Nu poţi accepta să te târăşti, când simţi chemarea înălţimii.

Publicat 24 iunie 2018

Nu poţi accepta să te târăşti, când simţi chemarea înălţimii.

Niciodată să nu-ţi apleci capul. Ţine-l sus. Priveşte lumea direct în ochi.

Caracterul nu se poate dezvolta în linişte şi pace. Numai prin încercare şi suferinţă se poate întări sufletul, însufleţi ambiţia şi atinge succesul.

Nu a existat vreun pesimist vreodată care să fi descoperit secretul stelelor sau să fi navigat către un tărâm necartografiat sau să fi deschis o nouă cale pentru spiritul uman.

Mi-ar plăcea, desigur, să împlinesc o misiune grandioasă şi nobilă, dar prima mea îndatorire este aceea de a-mi îndeplini treburile zilnice ca şi cum ar fi grandioase şi nobile.

Evitarea pericolului nu este, pe termen lung, mai sigură decât expunerea. Fricoşii sunt prinşi la fel de des ca îndrăzneţii.

Dacă ceea ce vedeţi în faţă nu e bine, încercaţi să priviţi în sus. Întotdeauna e bine.

Mulţi oameni au o idee greşită despre ce înseamnă fericirea adevărată. Nu o obţii prin satisfacerea poftelor personale, ci prin fidelitatea arătată unui scop demn de preţuire.

Cele mai bune şi mai frumoase lucruri din lume nu pot fi văzute, nici măcar atinse. Ele trebuie simţite în inimă.

Sunt doar un om, dar sunt cineva; nu pot face totul, dar pot face ceva; nu voi refuza să fac acel lucru pe care pot să-l fac.

Trăim fericiţi nu atunci când nu avem probleme, ci când ni le ştim rezolva.

Cunoaşterea este fericire, fiindcă doar prin cunoaşterea cuprinzătoare şi profundă eşti în stare să deosebeşti adevărul de minciună, lucrurile măreţe de cele de factură joasă.

Viaţa este ori o aventură îndrăzneaţă, ori nu e nimic.

A merge cu un prieten prin întuneric este mult mai bine decât a merge singur prin lumină.

Orbirea ne separă de obiecte, dar surzenia ne separă de oameni.

Cel mai bun rezultat al educaţiei este toleranţa.

Deşi lumea este plină de suferinţă, există în acelaşi timp şi capacitatea de a trece peste aceasta.

Vei avea succes dacă perseverezi, vei găsi bucurie depăşind obstacolele.

Ar fi mai rău să avem o vedere perfectă, dar o viziune îngustă.

Am mers alături de oameni ai căror ochi erau plini de lumină şi cu toate acestea, nu vedeau nimic în păduri, în mare, în cer, nimic pe străzile oraşelor, nimic în cărţi. Ce iluzie absurdă e acest fel de vedere! Mai bine să rătăceşti cu bun simţ, sensibilitate şi inteligenţă în noaptea veşnică a orbirii, decât să te mulţumeşti numai cu actul simplu de a vedea.

Relaţiile sunt precum Imperiul Roman – greu de pornit, incredibile în timpul prosperităţii epocii de aur şi insuportabile în timpul decăderii.

Moartea nu înseamnă mai mult decât a trece dintr-o cameră în alta. Pentru mine însă, există o diferenţă. Pentru că în cealaltă cameră, voi fi capabilă să văd.

Atunci când eşti cel mai nefericit învaţă să crezi că există ceva pentru tine ca să faci în lume. Atâta vreme cât poţi îndulci suferinţa altuia, viaţa nu este în zadar.

Tot ce iubim cu adevărat devine o parte din noi.

Ţine-ţi chipul spre soare şi niciodată nu vei vedea umbra.

