Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Oamenii suferă de tot felul de complexe de inferioritate. De natură fizică, intelectuală, socială chiar.

Oamenii suferă de tot felul de complexe de inferioritate. De natură fizică, intelectuală, socială chiar.

Mă pasionează să descopăr lucrurile pe care oamenii nu reuşesc să le recunoască, nici faţă de ei înşişi, dintr-un fel de spaimă de ei, şi de cei din jurul lor.

Obişnuim adesea să ne comparăm condiţia socială dintr-un moment sau altul cu a alcuiva, şi asta duce la tot felul de revolte interioare care, de cele mai multe ori, nici nu au o bază reală, duce la nemulţumiri inutile.

Firesc ar fi să ne judecăm în funcţie de noi înşine, de ceea ce putem face şi, mai ales, să ne uităm bine dacă nu cumva nouă ni se datorează o nereuşită, o nerealizare. Nu-i bine să ne minţim pe noi înşine, să ne spunem poveşti. Nu foloseşte. 

Viaţa nu-i rece. Şi nu poate fi un calcul decât în planul material. În niciun caz pe planul sentimentelor, al sufletului omenesc.

Omul nu este o maşină cu program fix, ci o permanentă surpriză pentru el însuşi. Şi dacă este adevărat că arta redă viaţa, apoi nu se poate să ieşi din adevărul ei.

Mi-am dorit ca personajele mele să le arate oamenilor adevărata faţă. Poate vreau prea mult, dar vreau să-i fac să se elibereze de complexe, de tot ce-i determină să acţioneze împotriva lor înşişi.

Am căutat întotdeauna ca om, ca artist, să-mi păstrez nişte date iniţiale de puritate, de sensibilitate sufletească, de înţelegere faţă de oameni şi faţă de fenomenele din jur. Şi asta pentru a reuşi să îmbătrânesc frumos în viaţă şi pentru a-mi păstra o anume avere din care să înzestrez personajele pe care le joc.

În secolul nostru, de pildă «se poartă» tot felul de tipuri umane: tipul lipsit de sensibilitate – sensibilitatea e desuetă, nu? Tipul original cu orice preţ, tipul rece, cinic chiar şi uneori, oamenii, pentru a fi în pas cu moda, îmbracă asemenea haine străine lor.
Încep să-şi spună, şi spun şi altora, că ei aşa sunt, se autoeducă chiar, în acest sens – şi în ce sens prost! – până vine un moment de palmă a vieţii care, în loc să-i găsească într-un echilibru sufletesc – şi nu poate veni decât dintr-o bună cunoaştere de sine – îi prinde descoperiţi, într-un fals total. Iar sensibilitatea aceea de care s-au lepădat iese la iveală într-o manifestare de disperare deplorabilă….Iar dacă “travesti-ul” a reuşit, dacă acea autoeducare s-a desăvârşit, e şi mai grav: uscăciunea sufletească se instalează definitiv, încât chiar şi ei, mai ales la o vârstă matură, îşi dau seama de existenţa ei. Şi atunci ar da orice pentru a-şi recăpăta sensibilitatea. Ar da orice numai să-şi simtă sufletul plin de vise, numai să poată trăi cu adevărat, cu toate riscurile suferinţei şi ale momentelor grele. Ar da orice numai să scape de această mască străină a lor. Pentru că e o mască…

Totul este să vrei să faci ce-ţi place să faci. Asta am făcut eu făcând actorie. Dacă vrei să-ţi faci bine meseria trebuie să depui foarte mult efort ca să fii cel mai bun. Cred că este o deviză generală pe care o are toată lumea.

Munca în artă nu se măsoară cu nimic. Te consumi din tine şi, deci, nu te economisi dacă vrei să o faci bine.

Mă felicit pentru răbdare şi pentru perseverenţă. Oricât de multe greutăţi am întâmpinat, am mers cu perseverenţă înainte şi am ajuns nu chiar acolo unde mi-am dorit, dar nu mă pot plânge.

Nu m-am dus niciodată să-mi aleg un rol sau să presez un director de teatru să mă lăse să joc într-o anumită piesă. N-am făcut-o niciodată. Există o demnitate a meseriei pe care n-o pot ignora.

Pe studenţii mei îi învăţ ceea ce am învăţat şi eu… teatru. Adevărul, realitatea, sinceritatea, inventivitatea, îi învăţ să se culturalizeze, pentru că eu consider că un actor prost şi incult nu îşi mai are locul. Nu întotdeauna reuşesc, dar măcar ştiu că am încercat.

