Numai cei care sfarmă lanţurile minciunilor sunt oameni cu adevărat.

Publicat 26 martie 2019

Numai cei care sfarmă lanţurile minciunilor sunt oameni cu adevărat.

Gândirea – acea splendidă forţă care în clipele de oboseală plăsmuieşte zei, iar în momentele de plenitudine îi dărâmă.

Nebunia vitejilor, iată înţelepciunea vieţii.

Dacă ni-i imaginăm pe marii compozitori sub forma unui lanţ de munţi, atunci Bach îşi înalţă culmea departe, deasupra norilor, unde toate razele arzătoare ale soarelui alunecă pe suprafaţa de o albeaţă orbitoare a învelişului ei de gheaţă. Aşa este Bach, limpede şi strălucitor ca si cristalul.

Ce puţin îi trebuie omului să fie mulţumit!

Talentul este încrederea în tine însuţi, în forţa ta.

Sensul vieţii constă în frumuseţea şi forţa năzuinţei spre un ideal fiecare moment al existenţei noastre trebuie să aibă un ideal înalt.

Există întodeauna un moment în copilaria noastră când o uşă se deschide şi lasă viitorul să intre.

Nu e important ce spune omul, ci de ce o spune.

Tu să te uiţi fiecăruia drept în ochi! Şi-un dulău de s-o năpusti asupra ta, tu tot aşa, să i te uiţi drept în ochi şi-o să vezi că nu-ţi face nimic.

Ştiinţa este înţelegerea lumii, arta cea a sufletului.

Din dragoste pentru femeie s-a născut tot ce e mai frumos pe lume.

Fericirea pare întotdeauna mică atunci când o ţii în mână; dar las-o să plece şi vei vedea imediat ce mare şi preţioasă a fost.

Omul gândeşte după cum trăieşte.

Omul trebuie să se respecte singur.

Omul e mai presus de-o burtă plină.

Când cineva ţi-e drag, nu-i vezi cusururile.

Toţi suntem călători pe pământ, chiar şi Pământul călătoreşte prin Cer.

Minciuna e religia sclavilor.

Sunt numai două forme de a trăi: putrezind sau arzând. Laşii şi hrăpăreţii vor alege prima, bravii şi mărinimoşii, pe a doua; fiecare om care iubeşte frumosul va vedea limpede de ce parte e măreţia.

