Catharsis – originea şi sensul cuvântului

Catharsis este un cuvânt de origine greacă, pătruns astăzi, în această formă, în multe limbi, pentru a defini “purificarea spiritului prin artă”, prin participare intensă la trăirea estetică. Strict etimologic, este un derivat din grecescul “katharein”, care înseamnă “a curăţa”, derivat, la rându-i, din “kathares”, cu sensul “curat, pur, fără pată”.

Iniţial, termenul “catharsis” se folosea în context religios, cu referire la practicile de purificare a sufletului, care aveau loc, mai ales, în ajunul sărbătorii consacrate lui Apollon(zeul artelor, al cântecului, al frumuseţii masculine, al poeziei, al luminii, al purificării şi al vindecării) şi lui Artemis (zeiţa naturii sălbatice şi a vânătorii), aproximativ la mijlocul perioadei cuprinsă între între 23 aprilie şi 21 iunie, după calendarul actual, sărbătoare pe care grecii o numeau Thargelion.
Cel care a consacrat însă cuvântul “catharsis” este Aristotel (secolul al IV-lea i.Hr.), unul dintre cei mai importanţi filosofi ai Greciei antice, autorul primei cărţi importante de estetică – Ars poetica. În această lucrare, Aristotel utilizează termenul catharsis în sens metaforic, îi dă un inţeles artistic, pentru a explica în ce fel o tragedie (ca spectacol de teatru), de exemplu, prin acţiunea prezentată, prin rolul “corului”, care impunea o anumită atmosferă si solemnitate, poate emoţiona spectatorul până într-atât încât să-l facă să uite de sine, să participe afectiv la spectacolul actorilor şi să se elibereze astfel de propriile pasiuni, temeri, emoţii, prin artă.

Şi mai puternic este efectul de catharsis prin muzică, apreciază Aristotel: “Se pot vedea oameni care, ascultând o melodie, sunt transpuşi într-o altă lume, sunt sub imperiul unei emoţii, însoţită de plăcere, de o bucurie inofensivă”.

Tot în antichitate, Platon transpune conceptul de catharsis în limbajul filosofic, definindu-l ca purificare a trupului şi a sufletului, pentru ca spiritul să se poată deschide la idei noi, abandonând ideile false, apriorice. Platon va utiliza cuvântul “catharsis” şi pentru a da sens ritualurilor funerare, dar şi ca o condiţie pentru gândirea filosofică, cea care trebuie să se distanţeze de lumea materială pentru a ajunge la o cunoaştere autentică.

Înţelesul pe care anticii l-au dat conceptului de catharsis a rezistat timpului, ideea de purificare prin artă fiind preluată şi de dramaturgii clasici ai secolului al XVII-lea, precum Jean Racine sau Pierre Corneille, dar şi în teatrul modern, relevantă fiind, în acest sens, dramaturgia lui Bertolt Brecht, Heiner Muller, Edward Bond etc. Pentru Bertolt Brecht, dramaturg german din secolul al XX-lea, autor al unor capodopere precum “Opera de trei parale”, “Cercul de cretă caucazian”, “Mutter Courage şi copiii ei” etc., catharsisul funcţionează atât timp cât autorul şi actorii sunt atât de talentaţi încât să-l facă pe spectator să trăiască afectiv atât de intens încât orice judecată intelectuală să fie “epuizată” şi abandonată.

În psihanaliză, începând cu Sigmund Freud, catharsisul corespunde conceptului specializat de “abreacţie” (“Reacţie de eliberare a unor tensiuni emoţionale care altfel ar întreţine conflictele psihice si ar genera tulburări durabile; reacţie de apărare” – DEX). Mai exact, este vorba de eliberarea catharctica a emoţiilor refulate, blocate în subconştient, care pot provoca diverse boli/tulburări nevrotice/stres post traumatic etc., prin diverse terapii (inclusiv hipnoză).
Într-un sens mai general, se poate spune că este catharctică orice acţiune care ne eliberează de tensiuni – să citim o carte, să privim un film, să cântăm, să pictăm, să medităm, să spunem/să recunoaştem ceea ce ne deranjează, să călătorim, să creăm, să facem sport, să mergem la un spectacol de calitate, să ascultăm muzica preferată etc.

destepti.ro