Floralia şi Floriile/Duminica stâlpărilor – origine, semnificaţie, simboluri

Floralia sau Floralies este termenul latinesc din care, în limba română, a derivat cuvântul “Florii”, care denumeşte cunoscută sărbătoare creştină, de dinaintea Paştelui, care marchează, potrivit textelor sacre, momentul intrării lui Iisus Hristos, în Ierusalim, cu puţine zile înainte de a fi răstignit şi care este legată şi de minunea învierii lui Lazăr din Betania.
În antichitatea romană, Floralia era o sărbătoare precreştină, dedicată zeiţei Flora, stăpână peste lumea vegetală, peste flori, grădini şi primăvară. Cultul zeiţei Flora, implicit sărbătoarea Floralia, s-au născut la Roma, în vremea regelui Titus Tatius, cel care a împărţit tronul cu Romulus. Flora avea preotese care o slujeau în templele care îi erau dedicate şi unde i se aduceau şi jertfe.
Ceremoniile începeau la data de 27 aprilie, după vechiul calendar roman, ulterior, după calendarul iulian, la 28 aprilie, şi durau şase zile. Festivalul Floralia era cunoscut şi sub denumirea de “Ludi Florae” (“Jocurile Florei”).
Legendele spun că Flora, din neamul sabinelor (populaţie originară din centrul Italiei antice), era soţia zeului Zefir, personificare a vântului, cel care, din dragoste, i-a dăruit primăvara eternă. În toate reprezentările, Flora este înfăţişată cu braţele încărcate de flori.
Dacă, la început, ceremoniile cu ocazia sărbătorii Floralia/Ludi Florae constau în reprezentaţii în teatrele publice, dansuri şi cântece care invocau primăvara, precum şi vânătoare într-o zonă din afara Romei, cu timpul acestea au degenerat. La sărbătorile Floralia, dansatoarele începuseră să fie, uneori, femei goale, interpretând dansuri obscene. Cato, un om politic vestit la vremea aceea (secolul al III-lea i.Hr.), asistând la un astfel de spectacol, se declara revoltat de o astfel de atmosferă “imorală” a Ludi Florae.
După alte surse, Flora ar fi fost o curtezană care ar fi lăsat Romei o moştenire impresionantă, cu condiţia de a i se dedica o sărbătoare anuală – Floralia. Pe de altă parte, poetul latin Ovidius spune despre Flora că era corespondentul latin al nimfei greceşti Chloris, asociată primăverii.

Legătura dintre Floralia şi Florii se explică, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul altor sărbători, prin faptul că, în perioada de început a creştinismului, reprezentanţii bisericii au stabilit datele noilor sărbători creştine suprapunându-le peste vechi ceremonii precreştine, pentru a atrage cât mai mulţi credincioşi, obişnuiţi să celebreze anumite perioade ale anului (primăvara şi renaşterea naturii şi a spiritului, de exemplu) sau anumite zeităţi.
Floriile (Intrarea Domnului în Ierusalim) au fost celebrate pentru prima dată în secolul al IV-lea, doar la Ierusalim, după care sărbătoarea s-a extins în întreaga lume creştină, mai întâi în Egipt, Siria, Asia Mică, apoi în Constantinopol şi în celelalte ţări creştine, inclusiv în Ţările Romane.
Prima mărturie despre cum se desfăşura Intrarea Domnului în Ierusalim, adică Sărbătoarea Floriilor, îi aparţine unei pelerine apusene, Egeria (sau Etheria), care, în jurnalul său, povesteşte că o mulţime de oameni veneau, duminică dimineaţa, la slujba din Biserica Mare, de pe Golgota (Martyrion), apoi pe Muntele Măslinilor, intonând imnuri, spunând rugăciuni şi ţinând în mână ramuri de finic (curmal), de palmier sau de măslin, participând apoi la slujba de vecernie şi apoi la Rugăciunea de la locul Crucii.
Ramurile de finic (curmal) erau considerate, încă din antichitate, simboluri ale biruinţei, aşa cum biruinţă a fost şi Învierea lui Iisus Hristos, după Săptămâna Patimilor.
La noi, la români, obiceiul este ca, de Sărbătoarea Floriilor, să se aducă la biserică şi să se binecuvânteze ramuri de salcie, pe care oamenii le duc apoi acasă, împodobind cu ele icoanele sau agăţându-le în grădină, pentru ca pomii să dea rod, iar gospodăria să fie protejată. Este şi motivul pentru care, în limbajul popular, Duminica Floriilor este numită şi Duminica Stâlpărilor – “stâlpare” fiind ramura de salcie înfrunzită.
Aşa cum, în antichitatea romană, Floralia marca triumful primăverii, şi Sărbătoarea Floriilor, pe lângă semnificaţia majoră legată de Intrarea lui Iisus în Ierusalim şi de începutul Săptămânii Patimilor, este şi o celebrare a renaşterii naturii şi un prilej, pentru fiecare, de a se reînnoi spiritual.
De Florii, îşi sărbătoresc onomastica cei care poartă numele Florin, Florica, Florian, Florentin, Florentina şi toate derivatele acestora (nume care înseamnă “înfloritor”/”înfloritoare”), precum şi toţi cei care au nume de floare – Viorel, Viorica, Lăcrămioara, Violeta, Camelia, Margareta, Liliana, Laura, Br\ndu;a, Gherghina, Garofița, Narcisa, Roza, Iris, etc. (în România, peste 1,4 milioane de persoane), sugerând că omul bun şi frumos este cel care aduce bucurie, precum florile primăvara.

destepti.ro