Maxim Gorki

A rămas, pe toată durata de viață a Uniunii Sovietice, un simbol al Revoluției și a fost imaginea artistului revoluționar. Însă în ce măsură era el de acord cu viziunea lui Lenin și cu întregul experiment sovietic? Mai puțin decât credem. În gama de portrete ale eroilor sovietici idolatrizați în toate școlile și bibliotecile sovietice, Maxim Gorki era mereu cel care avea onoarea de a fi plasat lângă Lenin. Asta deoarece Gorki a fost un simbol al culturii sovietice, era considerat primul mare scriitor rus al proletariatului, prieten de-o viață al bolșevicilor și fondator al realismului socialist, doctrina artistică a regimului.
Cultul lui Maxim Gorki s-a născut chiar în perioada vieții sale, când s-au făcut și câteva filme despre tinerețea sa. Tot atunci, principala stradă din Moscova a primit numele sau, iar orașul său natal a fost redenumit Gorki.
A existat însă și un alt Gorki, cel din spatele mitului, pe care publicul sovietic nu avea voie să-l cunoască. În prezent, deschiderea arhivelor sovietice a scos la iveală o figură mult mai complexă și mai tragică decât cea prezentată în colecțiile cenzurate ale operelor sale. Din opera sa jurnalistică, cunoscută de multă vreme în Occident, și din corespondența bogată îngropată în arhive, reiese clar că Maxim Gorki nu a fost cel mai fidel dintre bolșevici, că avea îndoieli cu privire la revoluție și că direcția regimului după 1917 l-a împins în exil patru ani mai târziu, de unde se întoarce abia în 1928, numai pentru a deveni un prizoner al regimului stalinist pe care nu îl sprijinea.
Alexei Maximovici Peșkov, mai bine cunoscut ca Maxim Gorki (Максим Горький), a fost un scriitor rus/sovietic, fondator al realismului socialist în literatură și activist politic. S-a născut la Nijni Novgorod, la 28 martie stil nou, 16 martie stil vechi 1868. A rămas orfan la vârsta de nouă ani și a fost crescut de bunica sa, o excelentă povestitoare. La moartea ei, tânărul Alexei Maximovici a încercat să se sinucidă, în decembrie 1887. Apoi, a rătăcit pe jos prin tot Imperiul Rus, timp de cinci ani, lucrând în diferite locuri și acumulând o mulțime de impresii pe care le va folosi mai târziu în operele sale.
Maxim Gorki a fost pseudonimul său literar. Gorki s-a împrietenit cu Lenin după ce s-au întâlnit în 1902. Gorki îl cunoaște pe Lenin în 1902. Avea atunci 34 de ani și era deja cunoscut în cercurile marxiste ale intelighenției din Petersburg. Era primul scriitor de calitate care a plecat din lumea urbană a proletariatului, a hoților și vagabonzilor. Tocmai de aceea clasei muncitoare i-a fost foarte ușor să se identifice cu poveștile lui Gorki, pentru că ele izvorau din viața lor zilnică și capturau spiritul de sfidare și revoltă care caracteriza această lume.
Gorki a folosit banii primiți din scris pentru a-i finanța pe social-democrați, dar relațiile sale cu aripa bolșevică a partidului, mai ales cu liderul său, nu au fost niciodată foarte clare.
Ca în cazul altor intelectuali, angajamentul lui Gorki față de revoluție era romantic și idealist. El vedea în revoluție lupta spiritului uman pentru libertate, frăție și progres spiritual. Avea o viziune preponderent umanistă, care avea în centru individul, motiv pentru care Gorki n-a putut niciodată să accepte disciplina de fier sau dogmatismul îngust al bolșevicilor. De aceea, nu li s-a alăturat niciodată în mod oficial, iar personajele din poveștile sale luptau pentru libertate și demnitate în felul lor, dar nu făceau parte dintr-un proletariat organizat. Deși Gorki îl iubea pe Lenin pentru intelectul său, pentru conducerea carismatică și șarmul personal, el disprețuia modul în care liderul bolșevic încerca să comprime diversitatea vieții umane în teoriile sale abstracte.
Câtă vreme a fost închis, pentru scurt timp, în fortăreața Petru și Pavel în timpul revoluției eșuate din 1905, Gorki a scris piesa de teatru Copiii soarelui, care avea acțiunea plasată în timpul epidemiei de holeră din 1862, dar care trata de fapt evenimentele contemporane. În timpul primului război mondial, apartamentul lui din Petrograd s-a transformat în centrul de comandă al bolșevicilor, dar, în cele din urmă, relațiile lui cu comuniștii s-au deteriorat. La numai două săptămâni de la victoria Revoluției din Octombrie el scria: „Lenin și Troțki n-au nici cea mai vagă idee despre drepturile omului. Ei sunt deja corupți de otrava murdară a puterii, asta se vede după lipsa de respect nerușinată față de libertatea cuvântului și față de alte libertăți civice pentru care a luptat democrația”. Scrisorile lui Lenin către Gorki din 1919 conțin amenințări: „Te sfătuiesc să-ți schimbi anturajul, vederile, acțiunile, altfel viața și-ar putea întoarce fața de la tine”.
În august 1921, prietenul său Nicolai Gumiliov, coleg-scriitor și soțul Annei Ahmatova, a fost arestat de CEKA din Petrograd pentru vederile monarhiste. Gorki s-a deplasat personal la Moscova, a obținut chiar de la Lenin personal ordinul de eliberare al lui Gumilov, dar, la întoarcerea la Petrograd, a aflat că prietenul său fusese deja împușcat. În octombrie, Gorki a emigrat în Italia, având ca motiv oficial deteriorarea stării de sănătate: suferea de tuberculoză.
Potrivit lui Alexandr Soljenițîn, reîntoarcerea în Uniunea Sovietică a lui Gorki a fost motivată de interese materiale. În Sorrento, lui Gorki i-au lipsit banii și gloria. El a vizitat URSS de câteva ori după 1929, iar, în 1932, Stalin personal l-a invitat să se repatrieze, oferta fiindu-i acceptată. În iunie 1929, Gorki a vizitat Solovki, (curățată pentru această ocazie) și a scris un articol pozitiv despre Gulagurile care aveau deja o proastă reputație în occident.
Reîntoarcerea lui Gorki din Italia fascistă a fost o victorie propagandistică majoră a regimului sovietic. El a fost decorat cu Ordinul Lenin și i s-a dat o reședință de lux în Moscova (fosta proprietate a milionarului Riabușinski, în zilele noastre devenită Muzeul Gorki), și o casă de odihnă în suburbii. Una dintre străzile centrale ale Moscovei, Trevskaia, a primit numele lui, la fel ca și orașul lui natal.
Cel mai mare avion din lume de la mijlocul deceniului patru al secolului trecut, Tupolev ANT-20 (fotografie), a fost numit de asemenea Maxim Gorki. Avionul a fost folosit pentru scopuri propagandistice în dese zboruri demonstrative pe deasupra capitalei.

