Ironia – un cuvânt explicat inadecvat în dicţionarele româneşti

Ironia şi inteligenţa sunt “surori de sânge”, spune Jean Paul Richter, estetician şi istoric al artelor german. Thomas Mann, excepţionalul prozator, autor al unor capodopere precum “Muntele vrăjit”, “Casa Buddenbroocks”, “Lotte la Weimer” etc., afirma că un intelectual are două alegeri la dispoziţie – radicalismul sau ironia. Fără ironie, considera Anatole France, “lumea ar fi ca o pădure fără păsări”. Pentru dramaturgul spaniol Jacinto Benavente, ironia este “o tristeţe care nu poate să plângă şi atunci râde” etc.
S-au scris studii despre ironie, ca atitudine, ca dimensiune a personalităţii sau categorie estetică. Artişti si oameni de ştiinţă definesc ironia ca pe o manifestare subtilă a spiritului. În literatură, spune Remy Gourmont, el însuşi scriitor şi critic literar, nimic nu ar rezista ca valoare peste timp fără ironie, totul ar fi fad şi plat, fie că e vorba de o ironie spontană, emoţională, fie de una conştientă, reflex al spiritului lucid, complex, dar şi jovial.
În DEX, cuvântul ironie este explicat astfel: “Vorbă, frază, expresie, afirmaţie care contine o batjocură la adresa cuiva sau a ceva, folosind de obicei semnificaţii opuse sensului lor obisnuit; zeflemea, persiflare. Din fr.ironie, lat. ironia”.
Aşadar, DEX-ul oferă o explicaţie în care se pune accent pe faptul că ironia ar fi sinonimă cu batjocura, cu zeflemeaua – acest din urmă cuvânt, un turcism care, se pare, şi-a consolidat, în timp, locul în limba română, pentru a exprima o mentalitate, o atitudine balcanică, pe care, de exemplu, Camil Petrescu o sugerează într-o poezie cu titlul “Zeflemeaua”, de prin anii 1950: “Când va veni sfârşitul lumii/Românii nu vor fi atenţi/Isus a spus: „Talita kumi“/Dar nu pentru inconştienţi (…) N-avem conştiinţa tragediei/Şi totul luăm „à la légere“/Noi, campionii băşcăliei/Am compromis orice mister./Avem o scuză de faţadă:/„Lasă, că merge şi aşa!“/Trădăm la primul colţ de stradă/Şi-apoi încălecăm pe-o şa./Senzaţia e de plutire/De infinit paraşutism/Noi am făcut mişto subţire/Şi de marxism, şi de fascism./Ce Decebal şi Burebista?/Ce patriotul cărturar?/Trăiască Miţa Biciclista/Şi berea rece la pahar!/Mitică veşnic să trăiască/Şi noi pe lângă el, noroc!/Filozofia chelnărească/E tot pe loc, pe loc, pe loc!/Întreaga drojdie se scurse/Din mahalale de Fanar/Şi-n loc să fim un roib de curse/Noi am ajuns din cal – măgar./Pe primul loc e-njurătura/Ea pentru toate e un leac/Simţi cum îţi umple toată gura/O moştenim din veac în veac./Noi „facem“ şi „băgăm“ de-a valma/Noi suduim neîncetat/Iar la acest popor, sudalma/E o religie de stat./La treburile serioase/Noi nu ne concentrăm destul/Avem o somnolenţă-n oase/Şi-o zeflemea de prost fudul./Ceac-pac! Dar la reluări de faze/Parcă ne mai trezim puţin/N-avem profil de kamikaze/Tiparul nostru-i byzantin./(…) Aceasta, poate, ne e soarta/S-o tragem şi pe asta-n piepţi/N-aveţi decât să-nchideţi poarta/Dacă tot face ea pe moarta…/Hai, că românii e deştepţi!”.
