenţat de gândirea lui Meyerbeer (compozitor pe care îl va dispreţui mai târziu) şi de creaţiile inovatoare ale lui Franz Liszt şi Hector Berlioz, Wagner şi-a depăşit toţi contemporanii prin enormitatea scopului propus şi atins: acela de a crea o nouă formă de artă în care muzica şi drama să se contopească, devenind o unică şi indivizibilă cale de expresie, acea Zukunftsmusik (muzica viitorului).
,,Richard Wagner s-a născut la Leipzig la 22 mai 1813 ( anul în care a avut bătălia nefastă pentru Napoleon chiar lîngă Leipzig cunoscută drept ,,bătălia naţiunilor“ în care acesta a fost învins de armatele Austriei, Prusiei şi cele ale Rusiei ), paternitatea lui fiind învăluită în mister. Există anumite dovezi că tatăl lui adevărat a fost un actor pe nume Ludwig Geyer şi, potrivit unor dovezi indirecte, acest Geyer era evreu. Adevărul s-ar putea să nu se afle niciodată. În orice caz, tatăl legitim al lui Wagner a murit cînd copilul avea şase luni, iar după un an, mama sa s-a căsătorit cu Geyer. Young_Richard_WagnerFamilia s-a mutat la Dresda, unde Richard a urmat şcoala. Din copilărie a fost mereu înconjurat de actori, muzicieni şi artişti, dar nu a manifestat nici un fel de aptitudini speciale în vreo direcţie anume. Abia la vîrsta de cincisprezece ani, după ce a ascultat Simfonia a IX-a de Beethoven şi ,,Fidelio“, a decis să devină compozitor. Simfonia a noua pare că l-a zguduit psihic, eliberînd fermentul muzical latent care zăcea în el“ (Harold C.Schonberg) Chiar el recunoaşte că Beethoven a fost un deschizător de căi: ,,Ultima simfonie a lui Beethoven este răscumpărarea muzicii din elementul ei particular spre domeniul artei universale. Este evanghelia umană a artei viitorului. Dincolo de ea nu mai este posibil niciun pas, pentru că după ea nu poate urma decît arta perfectă a viitorului: drama universală pentru care Beethoven a făurit cheia“ El a făcut parte dintre cei care s-au folosit de această cheie. Şi acest lucru este cert. Geniile se recunosc între ele. Aceasta este o lege nescrisă a universului.
La naşterea sa, Beethoven avea deja 43 de ani, Schubert 15, iar Rossini, la doar 21, cunoştea succesul cu opera sa Italianca în Alger. Pe scurt, clasicismul muzical se pregătea să lase locul intrării triumfale a romantismului în lumea artelor.
Tatăl compozitorului nu este sigur: poate fi Friederich Wagner, un intendent de poliţie care moare în chiar anul naşterii compozitorului, sau Ludwig Geyer – actor şi poet – cu care mama sa se va mărita un an mai târziu, când familia se mută la Dresda. În acest oraş avea să se formeze muzicianul. La opt ani asistă la premiera operei Der Freischütz de Weber, care îl va entuziasma aşa de mult încât peste câţiva ani (avea doar 13 ani) se apucă să traducă Odiseea lui Homer din greacă şi începe lucrul la o tragedie în cinci acte denumita Leubald. În 1827 familia se mută din nou la Leipzig, unde adolescentul învaţă singur pianul şi citeşte ca un apucat operele complete ale lui Shakespeare, Goethe şi Schiller, neglijând aproape complet şcoala. Un an mai târziu asistă la concertul cu Simfonia a 9-a de Beethoven, o experienţă care va lăsa urme adânci în personalitatea artistică a băiatului. Din această perioada datează primele sale compoziţii, astăzi pierdute. Neglijarea şcolii avea să aibă repercusiuni, căci, deşi se va înscrie la Universitatea din Leipzig, nu va putea ocupa o poziţie „la zi”, datorită studiilor liceale incomplete. Deşi a fost un student deosebit de turbulent, cu o viaţă universitară „bogată”, Wagner a studiat asiduu compoziţia, fiind mai mult un auto-didact, căci nu avea răbdare să urmeze şi să asimileze tehnicile academice. Maeştrii săi au fost Beethoven şi Mozart, cu ale căror partituri îşi petrecea zile şi nopti, studiind, comparând, analizând.Richard-Wagner-Classical-HD-Wallpaper