Desigur, am o frumuseţe plăcută, simplă (de trăsături, de expresie), penetrantă la spectator, dacă e bine folosită. Dar niciodată n-am mizat pe aceste date, şi, mai ales, n-am încercat să le subliniez.

Ocolesc artificialul de costum, de coafură, de machiaj, pentru că am credinţa că ele distrag atenţia spectatorului de la ceea ce am eu de comunicat şi vine deci dinlăuntrul şi nu dinafara mea. Asta poate pentru că ceea ce am pe dinăuntru este mai valoros decât datele exterioare, oricât de bine şi frumos ar fi ele puse în evidenţă. Acelea sunt decorul. Ambalajul. Coaja. Dar cea mai frumoasă coajă nu poate altceva decât ceea ce spune acest cuvânt: un înveliş.

Sunt un actor de teatru căruia îi convine mai bine modalitatea de expresie cinematografică. Cred că pot spune mai mult în film decât pe scenă. 

Margareta Pogonat

Una dintre cele mai expresive actriţe din teatrul şi filmul românesc…Când era mică, dorea să se facă medic chirurg, însă datorită mamei sale, a îndrăgit scena. În cinematografie a debutat în anul 1957, cu rolul din filmul „Pasărea furtunii“, alături de Mircea Albulescu, Ştefan Ciubotăraşu, Paul Sava, Costache Antoniu şi Fory Etterle. De-a lungul carierei, actriţa a întruchipat ipostaze diferite, fiind cuceritoare, seducătoare şi graţioasă, dar şi o mamă serioasă, femeie de casă. A fost căsătorită, divorţată, a trăit o dramatică poveste de iubire cu partenerul ei, Cornel Coman (foto), din filmul „Drum în penumbră“ (1972), regizat de Lucian Bratu.  “După şi alături de Irina Petrescu – care ne-a părăsit şi ea nu demult -, Margareta Pogonat ne tulbură la doar un an distanţă cu gînduri care, sub emoţia ireparabilei pierderi, ţin şi de reînnoita obligaţie de a ne smulge din inerţia generalităţilor uniformizatoare, din ingratitudinea situărilor oficioase. O similitudine temporală ne atrage atenţia: mult prea nedreapta şi prematura dispariţie!” spune criticul de film Valerian Sava.
Margareta Pogonat s-a născut la 6 martie 1933 la Iași. Tatăl său, Petru Pogonat, a fost jurist şi om politic, care a îndeplinit funcţia de primar al municipiului Iaşi în 1921. A murit în război în prima linie atunci când armata română a trecut Prutul. Mama ei a fost o actriţă renumită a acelor vremuri. Petru Pogonat nu a fost căsătorit cu mama Margaretei, însă a recunoscut-o drept copilul său.
Actorul Mitică Popescu spunea că a fost un „om chinuit“, dar şi o actriţă „minunată“ şi „foarte talentată“. „Săraca, s-a chinuit ani de zile, 15 ani a făcut navetă la Ploieşti, a fost angajată la Ploieşti până a reuşit să ajungă în Bucureşti. A fost un om care s-a chinuit şi cu căsnicia. Un om chinuit, dar foarte talentat“, declara Mitică Popescu.
Între 16 şi 22 de ani îşi câştigă existenţa din tot felul de meserii: secretară la liceu, mânuitoare de păpuşi, contabilă, casieră, desenatoare tehnică. Şi-a dorit să devină medic chirurg, dar în 1954 dă examen la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, unde este admisă şi absolvă în 1959, la clasa Alexandru Finţi, apoi pleacă cu toată promoţia la teatrul din Botoşani, unde debutează cu rolul Rosaura din spectacolul cu piesa “Mincinosul”. Actriţa care te atrăgea hipnotic, pentru că dădea strălucire unui generic surâzând superb şi luminând ecranul televizorului, şi-a construit cariera cu destule momente de aşteptare îngrijorată. Între 1960-1963 joacă pe scena Teatrului din Iaşi, iar din 1963 se mută la Teatrul din Ploieşti, unde făcea naveta deoarece locuia în Bucureşti, îngheţând prin gări noaptea. Din 1974 până în 1998, când s-a pensionat, Margareta Pogonat a jucat doar pe scena Teatrului “I.C. Nottara” din Bucureşti.
Margareta Pogonat a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 1959, unde prin seriozitate, multă muncă, talent şi creativitate a rămas mai târziu profesor, învăţând studenţii să fie sinceri, inventivi şi să realizeze că munca în teatru înseamnă imense sacrificii. A fost căsătorită, divorţată, a trăit o dramatică poveste de iubire cu partenerul ei Cornel Coman din filmul „Drum în penumbră” (pentru care primeşte Premiul ACIN de interpretare în 1972). După absolvirea Facultăţii de Actorie (ATF – 1958), a jucat pe scena Teatrului “Mihai Eminescu” din Botoşani, pe scena Teatrului Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi, apoi pe cea a Teatrului “Toma Caragiu” din Ploieşti, realizând diverse personaje. Din 1974 a intrat în trupa Teatrului “Nottara”, având roluri în spectacolele “O noapte furtunoasă”, “Casa Bernardei Alba”, “Pensiunea doamnei Olimpia”, “Copiii Soarelui”, “Jocul”, “Oameni feluriţi”, “Clipa”, “Dansul morţii” etc. Filmul i-a oferit, de asemenea, multe roluri, în “Pasărea furtunii” (1956), regia Dinu Negreanu, “Două lozuri” (1957) şi “Lumină de iulie” (1961) de Aurel Miheleş şi Gheorghe Naghi, apoi în “Amintiri din copilărie” şi “Tinereţe fără bătrâneţe” de Elisabeta Bostan, “Meandre” de Mircea Săucan, “Apoi s-a născut legenda” de Andrei Blaier, “Drum în penumbră” de Lucian Bratu, “Actorul şi sălbaticii” şi “Clipa” de Manole Marcus, “E atât de aproape fericirea” de Andrei Cătălin Băleanu, “Gloria nu cântă” de Alexandru Bocăneţ, “Crucea de piatră” de Andrei Blaier, “Binecuvântată fii, închisoare” de Nicolae Mărgineanu, “Margo” de Ioan Cărmăzan, dar şi în serialele TV “Pistruiatul” de Francisc Munteanu, “Lumini şi umbre” de Andrei Blaier, “Cuscrele” de Nae Cosmescu.
La Universitatea “Spiru Haret” a regizat spectacole, cu studenţii săi. Margareta Pogonat a obţinut premiul Asociaţiei Cineaştilor din România înainte de 1990, iar în 2009, la Gala UNITER primea Premiul pentru întreaga activitate, acordat de Senatul Uniunii
Teatrale din România. Are o stea, după modelul american Walk of Fame, în Ploieşti, alături de marii actori Toma Caragiu şi Ştefan Bănică. Primește Premiul ACIN de interpretare în 1972 („Drum în penumbră” , r. Lucian Bratu) și 1973 („Zestrea”, r. Letiția Popa și „Dragostea începe vineri”, r. Virgil Calotescu).

