Cum este corect – “eu mă sfii” sau “eu mă sfiii”, “eu înmii/eu înmiii”, “eu pustii/eu pustiii”?

Titlul articolului face trimitere la scrierea corectă a unor forme verbale de perfect simplu – “eu mă sfii” sau “eu mă sfiii”, “eu înmii/eu înmiii”, “eu pustii/eu pustiii”?

În limba română, regula care indică scrierea corectă a perfectului simplu, pentru verbele de conjugarea a patra (terminate la infinitiv în -i, precedat de consoană sau de o altă vocală decât i) este următoarea: la persoana întâi, singular, se scriu cu doi de i, iar la persoana a treia, singular, cu un i: eu citii/el citi, eu privii/el privi, eu auzii/el auzii etc.

Mai există, însă, în cadrul acestei conjugări (a patra), o categorie de verbe care se termină la infinitiv în -i, dar a căror rădăcină se termină tot în -i, ceea ce înseamnă că la infinitiv (forma de dicţionar) se scriu cu doi de i: a se sfii, a înmii, a pustii.
În aceste cazuri, perfectul simplu, la persoana întâi singular, se va scrie cu trei de i (primul -i aparţinând rădăcinii cuvântului, al doilea fiind terminaţia infinitivului, iar al treilea, terminaţia perfectului simplu: eu mă sfiii, eu înmiii, eu pustiii. La persoana a treia, singular, se ortografiază corect cu doi de i: el se sfii, el înmii, el pustii.

De asemenea, trebuie precizat că regula menţionată este valabilă şi la formele negative: eu nu mă sfiii/el nu se sfii, eu nu înmiii/el nu înmii etc.

Sursa