În 1933, Gorki a publicat o carte dezonorantă despre Belomorkanal, canal realizat exclusiv cu munca forțată a deținuților din Gulag, prezentat ca un exemplu de „reabilitare de succes a foștilor dușmani ai proletariatului”.
Înăbușirea revoltei marinarilor de la Kronstadt, pe care scriitorul o susținuse, a demonstrat că Bolșevicii nu aveau să se abată de la dictatura violentă, în pofida protestelor din partea suporterilor vechi. Teroarea Roșie continua nestingherită, culminând cu procesul spectacol al Partidului Socialist-Revoluționar (din care făcea parte și soția lui Gorki).
În acea perioadă, Gorki îi bombarda pe bolșevici cu scrisori din ce în ce mai dure. Ținta principală a furiei sale era Zinoviev, șeful de partid de la Petrograd, care ordonase arestarea a zeci de intelectuali din oraș, precum și supravegherea lui Gorki. Moartea a doi mari poeți, Blok și Gumilev, din 1921, a fost încă o lovitură dată relațiilor dintre Gorki și Bolșevici, din cauza condițiilor în care aceștia muriseră:lui Blok, suferind de o boală misterioasă, i se interzisese să plece în Finlanda pentru tratament (din ordinul lui Zinoviev), iar Gumilev a fost arestat de CEKA și împușcat fără proces pentru o presupusă implicare într-o conspirație monarhistă.
Picătura care a umplut paharul a fost foametea de la începutul anilor ’20 și atitudinea regimului față de ea. Cauzată, în principal, de politica agricolă a bolșevicilor și confiscarea excesivă a produselor țăranilor, foametea a afectat milioane de oameni din regiunea Volga-Urali în 1921.

Gorki și alte personalități publice au făcut un apel în Occident pentru ajutoare, primite din partea Statelor Unite prin American Relief Administration, dar mulți din cei care au participat la acest apel au fost ulterior arestați.
Odată cu creșterea represiunii staliniste și îndeosebi după moartea lui Serghei Kirov, Gorki a fost plasat în mod neașteptat sub arest la domiciliu în casa sa din Moscova. I se aduceau în fiecare zi o ediție specială a ziarului Pravda în care nu se găsea nicio știre despre arestări sau epurări.
Maxim Gorki a murit în iunie 1936, la scurt timp după moartea subită a fiului său, Maxim Peșkov, survenită în mai 1935. Ambele decese au fost privite cu suspiciune în epocă, dar zvonurile de otrăvire nu au putut fi niciodată demonstrate.
Există dovezi care sugerează că, în 1934, Gorki ar fi fost implicat într-un complot împotriva lui Stalin împreună cu Rîkov, Buharin, Yagoda și Kirov. Dacă este adevărat, atunci acest fapt explică asasinarea fiului lui Gorki în acel an, cu siguranță la ordinele lui Stalin, căci acesta ar fi jucat rolul de mesager între tatăl său și Kirov. Tot astfel s-ar putea explica și moartea lui Kirov, asasinat în același an, și chiar moartea scriitorului.
Circumstanțele morții lui Gorki rămân încă un mister. Sănătatea sa era din ce în ce mai precară de câțiva ani; pe lângă vechea problemă la plămâni, scriitorul suferea de inimă și de gripă cronică.
Cei care i-au fost alături în acele zile au declarat că ar fi murit din cauze naturale. Însă doi ani mai târziu, în timpul procesului spectacol din martie 1938, doi dintre doctorii lui Gorki au fost găsiți vinovați pentru moartea sa (prin administrarea unor doze fatale de medicamente greșite) la ordinele lui Iagoda, ca parte a unui „complot împotriva puterii sovietice” din care făceau parte Buharin și Rîkov.

E posibil ca Stalin să se fi folosit pur și simplu de moartea naturală a scriitorului ca pretext pentru a-și distruge dușmanii. Însă nu putem ignora faptul că moartea lui Gorki s-a petrecut într-un moment prielnic pentru Stalin, la două înaintea procesului Zinoviev-Kamenev, pe care scriitorul intenționa să-l demaște drept o minciună.
Ani mai târziu, s-a spus că doctorii care au efectuat autopsia lui Gorki au descoperit urme de otravă în corp. Iar în 1963, văduva sa declara că era convinsă că soțul ei fusese asasinat. Astăzi, mulți ruși sunt de aceeași părere.
Gorki a fost înmormântat cu onoruri de stat, iar Stalin a condus el însuși marșul funerar. După un marș prin Piața Roșie din Moscova, cenușa marelui scriitor a plasată într-o nișă din zidul Kremlinului, în spatele Mausoleului lui Lenin, devenind astfel parte a regimului sovietic.
Stalin și Viaceslav Molotov s-au numărat printre cei care au purtat pe umeri coșciugul lui Gorki în timpul funerariilor.