Pastila de gramatică
Omul este măsura tuturor lucrurilor – sensul şi originea expresiei
”Omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor care există precum există şi a celor care nu există precum nu există” – este forma completă a celebrului aforism aparţinând filosofului grec Protagoras, exprimând o concepţie despre un fel de a fi în lume.
Protagoras (486 i. Hr. – 411 i.Hr.) este unul dintre gânditorii presocratici, renumit, la vremea sa, ca profesor de retorică şi dezbatere, unul dintre cei mai importanţi sofişti, aşa cum îl considera, de exemplu, Platon, şi un agnostic, susţinător al concepţiei că spiritul uman nu poate să acceadă la absolut, că este imposibil de tranşat dezbaterea referitoare la existenţa sau nonexistenţa lui Dumnezeu, de vreme ce nu se poate aduce nicio dovadă definitivă într-un sens sau altul.
În antichitate, sofiştii (din grecescul “sophisma” – ‘intelepciune”), consideraţi “specialişti în a şti”, erau excepţionali oratori, rolul lor fiind acela de a-şi convinge auditoriul în legătură cu ideile pe care le exprimau şi susţineau public.
În sens larg, sofismul este un raţionament corect din punct de vedere formal, dar fals în privinţa conţinutului, o “armă” redutabilă a oratorilor, în timpurile vechi, astăzi utilizat, mai degrabă, pentru inducerea premeditată în eroare a interlocutorului, prin apelul la echivoc şi ambiguitate.
“Omul este măsura tuturor lucrurilor” (în greacă, “Pantón, métron anthrópos”) este adagiul care, de-a lungul timpului, a provocat nenumărate interpretări. Sextus Empiricus, de pildă, filosof sceptic şi medic, din secolul I, considera că Protagoras vrea să spună că “omul este criteriul (kriterion)” pentru toate celelalte lucruri care există şi că, printr-o astfel de formulare, introduce ideea de relativism, în sensul că opiniile sunt diferite în funcţie de percepţia şi modul de gândire al fiecăruia şi că nu există un adevăr universal valabil.
La modul general, afirmaţia “Omul este măsura tuturor lucrurilor” aşază fiinţa umană în centrul Universului, toate celelalte manifestări ale realităţii aparţinând unui plan secund. Mai mult, din punctul de vedere al lui Protagoras, fiecare om este creatorul lumii sale, în funcţie de capacitatea sa de gândire, de cunoaştere, în funcţie de valorile în care crede şi de faptele lui. Prin urmare, lumea însăşi este într-o continuă prefacere, nu numai prin natura sa, ci şi prin prisma percepţiilor subiective, determinate de cultura, sensibilitatea, vârsta, sănătatea, experienţa, convingerile fiecăruia. Câţi oameni, atâtea reprezentări ale lumii.
O astfel de concepţie este în consonanţă şi cu celebra axiomă a lui Heraclit – Panta rhei (“Totul curge”) – adică nimic nu rămâne neschimbat în devenirea individuală şi a lumii, cât şi cu îndemnul socratic “Cunoaşte-te pe tine însuţi!” (în latină: Nosce te ipsum!, în greacă: Gnothi seauton!), o invitaţie la cunoaşterea de sine, la înţelegerea propriei măsuri, la căutarea valorii şi a adevărului în propria conştiinţă.