Fărâmiţarea accentuată a tonalităţii în lucrările wagneriene a avut o importanţă crucială în dezvoltarea ulterioară a muzicii, proces fără de care secolul 20 ar fi greu, dacă nu chiar imposibil de imaginat. Wagner a declanşat o adevărată revoluţie care a condus la formele interesante, năstruşnice sau inepte ale muzicii experimentale din deceniile ’50 -’70. Mai mult, operele sale au creat o nouă „rasă” de cântăreţi, necesitând o nouă tehnică vocală şi o inteligenţă superioară celeia unei simple vedete de mucava. Inventator al leit-motivului  – un scurt fragment melodic care defineşte un personaj, caracter sau o situaţie şi care reapare mereu de-a lungul unei opere – Wagner a dat naştere melodiei-personaj, o structură originală care a metamorfozat complet conceptul de operă şi chiar acela de muzică instrumentală. Unicitatea geniului wagnerian a dat naştere unei fundături, căci după el cu greu s-a mai putut creea ceva cu adevărat nou. Criza provocată de Wagner va declanşa toate evenimentele ce aveau să definească noul secol (al 20-lea) din punct de vedere muzical şi artistic, în general. Măiestria fenomenală prezentă în tetralogia Inelul Niebelungilor (faţă de care, aşa cum spuneam în articolul precedent, J.R. Tolkien ne apare ca un biet plagiator), precum şi puterea ieşită din comun cu care acest om a scris, la aceeaşi cotă de înaltă inspiraţie, 18 ore de dramă şi muzică destinate a fi interpretate non-stop, este printre cele mai uimitoare realizări ale spiritului uman.
Richard Wagner_În 1833 are loc prima audiţie a Simfoniei în Do major, singura lucrare simfonică scrisă de compozitor. Lucrarea a fost primită bine de public, dar nu a fost un succes răsunător. În acelaşi an, Wagner devine maestru de cor la Teatrul din Würzburg şi compune prima sa operă, Die Feen (Zânele), bazată pe o poveste fantastică de Carlo Gozzi. Un an mai târziu, va fi angajat ca dirijor al unei trupe itinerante de operă, cu sediul în oraşul Magdeburg. Aici o cunoaşte pe actriţa Minna Planer, cu care se va căsători în 1836, anul dezastruoasei premiere a celei de a doua opere, Das Liebesverbot (Dragostea intrezisă), după piesa Măsură pentru măsură de Shakespeare. După o scurtă şedere la Könisberg, soţii Wagner se mută la Riga, unde Richard ocupă postul de director muzical al Teatrului din localitate. Aici va începe compozitorul lucrul la opera Rienzi, considerată astăzi a fi prima operă importantă a epopeii wagneriene, deşi stilul care îl va consacra nu este încă prezent.
În 1840 termină Rienzi, iar în anul imediat următor compune prima operă cu adevărat reprezentativă, Die fliegende Olandezul ZburatorHolländer (Olandezul zburător), bazată – aşa cum vor fi toate celelalte opere ale sale – pe o legendă germanică. (Povestea unui comandant de vas, condamnat să rătăcească pe mări şi oceane pentru totdeauna). În fine, în 1842, la 29 de ani, Wagner reuşeşte să impună Rienzi la Opera din Dresda, unde premiera va avea un succes răsunător. Plasată în Roma antică, acţiunea operei este plină de trimiteri politice contemporane, ilustrând ideile autorului său, implicat într-o mişcare intelectuală semi-revoluţionară denumită „Tânăra Germanie”. Anul următor, premiera Olandezului va fi primită cu răceală însă, publicul aşteptând o nouă operă în vechiul stil italiano-francez. Cu toate acestea, Wagner este numit directorul Operei Curţii.
Tannhauser_in_the_VenusbergLa 19 octombrie 1845, altă operă, Tannhäuser, este primită cu aceeaşi răceală, dar se va impune încet-încet ca un punct de atracţie pentru public. De aici încolo, fiecare operă wagneriană îşi va cuceri popularitatea publică şi va fi supusă oprobiului majorităţii criticilor muzicali, o grupare în general conservatoare, puţin dispusă să accepte noul.
Următoarei opere, Lohengrin, i-a fost refuzată punerea în scenă, dar nu din considerente artistice. Autorităţile erau iritate de proiectele de reformă administrativă şi artistică ale muzicianului. Dacă propunerile sale ar fi fost acceptate, Opera din Dresda ar fi ieşit de sub controlul Curţii şi ar fi fost transformată într-un Teatru Naţional de Operă, ale cărei producţii ar fi fost aprobate de un sindicat al libretiştilor şi compozitorilor.
Până în 1858 Wagner trăieşte la Zürich, compunând asiduu, scriind diverse tratate, printre care şi infamul „Iudaismul în muzică”, dar şi lucrarea sa teoretică fundamentală, Opera und Drama. Are timp şi pentru dirijat (în 1855 conduce London Philharmonic, de exemplu). Tot în Elveţia, compozitorul creează libretul complet al tetralogiei Der Ring des Niebelungen (Inelul Niebelungilor), pe care îl publică în 1853. Libretul tetralogiei este de fapt un mănunchi de patru librete pentru patru opere care, împreună, reprezintă o frescă de dimensiuni colosale a miturilor nordice. Cele patru opere incluse în tetralogia wagneriană sunt: Das Rheingold (Aurul Rinului), Die Walküre (Walkiria), Siegfried şi Götterdämmerung (Amurgul zeilor). Monumentala lucrare nu s-a cântat, desigur, niciodată non-stop (ar depăşi 18 ore), dar fiecare reprezentaţie cu una dintre aceste opere este un eveniment internaţional. Din punct de vedere scenic, Inelul reprezintă colosul operei din toate timpurile. Nu numai prin lungime, dar mai ales prin forţele artistice Inelul Nibelungilorimplicate (orchestre şi coruri multiple), prin efectele speciale extrem de greu de obţinut, prin costumele şi decorurile într-adevăr zeieşti şi – mai ales – prin profunzimea şi complexitatea partiturii muzicale. Wagner a folosit mitologia nordică pentru a da o universalitate simbolistică dramei. Întorcându-ne la muzică, Wagner privea noua formă de artă ca pe o dramă cu muzică, ţesută într-o continuă textură vocal-simfonică.
