Oamenii ne dau uneori vise dar viața le spulberă.

Dumnezeu e poate un om la un coeficient infinit de măsură.

Stă acum ca o stâncă care se străduie să cadă ucigător peste alții și, în truda ei, se sfărâmă.

Despre cei de-aproape e bine să te informezi de departe.

Studiul femeii mi s-a părut întotdeauna mai interesant decât al bărbatului, fiindcă la bărbați faci înconjorul faptelor, și faptele sunt rareori prea interesante, pe când femeia are o rezervă de material sufletesc, în căutarea căruia poți pleca într-o aventuroasă cercetare, plină de surprize.

Să porți în tine o orchestră! Valuri de armonie să se înalțe și să se coboare ca jocurile mării. Ce obositor cântec! …

Bărbații fiind duși, traiul nu mai avea cele două înțelesuri: goana după spor și avuție și goana după dragoste. Rămăsese nevoia de a exista.

Bătrâneţea! Ea e coaja uscată de fruct omenesc, e insulta rușinoasă adusă ființei orgolioase.

Hortensia Papadat-Bengescu

Considerată de Camil Baltazar o „inegalată epistolieră”, care face din fiecare scrisoare a ei un act de analiză, o spovedanie sau o exclamaţie de bucurie, Hortensia Papadat-Bengescu declară că opera ei „s-a scăldat întâi în întregime în apa sufletului”, iar „autobiografia literară cu cea personală se confundă inextricabil”. Cum era şi firesc pentru o persoană care a iubit scrisul, autoarea a avut şi un jurnal de confesare. Din nefericire, nici corespondenţa, nici jurnalul n-au fost publicate integral; o parte dintre scrisori se regăsesc astăzi în revistele literare ale vremii şi în câteva volume, iar paginile de jurnal sunt publicate fragmentar de Camil Baltazar în cartea Contemporan cu ei.

Fiica generalului Dimitrie Bengescu şi a profesoarei Zoe (născută Ştefănescu), nepoata generalului G. Bengescu-Dabija, junimist, studiază, în perioada 1887–1894, la pensionul pentru domnişoare „Bolintineanu” din Bucureşti. Căsătoria, la 20 de ani, cu magistratul Nicolae Papadat (pe care îl va urma în numeroase transferuri prin ţară) şi viaţa de familie (avea cinci copii) i-au întârziat cariera literară. Debutul literar, precedat în 1912 de articole în presa de limbă franceză şi în 1913 de versuri lipsite de valoare şi proză poematică, şi-l va face, practic în 1919, la vârsta de 43 de ani, cu un volum de proze scurte, Ape adânci, salutat de Garabet Ibrăileanu şi Tudor Vianu. În acelaşi an a devenit membru fondator al cenaclului „Sburătorul”, al cărui mentor spiritual a fost Eugen Lovinescu.

Următorul an se dovedeşte a fi unul de bun augur pentru ea: acum publică prozele Sfinxul şi Romanul Adrianei şi este pusă în scenă piesa Bătrânul. Din 1923 devine membră a Societăţii Autorilor Dramatici Români. La îndemnul lui E. Lovinescu, evoluează spre o proză „obiectivă”, fapt vizibil în ciclul familiei Hallipa: Fecioarele despletite (1926), Concert din muzică de Bach (1927), Drumul ascuns (1933), Rădăcini (1938) şi Străina (1948, pierdut), o incisivă cronică a societăţii realizată cu mijloacele narative ale literaturii proustiene. „Romanele ciclului Hallipa […], deşi scrise la intervale mari de timp şi relativ independente unul de altul, alcătuiesc a doua noastră cronică de familie, după aceea a lui Duiliu Zamfirescu, şi trebuie considerate împreună” (Nicolae Manolescu).

Din 1933, se stabileşte în Bucureşti. În 1936 primeşte Marele Premiu al Societăţii Scriitorilor Români, iar în 1946, Premiul Naţional pentru proză. În ultima perioadă a vieţii se îmbolnăveşte grav şi, în afară de nuvela autobiografică Spovedanie, păstrată în manuscris, toate celelalte proiecte literare rămân neterminate. Romanele sale sunt, prin acuitatea observaţiei şi prin complexitatea tehnicilor de analiză, printre primele mostre autentice ale prozei psihologice româneşti.
Jurnalul, la fel ca şi scrisorile, devoalează aprecierile Hortensiei Papadat-Bengescu privind viaţa şi scrisul, împlinirea profesională, ambiţiile literare: „Viaţa este peste tot aceeaşi şi felurită… Nu se face ruptura aceea drastică ce cunosc după fiecare volum… O parte din personagiile mele stau încă cu mine. S-au strămutat la oraş şi acolo se contopesc în conglomerate […]. Am importante dialoguri amicale. Răspund adesea la scrisori (răspunsuri ce vor întârzia adesea pe hârtie). Un scheci simpatic mă amuză; aşa de simpatic că l-aş trece pe hârtie… Un vers! Asta, nu!… Când voi avea timp! Sunt prea alintate. Din bucuria unei cărţi, scriu un articol elogios, pe care confratele nu-l va cunoaşte niciodată… Căci eu vin la toate cu bucurie”