Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

O lege atunci poate fi mai respectată, când, ieşită din sânul naţiei, va avea deopotrivă pentru toţi, aceeaşi măsură.

O lege atunci poate fi mai respectată, când, ieşită din sânul naţiei, va avea deopotrivă pentru toţi, aceeaşi măsură.

Puterea şi fericirea unui stat se află în puterea şi fericirea mulţimii, adică a naţiei.

N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume.

Agricultura este maica neamului omenesc care hrăneşte fiii săi.

Ţăranii nu sunt proletari, nu sunt salahori, nu sunt simplii chiriaşi pe moşiile noastre, ci sunt fiii ţării!

Nu este în lumea aceasta totul deşertăciune, rămâne ceva statornic; rămân faptele mari, care sunt nepieritoare.

Nou? Da ce-i astăzi nou sub soare? Nu sunt toate trecute? Nu sunt toate vechi? Nu-i cinstea veche, încât n-o mai găseşti pe pământ? Nu-i patriotismul vechi, încât de-abia îi mai afli numele în gura procleţilor? Nu sunt, în sfârşit, vechi, paragine de vechi, toate virtuţile şi toate viţiurile, pân’ şi moda? Ş-apoi mai ai încă pretenţie să ne arăţi ceva nou, şi încă ce? Un nou chip de a face curte!

Eu cunosc o horă şi mai frumoasă, hora în care să se ţină de mână toţi pământenii, şi ortodoxi, şi catolici, şi armeni, şi fără a se uita la deosebirea religiilor, pe care le poate judeca numai Dumnezeu, toţi legaţi prin aceleaşi drepturi şi îndatoriri, prin acelaşi interes, prin aceeaşi dragoste faţă de ţară, să joace hora României unite şi autonome.

Căsătoria este o ştiinţă.

Femeia, în lexiconul meu, înseamnă o fiinţă drăgălaşă, frumoasă, făcută din flori.

Sunt şi voi fi toată viaţa mea pentru Unirea Principatelor Române. Voturile din 5 şi 24 ianuarie 1859, prin care am înălţat pe Alexandru Ioan I pe tronul Principatelor, nefiind decât sublima expresie a eternei dorinţe a românilor, voi susţine cu orice preţ tronul la a căruia fundare am participat eu… Sunt pentru întemeierea guvernului constituţional reprezentativ în toată puterea şi întinderea cuvântului… Sunt pentru libertatea conştiinţei, a presei, a întrunirei, a petiţiei… Sunt pentru aşăzarea dărilor pe un sistem de dreptate pentru toţi cetăţenii… Sunt pentru organizarea marilor lucrări publice: drumuri de fier, canale, porturi… Sunt pentru cea mai mare răspândire a învăţăturii publice, astfel încât fiecare oraş să-şi aibă gimnaziul său şi fiecare sat să-şi aibă şcoala sa primară, încât fiecare român să ştie să scrie şi să citească… Sunt pentru emanciparea ţăranilor prin desăvârşita lor împroprietărire. Sunt pentru cea mai strictă şi temeinică responsabilitate a miniştrilor şi funcţionarilor Statului. Iată principiile pe care le-am profesat de-a pururea şi pe care şi în viitor le voi apăra în orice ocazie şi în orice poziţie mă voi afla”.

Femeilor!… măcar că aveţi dureri de gât, istericale şi cochetărie, sunteţi vrednice de lăudat, şi noi vă lăudăm!