Compozitorul descoperă filosofia lui Arthur Schopenhauer, care îl face mai pesimist, îndreptându-i paşii spre cotloanele întunecate ale metafizicii şi ale renunţării la lume. Toate acestea veneau pe fondul unei dragoste fără speranţe pentru Mathilde Wesendock, soţia unui negustor bogat. Se pare că Wagner a obţinut totuşi favorurile Mathildei, ceea ce a dus la despărţirea definitivă de soţia sa, Minna. Toate aceste noi elemente din viaţa muzicianului au avut drept rezultat… o capodoperă: Tristan und Isolde. Opera a fost scrisă „pe drumuri”: Veneţia, Lucerna, Paris, Tristan si Isoldadin nou Lucerna. Peste tot, în afara Elveţiei, Wagner era urmărit de diverşi agenţi ai poliţiei, ba de câteva ori era cât pe-aci să fie arestat. În fine, în 1860 i se acordă o amnistie parţială în statele Germane, cu excepţia Saxoniei. Compozitorul îşi continuă rătăcirile: Paris, Zürich, Karlsruhe, Weimar, Nürnberg, München, Viena, Leipzig. Anul 1862 îi aduce amnistia totală şi, după 14 ani, compozitorul revine în Dresda. Cu toate acestea nu se stabileşte în „infamul” oraş saxon, ci într-o suburbie a Vienei unde reia legăturile cu bunul său prieten Franz Liszt. Aici îşi aude Lonhengrin pentru prima oară. Wagner se aşterne la lucru şi scrie o altă operă „normală”, comedia Die Meistersinger von Nürnberg  (Maeştrii cântăreţi din Nürnberg).
În anul 1868 Wagner se împrieteneşte cu Nietzsche, filosoful rebel care rămîne extaziat în faţa operei ,,Tristan şi Isolda“.
,,Încheiat în 1882, Parsifal este considerat, în general, o operă religioasă, dar oftatul publicului care o priveşte ca pe un ritual creştin ascunde în el o anumită ironie. Opera se pretează la numeroase interpretări. Tema acceptată este aceea misticismului creştin, a purităţii şi a mîntuirii. Alţii au văzut în ea esenţa anticreştinismului, iar Robert W.Gutman, unul dintre biografii lui Wagner, a dovedit, cel puţin aceasta este convingerea lui, că Parsifal reprezintă ,,o alegorie a căderii şi răscumpărării arienilor“ În această interpretare, Klingsor îi reprezintă nu numai pe evrei, ci şi pe iezuiţi. Asta i-a spus odată Wagner în mod clar Cosimei….Un lucru se poate spune cu toată certitudinea despre Parsifal. Compozitorul său nu a fost un om religios. Wagner detesta ortodoxia religioasă de orice fel şi a respins creştinismul pentru că îşi trage originea din iudaism. Dacă avea, în general, vreun sentiment religios, acesta era un fel de panteism vag, nostalgia faptelor eroice imortalizate în miturile germane. Pangermanismul a fost una din coordonatele care i-au guvernat viaţa lui Richard Wagner“ scrie Harold Schuman în lucrarea sa intitulată ,,Vieţile marilor compozitori“ . Wagner a decis ca ,,Parsifal“ să fie cîntat numai la Bayreuth timp de treizeci de ani cu toate că a mai făcut mici excepţii pentru regele Ludovic şi a organizat câteva spectacole particulare la Munchen. Metropolitan Opera din New York a aşteptat această perioadă de treizeci de ani pentru a pune în scenă ,,Parsifal“. Premiera mondială a lui ,,Parsifal“ a avut loc pe data de 26 iulie 1882 sub bagheta lui Hermann Levi care era evreu şi ceruse să fie eliberat de această însărcinare pentru motivul că Wagner a încercat deseori să-l convertească la creştinism. Richard_WagnerWagner, care îl admira enorm pe Levi, a făcut eforturi uriaşe ca să îndrepte lucrurile. După Parsifal, Wagner se simte Parsifalepuizat şi are premoniţia morţii. S-a dus la Veneţia să se refacă dar moare acolo la data de 13 februarie 1883. Trupul neînsufleţit este adus la Bayreuth iar la înmormîntare orchestra a intonat marşul funebru din ,,Amurgul zeilor“, o altă capodoperă a creaţiei sale.
Hitler, înainte să se sinucidă împreună cu Eva Brown în buncărul din Berlin, a ascultat această operă pentru ultima dată. Aceasta a fost povestea vieţii unui zeu şi apoteoza sa.

