Ce este un “oiconim”? Câteva curiozităţi oiconimice

Substantivul “oiconim”, cu pluralul “oiconime”, este format din două elemente greceşti, de compunere savantă. În general, elementele de compunere savantă sunt prefixoidele şi sufixoidele, adică false prefixe/false sufixe, cele mai multe provenind din limba greacă sau latină, în limba de origine fiind cuvinte autonome. Prin procedeul compunerii, două sau mai multe cuvinte se unesc şi dau naştere unor noi unităţi lexicale, care îmbogăţesc vocabularul unei limbi.

Sunt şi situaţii când prefixoidele şi sufixoidele nu se ataşează unor cuvinte deja existente, ci se combină între ele, rezultând cuvinte noi, cum ar fi, de pildă: bibliografie (prefixoidul “biblio-”- “carte” şi sufixoidul -”graf” – “a scrie”), cronologie (prefixoidul “crono-” – “timp” şi sufixoidul “-log” – “învăţătură/cuvânt”), fitofag (prefixoidul “fito-” – “plante” şi sufixoidul “-fag” – “mâncător”) etc.

În cazul substantivul “oiconim”, acesta este format din prefixoidul grecesc “oic(o)-”, însemnând “casă, locuinţă, regiune, mediu ambiant”, şi sufixoidul “-onim” (gr. onyma), cu sensul “nume/denumire”.

În uzul limbii, mai cunoscute decât “oiconim” si “oiconimie” sunt: termenii “toponim” (denumire a unui loc) şi, respectiv, “toponimie”, ştiinţa care se ocupă cu cercetarea numelor de locuri. Aşadar, în limbajul curent, cele două cuvinte – “oiconim” şi “toponim” – pot fi considerate ca fiind sinonime.

În limbajul specialiştilor există însă o diferenţă de nuanţă între “oiconim” şi “toponim”, în sensul că “oiconimele” se referă mai ales la acele denumiri de localităţi/locuri care au fost sau pot fi schimbate, printr-un act normativ, în anumite perioade, din motive care nu ţin de voinţa locuitorilor din zonele respective, ci de administraţie sau de contextul politic. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, în timpul regimului comunist, când autorităţile au schimbat sute de denumiri de localităţi şi locuri care, traditonal şi în mod natural, trimiteau la numele proprietarilor sau la numele unor personalităţi care erau considerate ca făcând parte din categoria “burghezi”, “duşmani” ai regimului.
În istoria toponimelor româneşti, ca şi în alte ţări, de altfel, schimbările “oiconimelor” au avut însă şi alte cauze – fie sonoritatea neplăcută sau conotaţiile negative ale unor denumiri (Balamuci, Bădărani, Burtoiu, Găinari, Muţi, Găunoşi, Tâmpeni, Poponeţi, Strâmbeni etc.), fie pentru a marca locul în care s-au născut diverse personalităţi, date istorice importante etc.: George Coşbuc (vechea denumire fiind Hordou/Hordău), Liviu Rebreanu (Prislop), I.C. Brătianu (Zaclău) s.a.m.d.
La modul cel mai general, când se schimbă un “oiconim”, motivele sunt de natură onorifică, istorică, geografică, tematică.

• Cea mai lungă denumire a unui loc are 163 de caractere şi este numele unui oraş din regiunea Bangkok, in Thailanda – “Krung Thep Mahanakhon Amon Rattanakosin Mahinthara Ayutthaya Mahadilok Phop Noppharat Ratchathani Burirom Udomratchaniwet Mahasathan Amon Piman Awatan Sathit Sakkathattiya Witsanukam Prăsit” şi înseamnă: “Oraşul îngerilor, mare oraş, reşedinţa lui Buddha, oraşul inatacabil al zeului Indra, mare capitală a lumii cizelată din nouă pietre preţioase, oraş fericit, cu imensul Palat Regal precum locuinţa cerească, domnie a zeului reîncarnat, oraş dedicat lui Indra şi construit de Vishnukarn”.
• Cel mai lung oiconim în caractere latine (65) se referă la o colină din Noua Zeelandă: “Taumateawhakatangihangakoauauoamateauripukakapikimaungahoronukupokaiwhenuakitanatahu” şi înseamnă: “Vârful în care Taumatea, omul cu genunchii mari, care a înghiţit munţi şi a alergat în sus şi în jos pe aceştia, drumeţul cunoscut care cântă din flaut pentru persoana iubită”.

• Cea mai lungă denumire a unui oraş european (51 de caractere) este in Tara Galilor, Regatul Unit: “Llanfairpwllgwyngyllgogerychwyrndrobwllllantysiliogogo och” – “Biserica Sfânta Maria, din scorbura alunului alb, din apropierea vârtejului şi Biserica Sf. Tysilio, de lângă Peştera Rosie”.
• Cel mai lung nume de ţară este “Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord”.
• Cele mai scurte oiconime au 1-2 litere şi, în lume, sunt zeci de astfel de denumiri: mai multe localităţi din Norvegia şi Danemarca se numesc “A”, făcând referire la torenţi, “Y” se numeşte un oraş din provincia Somme, Franţa, dar şi un oraş din Alaska; “Lu”, o comună din Italia, “Se”, un oraş din Ungaria etc.

Sursa