Mihail Kogălniceanu

Om politic, istoric, scriitor, jurnalist, diplomat, membru fondator al Societăţii Academice Române şi preşedinte al Academiei Române, colaborator apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, au întocmit împreună un amplu plan de reforme ce vor pune bazele constituirii statului român modern. Preşedinte al Consiliului de miniştri, titular la Ministerul de Interne şi Ministerul de Externe, Kogălniceanu a fost unul dintre cei mai importanţi oameni de stat ai generaţiei sale.
S-a născut la 6 septembrie 1817 la Iași. Mihail a fost primul copil, din zece, al Catincăi și al lui Ilie Kogălniceanu. Tatăl lui a fost fiul unui răzeș boierit și, datorită lui, veniturile familiei au sporit considerabil. Acest lucru i-a permis să le ofere copiilor, celor care au supraviețuit primilor ani de viață, o educație aleasă. Familia Kogălnicenilor, mari proprietari de pământ din judeţul Fălciu, îşi trăgea numele de la râul Cogâlnic, din judeţul basarabean Orhei, pe malurile căruia se întemeiaseră primele familii încă din secolul al XVI-lea. Mihail era fiul marelui vornic Ilie Kogălniceanu şi al Catincăi Stavilă, care, rămasă orfană, fusese crescută în familia viitorului domn al Moldovei, Mihail Sturdza. Viitorul om politic primeşte o educaţie aleasă sub îndrumarea călugărului Gherman Vida, apoi la pensionul lui Victor Cuenin din Iaşi şi la Institutul francez al lui Lincourt de la Miroslava, lângă Iaşi. În această perioadă, este coleg cu Vasile Alecsandri şi Alexandru Ioan Cuza. În vara anului 1834, Mihail este trimis să studieze în străinătate la Colegiul Lunéville din Paris. Din anul următor trece la Universitatea din Berlin, unde devine pasionat de istorie.
La început, așa cum era obiceiul vremii în familiile înstărite, Mihail a învățat câte ceva acasă, cu educatori privați. A fost trimis apoi la Iași, la un pension francez, unde a studiat îndeosebi greacă, franceză și germană, fiindcă „acestea erau materiile ce s-au predat cel mai des”. A fost înscris apoi ca elev la Institutul de Educație pentru Fiii de Nobili care funcționa în Palatul Sturdza, aflat în satul Miroslava, în apropiere de Iași. A făcut parte din prima și ultima generație care a absolvit acea școală, deoarece s-a închis după patru ani, în 1834. Aici i-au fost colegi, printre alții, și i-au devenit prieteni Vasile Alecsandri și Alexandru Ioan Cuza.
În 1834, Grigore și Dumitru, fiii domnitorului de atunci în Moldova, Mihail Sturdza, și prietenul lor Mihail Kogălniceanu au plecat să-și continue studiile în Franța. Familia Kogălniceanu avea o legătură specială cu familia Sturdza – mama lui Mihail, Catinca   (aceasta a murit în 1832), și-a pierdut, în vremea copilăriei, ambii părinți și a fost crescută de părinții lui Mihail Sturdza. Pentru a-i feri pe cei tineri de Parisul „seducător și tulbure”, domnitorul a ales pentru studiile lor un orășel din Franța. În timpul călătoriei spre Franța, Mihail a scris mereu familiei, tatălui său și surorilor sale, povestindu-le impresii despre locuri și oameni.
Într-o scrisoare, el nota: „Mă întrebați cum mă simt în Franța? Prost. E o țară bogată, frumoasă, puternică, civilizată. Dar, cum eu nu sunt francez, prefer patria mea. N-aș schimba Moldova cea săracă pentru cel dintâi tron din lume.”
După numai un an, tot domnitorul Sturdza îi mută pe cei trei din Franța în Germania, la Berlin, „spre a face pe placul Rusiei care nu privea cu ochi buni creșterea românilor în Francia”, cum scria Dimitrie R. Rosetti.
Pasionat de istorie, Kogălniceanu s-a înscris în 1837 la universitatea din Berlin, după ce doi ani a asistat la

