Cum este corect – mânuşă sau mănuşă?

Fiind în plin sezon hibernal, cuvântul mănușă este mai des folosit, așa că am avut prilejul să remarc că destul de multă lume pronunță cu „â” (mânușă). Raționamentul pare evident: dacă avem mână, atunci avem mânușă, însă problema e că acest cuvînt a intrat în limbă de mult, muuult timp, când „â”-ul din mână era ceva mai deschis (adică era „ă” sau poate chiar „a”, că doar provine din latinul manus). Dacă ne-am apuca să „actualizăm” în acest mod toate cuvintele, am spune a reci în loc de a răci (derivat de la rece) și a joca în loc de a juca (derivat de la joc)…

E uşor de sesizat faptul că, în limbajul curent, cele două variante ale substantivului din titlul articolului – mânuşă/mănuşă – sunt folosite frecvent, opţiunile pentru o formă sau alta fiind justificate în diverse feluri, după criterii mai mult sau mai puţin lingvistice.
Cei care spun şi scriu mânuşă se gândesc, probabil, că este vorba de un derivat de la mână şi atunci aşa ar trebui să se spună – mânuşă. În plus, dicţionarele mai vechi recomandau, în mare parte, această formă.
Totuși, problema mai mare mi se pare alta: deși greșeala este una veche, apărând încă din secolul XIX (de altfel Scriban preferă mănușă, iar Șăineanu mânușă), ea este propagată de toate dicționarele editate de Academie începând cu DLRM-ul din 1958 și terminînd cu DEX-ul din 2009, cu excepția notabilă a Îndreptarelor și a DOOM-ului. Chiar dacă apare doar ca variantă (care sunt în mod tacit considerate forme greșite), fără a explicita natura greșelii aceasta va fi propagată, probabil, încă o sută de ani de acum încolo (evident, considerând că onor Academia nu va accepta varianta mânușă în detrimentul formei corecte) .
Mănuşă – căci aceasta este forma corectă – este, intr-adevăr, un derivat cu sufix (mâna + sufixul –uşă), dar ceea ce se pierde din vedere este că acest cuvânt este foarte vechi, de pe vremea când se spunea nu mână, ci mănă sau chiar manu, din latinescul manus.
Aşadar, în timp, cele două cuvinte, până a ajunge la formele actuale – mână şi mănuşă – s-au supus unor reguli fonetice diferite: a accentuat, urmat de n s-a transformat în â, iar a neaccentuat, indiferent ce consoană ar fi după el, s-a transformat în ă.
Mai trebuie ştiut că forma corectă de plural, neaccentuat, a substantivului mănuşă este mănuşi, iar forma de genitiv-dativ – mănuşii (de exemplu, culoarea mănuşii).