După Wagner, opera nu a mai putut niciodată să revină la ce fusese. El a transformat-o într-un vehicul de expresie a celor mai complexe emoţii şi probleme psihologice peste care a aşternut o muzică de o forţă hipnotică, o forţă care a făcut şi continuă să facă milioane de „victime”. Parafrazând titlul uneia dintre celebrele sale opere, Wagner reprezintă „Amurgul Muzicii” aşa cum o şti(a)m cu toţii. Un amurg dumnezeiesc de frumos.

Surse:
atheneum.ca
monitorfg.ro
autori.citatepedia.ro
youtube.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ten − 4 =

− 2 = 2

Editorial
  • Tot așa?....Tot așa, dar parcă mai rău!

    Tot așa?….Tot așa, dar parcă mai rău!

    Gloria Vita -Ce s-a mai schimbat acolo, că mi-e dor de-acasă? -Mă sperie întrebarea ta. Dar dacă vrei, îți răspund cu altă întrebare. Când ai plecat din oraș și din țară, ai sperat că se va schimba ceva în bine? -Sincer, o fărâmă de speranță tot am avut, deși foarte …...citeste »

Afară zidu-i roșu, înăuntru-i…infraroșu/Primăria Chirnogi s-a vopsit

24 octombrie 2020

Afară zidu-i roșu, înăuntru-i…infraroșu/Primăria Chirnogi s-a vopsit

Primăria Chirnogi și-a schimbat culoarea clădirii nu doar pe cea politică. Ion Ștefan (PSD) a cîștigat alegerile locale din acest an, iar Primăria Chirnogi a primit botezul roșu. Primarul Ion Ștefan din localitatea Chirnogi, județul Călărași, este atât de îndrăgostit de culoarea roșie încât a inaugurat începerea mandatului său cu schimbarea culorii clădirii primăriei.

  • Pastila de gramatică

    Pastila de gramatică

    Este corect “cel mai celebru”? Unele structuri lingvistice sunt atât …
Corespondenta la redactie