Helen Keller

În ciuda handicapului de a nu vedea şi a nu auzi, profesoara americană este una dintre cele mai importante filantropiste ale secolului 20 precum şi co-fondator al ACLU (American Civil Liberties Union) – Uniunea pentru drepturile fundamentale ale omului. A fost prima persoana cu surdocecitate care a absolvit colegiul.
Helen Adams Keller s-a născut pe 27 iunie 1880 în Tuscumbia, Alabama. În 1882 este lovită de o boală care o lasă oarbă, mută şi surdă. Începând cu 1887, face progrese majore în modul de a comunica cu ajutorul profesoarei ei, Anne Sullivan şi devine absolventă a colegiului în 1904. În 1920, Helen contribuie la înfiinţarea ACLU. Pe tot parcursul vieţii ei a primit multe onoruri în semn de recunoaştere pentru realizările ei.
Helen Keller este prima dintre cele două fiice al lui Arthur H.Keller şi Katherine Adams Keller. A avut doi fraţi vitregi. În timpul Războiului Civil, tatăl său a servit ca ofiţer în Armata Confederaţie. Familia Keller era originară din Germania iar tatăl ei este de origine elvețiană. Părinții ei, căpitanul Arthur H. Keller, și mama Kate, a doua soție a căpitanului care este o verișoară a generalului Robert Edward Leece a condus armata Confederației Statelor din Sud în Războiul Civil American.Familia sa nu era deosebit de bogată şi realiza venituri din plantaţia de bumbac ce o deţineau. Mai târziu, Arthur devine redactorul şef al unui ziar local săptămânal numit « North Alabamian ».
Cu toate acestea, în 1882, Keller se îmbolnăveşte – de « febra creierului », denumire dată de doctorul familiei – ceea ce a cauzat o febră anormală a corpului. Adevărata natură a acestei boli rămâne un mister până în zilele noastre deşi unii experţi cred că a fost scarlatină sau meningită. La câteva zile după erupţia febrei, mama sa observă că fiica nu mai are nici o reacţie la sunetul clopoţelului pentru cină sau când i se face semn cu mâna. Keller a pierdut simţul văzului şi al auzului. Avea doar 18 luni.
Helen s-a născut ca un copil sănătos, dar la vârsta 19 luni contractează o boală febrilă în urma căreia rămâne cu dizabilități auditive și vizuale. Această boală ar fi fost descrisă de către doctori „ca o congestie a stomacului și a creierului”. Ea caută să se exprime prin semnale cu mâinile, dar neputând fi înțeleasă izbucnește adesea în accese de furie. Singura parteneră de comunicare a fost Martha Washington, cea de-a șasea fiică a familiei bucătăresei, care a fost în stare sa creeze o formă de comunicare; la vârsta de 7 ani a avut peste 60 de semne pentru a comunica cu familia ei. Psihologul sovietic Meșceriakov a afirmat că prietenia cu Washington a fost crucială pentru evoluția ulterioară a lui Helen Keller.
În 1886, în căutarea sa de răspunsuri şi inspiraţie, mama lui Keller descoperă jurnalul de călătorii al lui Charles Dickens, American Notes. În el citeşte despre educarea cu succes al unui alt copil orb şi surd, Laura Bridgman. La scurt timp după asta o trimite pe Keller şi tatăl ei la Baltimore, Maryland să îl consulte pe specialistul Dr. J Julian Chisolm. După vizită medicală, Chisolm le recomandă să se adreseze lui Alexander Graham Bell, inventatorul telefonului, care la acel moment lucra cu copiii surzi. Bell se întâlneşte cu Keller şi părinţii ei şi le sugerează să meargă la Institutul Perkins pentru Orbi în Boston, Massachusetts. Acolo familia se adresează directorului şcolii, Michael Anaganos. Acesta îi sfătuieşte ca Helen să lucreze cu Anne Sullivan, una dintre proaspetele absolvente ale şcolii. Şi astfel începe o relaţie de 49 de ani între profesor şi elev.
În martie 1887, Sullivan merge acasă la Helen în Alabama şi se apucă imediat de lucru. Ea începe prin predarea scrisului în palmă. « Păpuşă » este primul cuvânt pentru a o ajuta pe Keller să înţeleagă cadoul ce l-a adus cu ea, şi anume o păpuşă. Alte cuvinte urmează acestuia. La început, Keller era curioasă, apoi ostilă, refuzând să colaboreze cu Sullivan. Când Keller acceptă să colaboreze, Sullivan realizează că ea nu făcea legătura între obiecte şi literele care îi erau scrise în palmă. Sullivan continuă să lucreze la asta şi o forţează pe Helen să urmeze programul.
Pe măsură ce creştea frustrarea lui Keller, crizele de nervi se multiplicau. Pentru ca Keller să se concentreze doar pe îndrumările ei, Sullivan cere într-un final să se izoleze de restul familiei pentru o perioadă de timp. Amândouă se mută într-o cabană de pe plantaţie. Printr-o luptă dramatică, Sullivan o învăţă pe Keller cuvântul “apă”; ea o ajută să facă legătura între obiect şi litere ducând-o lângă pompa de apă şi punându-i mâna sub robinet. În timp ce Sullivan mişca mânerul pentru a face să curgă apă rece pe mâna lui Keller, scria cuvântul a-p-a în cealaltă mână. Keller a înţeles şi a repetat cuvântul în mâna lui Sullivan. Apoi a bătut în pământ vrând să ştie literele numelui său. Sullivan îi făcu pe plac şi îi scrise numele în palmă. Supravegheată de Sullivan, Keller se îndreptă spre alte obiecte. Până seara ea învăţase 30 de cuvinte.
Din 1894 până în 1896 urmează Şcoala Wright-Humason pentru Surzi din New York. Acolo, ea lucrează la îmbunătăţirea tehnicilor de comunicare şi studiază subiecte academice obişnuite.
Tot în această perioadă, Keller se hotărăşte să meargă la colegiu. În 1896, ea urmează cursurile şcolii preparatorii pentru femei, The Cambridge School for Young Ladies. Pe măsură ce povestea ei devine cunoscută, Keller începe să cunoască persoane faimoase şi cu influenţă. Una dintre ele este scriitorul Mark Twain care era foarte impresionat de ea. Cei doi devin prieteni. Twain o prezintă amicului său Henry H. Rogers, director la Standard Oil. Rogers a fost atât de impresionat de talentul, energia şi determinarea lui Keller încât acceptă să îi plătească cursurile la Colegiul Radcliff. Mereu însoţită de Sullivan, aceasta stătea alături pentru a interpreta conferinţele şi cursurile. Până la această dată, Keller ajunge să stăpânească mai multe metode de comunicare cum ar fi cititul buzelor prin atingere, Braille, dactilografierea şi scrisul în mână.