Fișa cu notele de la Colegiul din Franța

diferite cursuri și a studiat în particular. A fost de-a dreptul revoltat, a scris el, când a descoperit că nici măcar cei învățați din Franța și Germania, colegi și profesori, oameni pe care i-a cunoscut, nu auziseră de Moldova și Muntenia. L-a întristat când a constatat că „în acest secol al luminilor, moldovenii și muntenii mai sînt priviți ca un popor sălbatic, abrutizat, nedemn de libertate”. Toate acestea l-au îndemnat să scrie și să publice Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens (Istoria Valahiei, a Moldovei și a valahilor transdanubieni), lucrare apărută în limba franceză, în 1837, aceasta fiind, după cum nota istoricul Dan Berindei, „cea mai însemnată scriere” a lui Kogălniceanu. Al doilea volum a reușit să-l publice după mai bine de două decenii.
La Berlin, l-a cunoscut și pe Alfred Rudolf de Saligny, un tânăr învățător francez stabilit în Prusia împreună cu fratele lui. Kogălniceanu le povestea acestora, în limba lor, despre Moldova. Ion Ghica, prieten cu Kogălniceanu, aflat și el la Berlin, i-a făcut lui Alfred invitația de a se muta în Moldova ca să-i învețe franceză pe copiii săi. Acesta a acceptat imediat și s-a stabilit la Focșani. Acolo a cunoscut o poloneză cu care s-a căsătorit și au avut împreună trei copii. Unul dintre aceștia a fost Anghel, viitorul inginer Anghel Saligny. Cei patru ani pe care Mihail Kogălniceanu i-a petrecut în străinătate, l-au pus față în față cu realități diferite. „Un an petrecut în străinătate mi-a adus mai multă experiență decât șaptesprezece ani petrecuți în Moldova”, mărturisea el.
La începutul anului 1838, a părăsit Berlinul și s-a reîntors în Moldova, la Iași, călătorind spre un viitor complet nesigur. Totuși, domnitorul Mihail Sturdza i-a oferit imediat o slujbă, l-a făcut aghiotant domnesc, însă relația celor doi nu mai era atât de apropiată ca la începuturi. Noul domnitor, Grigore Alexandru Ghica, instalat pe tronul Moldovei din 1849, l-a păstrat alături și i-a oferit diferite funcții administrative. În toți acei ani, Kogălniceanu s-a implicat intens în numeroase proiecte culturale – a scris, a tradus, a cercetat ca istoric, a publicat și, alături de alți tineri, a ajutat la lansarea revistei Dacia literară.
Timp de aproape zece ani, până la izbucnirea revoluţiei de la 1848, Kogălniceanu desfăşoară o bogată activitate cultural-ştiinţifică. Este, pe rând, scriitor, editând 6 tomuri din Letopiseţele Valahiei şi Moldovei, patron de tipografie, istoric, traducător, dar cel mai important, publicist. Pe 30 ianuarie 1840, împreună cu alţi colegi de generaţie, Mihail Kogălniceanu pune bazele revistei „Dacia Literară”. În articolul „Introducţiune” din primul număr al revistei, acesta va sintetiza în câteva puncte idealurile scriitorilor paşoptişti, printre care amintim combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre, crearea unei literaturi cu specific naţional, inspirată din istorie, natură şi folclor, lupta pentru unitatea limbii şi dezvoltarea spiritului critic.
În tot acest timp practică şi avocatura, iar pentru scurt timp, este profesor de istorie naţională la Academia Mihăileană din Iaşi. Relaţiile sale cu domnitorul Mihail Sturdza se răcesc considerabil, astfel că din 1846 pleacă într-o călătorie în Franţa şi Spania. Când revine la Iaşi, nu se implică în mod direct la mişcările revoluţionare din Moldova. Din prudenţă, Kogălniceanu trece graniţa în Bucovina, iar la Cernăuţi redactează documentul „Dorinţele partidei naţionale din Moldova” şi colaborează la ziarul „Bucovina”.
Reîntors la Iaşi în 1849, noul domnitor Grigore Alexandru Ghica îl numeşte în importante funcţii politico-administrative. Devine director al Departamentului Lucrărilor Publice (noiembrie 1849 – aprilie 1850) şi al Departamentului de Interne (4 octombrie 1851 – 21 iulie 1852). Viitorul prim-ministru devine şi industriaş, având o fabrică de postav la Târgu-Neamţ. După Războiul Crimeii, în noul context internaţional, când se prefigura un viitor luminos pentru Principatele Române, Kogălniceanu desfăşoară o bogată activitate unionistă. În octombrie 1855, înfiinţează ziarul „Steaua Dunării”.
În primii ani ai domniei lui Cuza, Kogălniceanu este numit membru al Comisiei Centrale de la Focşani (14 martie 1859), apoi este numit preşedintele Consiliului de Miniştri de la Iaşi, funcţie pe care o ocupă în perioada 30 aprilie 1860 – 17 ianuarie 1861. Devine foarte apropiat de Cuza Vodă, astfel că acesta îl alege să îi devină mâna dreaptă în adoptarea şi punerea în aplicare a unui val de reforme ce să pună bazele constituirii statului român modern.
Pe 11 octombrie 1863, Mihail Kogălniceanu este numit prim-ministru al României. Din această funcţie, Kogălniceanu a contribuit la modernizarea statului român după model occidental, cu instituţii şi cadre legislative moderne, prin adoptarea unor serii ample de reforme care au modernizat România.
A contribuit la mai multe reforme pentru modernizarea României. În decembrie 1863, se adoptă legea secularizării averilor mănăstireşti, prin efectul căreia 25% din suprafaţa arabilă a ţării intră în sfera fondului funciar al statului român. În anul 1864 au fost promulgate legile privind organizarea administraţiei. Prin legea comunală, satele şi cătunele se grupau în comune rurale; mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi formau un judeţ. Administraţia judeţelor şi a comunelor se făcea de consilii alese pe baza votului cenzitar, iar în fruntea administraţiei judeţului era un prefect, plasa era condusă de un subprefect (mai târziu pretor), iar comuna era condusă de un primar. Una din cele mai importante înfăptuiri a fost reorganizarea justiţiei. Astfel, au luat fiinţă judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţa de recurs.
După lovitura de stat a lui Alexandru Ioan Cuza din 2 mai 1864, prin care domnitorul dizolvă Adunarea şi elaborează o nouă constituţie, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, arogându-şi largi prerogative legislative şi executive, a fost posibilă adoptarea acelor reforme esenţiale pentru modernizarea României. Legea electorală scădea censul şi sporea considerabil numărul alegătorilor, care erau împărţiţi în alegători direcţi (plăteau o contribuţie de 4 galbeni, ştiau carte, aveau vârsta de cel puţin 25 de ani) şi alegători primari (votau prin delegaţi, formaţi din cei care plăteau impozite mai mici, puteau fi alese persoanele în vârstă de cel puţin 30 de ani).
Cea mai importantă a fost legea rurală promulgată pe 14 august 1864. Potrivit acesteia claca este desfiinţată, iar sătenii clăcaşi devin pe deplin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor. Ţăranii au fost împărţiţi în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ prin despăgubire, în funcţie de această împărţire şi în funcţie de numărul de vite. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani şi nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani.