Dacă vom căuta explicaţii pentru sensul aceluiaşi cuvânt – ironia – în Dicţionarul franţuzesc Larousse sau în Dicţionarul limbii engleze Oxford Dictionary, vom găsi următoarele precizări: cuvântul ironia provine din grecescul “eironeía” şi înseamnă simularea acordului cu un anumit punct de vedere, pentru a transmite contrariul, context în care cuvintele dobândesc anumite conotaţii. În mod similar se poate defini şi autoironia, ca simulare a acordului cu sine.
Ironia este un mijloc retoric, adică o formă expresivă a limbii, care conferă ideii prinsă în cuvânt mai multă forţă, mai mare capacitate de persuasiune, fie că este vorba de comunicarea cotidiană, fie de limbajul literaturii, al filosofiei etc. În antichitate, de pildă, Socrate, în dialogurile sale filosofice, apela adesea la ironie, simulând ignoranţa, punând întrebări aparent naive, pentru a evidenţia neştiinţa altora. Ironia socratică este, prin urmare, o metodă de a înainta pe calea cunoaşterii, prin sublinierea inadecvării falselor cunoştinţe.
Prin ironie se pot ridiculiza, în mod subtil (nu batjocoritor), defecte, slăbiciuni omeneşti, sau se poate face diferenţa între valoare şi non-valoare. În funcţie de scop, de dozarea cu umor sau cu indignare a ironiei, aceasta poate fi spirituală, expresie a scepticismului, sau, dimpotrivă, satirica, joviala etc.
Se foloseşte, de asemenea, uneori, expresia “Ironia sorţii/Ironia destinului”, care are sensul că cineva poate trece prin experienţe mai puţin fericite, în contrast cu încrederea exagerată în reuşita sau in răsplata la care se aşteaptă.
Pentru ca ironia să funcţioneze, este nevoie ca interlocutorul să înţeleagă faptul că se apelează la ironie, altfel va lua cuvintele literal şi, în acest caz, mesajul va părea absurd. Dacă afară plouă mohorât şi e frig, de exemplu, şi cineva va spune: “Ce vreme magnifică!”, funcţia ironică a afirmaţiei trebuie sesizată, altfel nu ar avea sens pentru interlocutor. Este necesar, prin urmare, ca nu numai cel care apelează la ironie să fie inteligent şi capabil de subtilităţi de gândire şi limbaj, ci şi cel căruia i se adresează. Ironia îndeamnă la a fi permanent conectat cu interlocutorul, pentru a sesiza ambiguităţile unui mesaj, pentru a putea reflecta şi reacţiona rapid si adecvat.
Ironia este şi un mod de a identifica şi a sancţiona moravuri, comportamente inadecvate, orice atitudini umane nepotrivite. Ar fi de ajuns să ne gândim la marele nostru I.L.Caragiale şi să înţelegem sensul ironiei implicite, precum şi al celebrei maxime latineşti “Ridendo castigat mores” (Prin râs se îndreaptă moravurile).
La ironie, şi nu la batjocură, apela şi Titu Maiorescu, la celebrele şedinţe de cenaclu de la “Junimea”, când trebuia să evalueze creaţiile literare ale unor tineri nu tocmai talentaţi, dar care aspirau la glorie. Ironice şi nu batjocoritoare erau şi discursurile publice ale junimiştilor, mai ales atunci când explicau publicului de ce trebuie să vegheze la frumuseţea limbii române, pentru a nu se transforma în “Beţia de cuvinte” din discursurile unor politicieni.
În epoca actuală, există o tendinţă, la noi şi în alte culturi, de a se prefera, spun unii, “umorul sincer”, nu ironia, care este interpretată ca un fel de “pervertire a spiritului”, un fel de reacţie răutăcioasă, sarcastică şi deranjantă.
Ar trebui totuşi să medităm la secolele de cultură care ne-au precedat, perioade în care ironia a fost semnul clar al inteligenţei şi al spiritelor cultivate, un fel de garanţie a sănătăţii spiritului, şi să nu o confundăm cu batjocura/zeflemeaua, care trădează o formă de manifestare mai rudimentară.

destepti.ro