Cu ajutorul lui Sullivan şi al viitorului ei soţ, John Macy, Keller scrie prima sa carte, Povestea Vieţii Mele. Cartea cuprinde transformarea ei de la copilărie la studentă de 21 de ani. Keller absolveşte Radcliffe cum laude în 1904 la vârsta de 24 de ani.
În 1905, Sullivan se căsătoreşte cu John Macy, asistent la Harvard University, critic şi socialist remarcabil. După nuntă, Sullivan continuă a fi ghidul şi mentorul lui Keller. Când Keller se mută cu nouă familie Macys, ea primeşte toată atenţia lor. Treptat însă, Anne şi John devin distanţi deoarece devotamentul Annei faţă de Keller rămâne neschimbat. După câţiva ani se separă deşi nu divorţează niciodată.
După colegiu, Keller doreşte să cunoască mai multe despre lume şi despre cum îi poate ajuta pe ceilalţi. Povestea ei devine cunoscută dincolo de Massachusetts şi New England. Prin împărtăşirea experienţei cu publicul şi munca în folosul celor cu dizabilităţi, ea devine un lector şi o personalitate foarte cunoscută. De-a lungul primei jumătăţi al secolului 20, Keller abordează probleme sociale şi politice cum ar fi dreptul la vot al femeilor, pacifismul şi contracepţia. Depune mărturie în faţa Congresului militând cu tărie pentru mărirea ajutorului social acordat orbilor. Împreună cu renumitul arhitect Georges Kessler, devine co-fondatoarea asociaţie Helen Keller Internaţional ce luptă împotriva cauzelor şi consecinţelor orbirii şi malnutriţiei. În 1920, ajută la înfiinţarea Uniunii pentru drepturile fundamentale ale omului.
În 1921, rezultatele eforturilor sale triumfă la nivel naţional prin înfiinţarea Federaţiei Americane pentru Orbi. În 1924 devine membru şi participă la numeroase campanii de sensibilizare, strângere de fonduri şi ajutor pentru cei orbi. Ea se alătură altor organizaţii menite să îi ajute pe cei nevoiaşi, incluzând Fondul de Alinare al celor Orbiţi de Război (denumit mai târziu Presa americană Braille).
În această perioadă Keller este pentru prima oară judecată public pentru dizabilităţile sale. Cea mai mare parte a vieţii ei presa i-a fost alături, lăudându-i curajul şi inteligenţa. După exprimarea viziunii sale politice, a fost criticată de persoane ce au atras atenţia asupra dizabilităţilor ei. Ziarul « Brooklyn Eagle » a scris că « greşelile reies din limitarea evidentă a dezvoltării ei ».
În 1964, Keller este numită consilier relaţii internaţionale al Fundaţiei Americane pentru Orbii de peste Hotare. Între 1946 şi 1957, ea călătoreşte în 35 de ţări şi 5 continente. În 1955, la vârsta de 75 de ani, Keller porneşte în cea mai lungă şi extenuantă călătorie a vieţii ei: un periplu de 40,000 de mile/ 5 luni prin Asia. Prin numeroasele sale discursuri apariţii publice ea aduce inspiraţie şi încurajare la milioane de oameni.

În 1961 Keller suferă de o serie de atacuri şi îşi petrece ultimii ani ai vieţii la casa sa din Conneticut. De-a lungul vieţii primeşte multe onoruri ca recunoaştere pentru realizările ei. În 1936 primeşte Medalia de Onoare Theodore Roosevelt, în 1964 Medalia Prezidenţială pentru Libertate iar în 1965 a fost aleasă printre reprezentantele feminine ale Muzeului Celebrităţilor. Ea primeşte grade doctorale onorifice de la Temple University şi Harvard University şi de la universităţile din Glasgow, Scoţia; Berlin, Germania; Delhi, India; şi Witwatersrand din Johannesburg, Africa de Sud. Mai mult, este numită Membru Onorific al Institutului Educaţional din Scoţia.
Keller moare în somn pe 1 iunie 1968, cu câteva săptămâni înainte de aniversarea vârstei de 88 de ani. Pe parcursul remarcabilei sale vieţi, Keller este exemplul viu al faptului că prin determinare, muncă şi imaginaţie oricine poate învinge dificultăţile. Perseverenţa neclintită cu care surmontează greutăţile o face cunoscută ca o activistă respectată şi renumită mondial ce militează pentru binele celorlalţi.