Ion C. Brătianu îl numeşte mai târziu ministru de Externe pe Mihail Kogălniceanu, trecând peste orgoliile ce existau între cei doi. În spiritul interesului naţional, cele două personalităţi se înţeleg perfect în timpul Războiului de Independenţă (1877 – 1878), ducând împreună şi bătălia diplomatică de la Congresul de Pace de la Berlin pentru recunoaşterea internaţională deplină a independenţei statului român.


Kogălniceanu este artizanul încheierii Convenţiei româno-ruse din 4 aprilie 1877, care permitea tranzitul trupelor ţariste pe teritoriul României, respectând ţării noastre „integritatea existentă” şi „drepturile politice”.
Pe 10 mai, Independenţa este proclamată şi în Senat, iar declaraţia este promulgată de domnitorul Carol I şi publicată în Monitorul Oficial. După ce îşi încheie mandatul la Externe, Mihail Kogălniceanu îşi continuă activitatea diplomatică şi este numit ministru plenipotenţiar al României la Paris, între 17 aprilie 1880 – 1 iulie 1881. Pe plan intern, se situează în coaliţia denumită „Opoziţia Unită”, care va acţiona pentru căderea guvernului I. C. Brătianu. Totodată, va face parte din rândurile Partidului Liberal Democrat, creat de Dimitrie C. Brătianu ca disidenţă a PNL. Ultimii ani din viaţă îl vor găsi din nou pe Kogălniceanu în rândurile Partidului Naţional Liberal. Academia Română îi recunoaşte imensa contribuţie la dezvoltarea culturii, iar între 18 martie 1887 – 28 martie 1890 este ales preşedinte al acestui for ştiinţific şi cultural.

Mormântul de la Cimitirul din Iași

„Personalitate prestigioasă a istoriei moderne a României, unul dintre oamenii de cultură cei mai marcanți dăruiți umanității în secolul trecut de poporul român”, scria Dan Berindei; „Literator distins, istoric fruntaș, mare orator și încă mai mare om de stat”, îl caracteriza A.D.Xenopol; „… luptător indefectibil pentru democratizarea țării, Kogălniceanu a pus pecetea geniului său pe toate actele mari care au întemeiat România modernă”, spunea istoricul Andre Oțetea; „Era popular nu numai românilor, ci ajunsese un nume european. Națiunile care nasc astfel de fii trebuie să se mândrească de ele înseși și să spere în bunul lor destin”, remarca Iosif Vulcan; „Era o forță covârșitoare care acapara și robea”, a sintetizat Constantin Bacalbașa pesonalitatea lui Kogălniceanu.
Mihail Kogălniceanu încetează din viaţă pe o masă de operaţie din Paris pe 20 iunie 1891, la vârsta de 74 de ani. Este înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.

Surse:
enciclopediaromaniei.ro
editiadedimineata.ro
autori.citatepedia.ro
youtube.com

Editorial
  • Tot așa?....Tot așa, dar parcă mai rău!

    Tot așa?….Tot așa, dar parcă mai rău!

    Gloria Vita -Ce s-a mai schimbat acolo, că mi-e dor de-acasă? -Mă sperie întrebarea ta. Dar dacă vrei, îți răspund cu altă întrebare. Când ai plecat din oraș și din țară, ai sperat că se va schimba ceva în bine? -Sincer, o fărâmă de speranță tot am avut, deși foarte …...citeste »

Primarul vrea, consilierii ridică mâna: Pentru echipa de fotbal șase miliarde pe an, pentru elevii oltenițeni burse de câțiva lei

2 octombrie 2019

Primarul vrea, consilierii ridică mâna: Pentru echipa de fotbal șase miliarde pe an, pentru elevii oltenițeni burse de câțiva lei

Laura Suzeanu Primarul Petrică Țone este în continuare generos cu echipa de fotbal din spatele Asociației Club Sportiv Municipal Oltenița. Este generos, dar pe banii oltenițenilor, în timp ce profesorii care se mai încumetă să organizeze activități școlare, caută surse externe pentru premii și diplome. Deși jucătorii provin din alte zone, altele decât Oltenița, din bugetul local vor pleca din nou 150.

Corespondenta la redactie