În 1973 e recunoscută de breaslă, pentru personajul Livia din „Zestrea”, în regia Letiţiei Popa, şi Marieta din „Dragostea începe vineri ”de Virgil Calotescu, după romanul lui Francisc Munteanu Calotescu, iar cu Toma şi dar şi cu Liviu Ciulei.
Serialul ”Pistruiatul” povesteşte aventurile ficţionale ale băiatului pistruiat Mihai Pleşa, pe măsură ce acesta devine implicat în sprijinirea mişcării ilegaliste. Regizat de Francisc Munteanu, din distribuţia serialului au mai făcut parte Sergiu Nicolaescu şi Costel Băloiu (în rolul Pistruiatul).
”În „Pistruiatul” e înduioşătoare, iar în „Gloria nu cântă” a regretatului Alexandru Bocăneţ, are o partitură, şi la propriu şi la figurat, surprinzătoare. În serialul „Lumini şi umbre” este cooptată de Andrei Blaier, Mihai Constantinescu şi Mircea Mureşan, între 1978-1982. Mai puţin se ştie că, în 1972, joacă în producţia britanică ; „Papesa Ioana” alături de Liv Ullmann, Oliva de Havilland şi recent omagiatul, la Berlin : Maximilian Schell. Alte titluri de referinţă sunt „E atât de aproape fericirea ” şi „Oraşul văzut de sus”, „Meandre”, „Regăsire” sau „Crucea de piatră”, ori la început de carieră caragialianul : „Două lozuri” cu inegalabilul Birlic, dar şi cu Al. Giugaru sau Marcel Anghelescu, sub… clacheta lui Aurel Miheles şi Gh. Naghi, care i-au intuit talentul pentru o a şaptea artă, interpretată firesc, cu drag şi har”,  a subliniat criticul Irina Margareta Nistor pentru „Adevărul“.


În teatru, imediat după debutul cu „Două lozuri“ (1959), alături de Grigore Vasiliu Birlic, pe scena Teatrului „Mihai Eminescu“ din Botoşani, actriţa a jucat pe scena Naţionalului ieşean (1961-1963) şi mai apoi, până la pensionare, la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti. Din 1974, a jucat Teatrul Nottara  în multe spectacole, printre care „O noapte furtunoasă“, de I.L. Caragiale, „Casa Bernardei Alba“, de Federico Garcia Lorca, „Copiii Soarelui“, de Maxim Gorki sau „Dansul morţii“, de August Strindberg.  În 1975, Margareta Pogonat a jucat în filmul „Actorul şi sălbaticii“, de Manole Marcus, distins cu două premii ale Asociaţiei Cineaştilor din România. A jucat şi în „Gloria nu cântă“ (1976), „Regăsirea“ (1977), „Clipa“ (1979), „Gaiţele“ (1993), „Binecuvântată fii, închisoare“ (2002), serialul „Cuscrele“ (2005) şi „Margo“(2006).
Margareta Pogonat a mai jucat în filmele „Lumină de iulie“ (1963), „Legenda“ (1968), „Tinereţe fără bătrâneţe“ (1968), „Pope Joan“ (1972), „Trei scrisori secrete“ (1974).
Rând pe rând, talentată actriţa a fost frumoasă, cuceritoare, seducătoare şi graţioasă, serioasă şi femeie de casă, neîncetate metarmorfoze conform rolurilor interpretate. Cifrele de audienţă au crescut şi sunt de partea actriţei în serialul Tv „Cuscrele” unde alături de alţi monsti sacri ai teatrului şi filmului românesc , a dovedit o adevărată măiestrie interpretativă.
Margareta Pogonat a lucrat şi ca regizor, punând în scenă spectacole precum „Cineva are să vină“ (de Jon Fosse), „Caii la fereastră“ (de Matei Vişniec) şi „Gustul mierii“ (de Shelagh Delaney).
Activitatea de peste 40 de ani de teatru şi film a fost încununată de peste 12 ani de învăţământ.
După 1990, Margareta Pogonat a devenit profesor de actorie, fiind un pedagog respectat şi îndrăgit de studenţi. Despre această grea şi frumoasă meserie, Margareta Pogonat spunea: „Pe studenţii mei îi învăţ ceea ce am învăţat şi eu: teatrul“’. Pentru că teatrul este „o ştiinţă exactă, care observă, investighează şi conclude. Apoi se face pasul de la ştiinţă la artă. Pas care nu se poate defini în cuvinte“. În 1967 i s-a acordat medalia Meritul Cultural clasa I „pentru merite în domeniul artei dramatice“, iar în 2009 a primit premiul UNITER pentru întreaga activitate. În 2011, Margareta Pogonat a primit un ultimo omagiu: o stea pe aleea „Walk of Fame“ în faţa cinematografului din Ploieşti.

În ciuda diferenței de vârstă, Margareta Pogonat și Geo Costiniu au trăit o tumultoasă poveste de dragoste. Iată ce declara

Geo Costiniu

Geo Costiniu despre povestea de dragoste pe care a trăit-o împreună cu celebra artistă Margareta Pogonat, care era cu 18 ani mai mare decât el. “Am fost ca două steluţe care, încet-încet, s-au îndepărtat… până când nu s-au mai văzut…”, a povestit actorul la un moment dat.
În ultimii ani de viaţă, Margareta Pogonat a făcut eforturi  pentru recuperarea memoriei familiei dar şi a pământurilor luate abuziv de comunişti.  În Iaşi a obţinut mai multe imobile (care, între timp au fost vândute), iar în comuna băcăună Plopana, aproximativ 3,4 hectare de teren din 50, câte a avut bunica ei, Margareta Voinescu, măritată cu Petru Pogonat, care a fost expropiată de comunişti în 1949.  Unica sa fiică, Maria-Anca Rusescu, a început în 2015 să facă demersuri pentru ca autorităţile din Plopana să-i retrocedeze terenurile, pe vechile amplasamente, iar dacă asta nu este posibil, în instanţă. „Străbunica mamei, Sevastia Voinescu, decedată în 1941, a avut o singură fiică, Margareta Voinescu, căreia, în 1925, i-a lăsat întreaga avere. Ea a fost măritată cu Petru Pogonat, fost prefect al Iaşiului şi decan al Baroului Iaşi. De pe urma relaţiei lor s-

Anca Rusescu

au născut Alexandru, bunicul meu şi Sebastian, care nu a avut copii. În 1933 s-a născut mama, Margareta, iar în 1941 îi moare tatăl, pe front, la doar câteva săptămâni după începerea Războiului“, povestește Maria Rusescu.
Bunicul Petru Pogonat a fost prefect şi decan al avocaţilor din Iaşi. A sfârşit monah la Mănăstirea Neamţului Bunicul actriţei, Petru Pogonat, s-a născut în 1880, în comuna Bârlad, din judeţul Tutova (actuala comună Plopana. Până în 1909 urmează cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti şi îşi ia doctoratul în ştiinţe juridice, la Paris. Odată cu instalarea comuniştilor, în 1947, ştiind ce va urma (era chiabur şi a avut o profesie liberală) a intrat în monahism. Pe 5 septembrie a aceluiaşi an este făcut arhidiacon, apoi ieromonah, protosinghel şi duhovnic.
Maria-Anca Rusescu afirmă că moartea lui prefectului Petru Pogonat s-ar fi tras de la una din vizitele liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej. „Prin 1952, i-a prezentat lui Dej, când acesta a vizitat mănăstirea, o icoană făcătoare de minuni. A cerut să fie scos de la Neamţ şi anchetat. Stareţul s-a opus, dar presiunile au fost mari şi a aflat şi el că se doreşte scoaterea lui dintre monahi. Nu a mâncat o săptămână şi a murit“, afirmă fiica actriţei.
Preoţii şi monahii bătrâni de la mănăstire afirmă că protosinghelul Petru Pogonat, folosindu-şi cunoştinţele juridice, a pledat în favoarea Mănăstirii Neamţu, împotriva statului comunist, iar instanţa i-a dat câştig de cauză. În obştea de la Neamţ a mai rămas dictonul care-l folosea des: „Nu eu vorbesc, ci Ştefan cel Mare, +care a înfiinţat mănăstirea, de aceea trebuie să aveţi grijă de mănăstire, precum înaintaşii noştri“. La Crucea părintelui Petru Pogonat, din cimitirul mănăstirii, se află scrisă o însemnare lăsată, în 1986, de actriţa Margareta Pogonat: „În viaţă, bun fără pereche, profesional, vioară veche/  Ca om a fost excepţional, iar ca părinte, ideal. Cultura lui, podoabă rară, frumoasă, ca o zi de vară…“

„Margareta Pogonat va rămâne pentru totdeauna în memoria cinefilului român ca soţia înţelegătoare, iubitoare, răbdătoare şi rafinată a lui Caratase, din „Actorul şi sălbaticii” (1974) , a lui Toma Caragiu, din filmul de neuitat şi de neratat  al lui Manole Marcus, unde reuşeşte o compoziţie fără cusur, alături de un gigant al Marelui Ecran, pe care parcă ni-l face şi mai ataşant.  S-a născut la Iaşi, de 6 martie, (1933), premonitoriu, asemenea numelui Bulevardului cu cinematografe, de altădată, de lângă Cişmigiu“, spune criticul de film Irina Margareta Nistor.
”A mai pierit o mare doamnă a teatrului şi a filmului românesc. Margareta a fost o actriţă de o modestie rar întâlnită şi o parteneră extraordinară.”, spunea Florin Zamfirescu la moartea ei, pe 11 mai 2014.


Surse:
adevarul.ro
ziarulmetropolis.ro
autori.citatepedia.ro
youtube.com

Editorial
  • Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    “Tineți cu tărie Ortodoxia… Noi trăim acum timpuri însemnate în Apocalipsă, cele despre care îngerul a strigat: “Vai de cei ce trăiesc!” – înainte de venirea lăcustelor. “Istoria ne arată că Dumnezeu conduce popoarele și dă lecții de morală întregii lumi”. Viața socială se măsoară cu anii, secolele, mileniile, dar …...citeste »

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

6 iulie 2021

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

Ioana Pavelescu a obținut media generală 10,00 la examenul recent de Bacalaureat. Ioana a împlinit pe 11 iulie vârsta majoratului și iată că la examenul maturității își demonstrează ei personal în primul rând, că studiul individual este important. Ioana nu are o rețetă secretă pentru această performanță deoarece munca susținută, munca în mod echilibrat a fost făcută cu răbdare, fără pauze prea lungi și urmând sfaturile părinților săi.

  • Pastila de gramatică

    Pastila de gramatică

    Cum este corect – interregional sau inter-regional, nonvaloare sau non-valoare, …
Corespondenta la redactie