Cât de vechi este numele ţării noastre – România ?

Strict lingvistic, România este un derivat de la român, acest cuvânt provenind, în mod firesc, din latinescul romanus, şi poate că nu întâmplător suntem singurul popor latin care păstrăm o denumire atât de apropiată de etimonul latinesc (limba latină vulgară/populară fiind cea care a stat la baza formării limbii române). Romania (cu a) era şi numele Imperiului roman sub Justinian, iar, mai târziu, o parte a acestui imperiu era numită de turci Rumelia (sau Romagna, cu capitala la Ravena).

Cronicarul Grigore Ureche, în secolul al XVII-lea, în Letopiseţul Ţării Moldovei, afirma, cu mândrie : “Rumânii, câţi se află lăcuitori în ţara ungurească şi la Ardeal şi la Maramureşu, de la un loc suntu cu moldovenii şi toţi de la Râm (Roma) se trag”, iar Miron Costin, în “Cronica Moldovei şi Munteniei”, subliniază, in capitolul “Despre diferitele numiri ale poporului moldovean şi muntean” că „Numele cel mai adevărat, autentic de la primul descălecat prin Traian este rumân sau romanus, care nume acest popor l-a păstrat întotdeauna între dânşii … până astăzi; acelaşi nume este dat îndeobşte şi muntenilor şi moldovenilor şi celor care locuiesc în ţara Transilvania. Rumân este un nume schimbat în curgerea anilor din roman şi astăzi când întreb pe cineva dacă ştie moldoveneşte spune: ştiu româneşte aproape ca scis romanice. Un alt nume ei nu au primit niciodată”.

Deşi procesul de formare a poporului român şi a limbii române s-a încheiat, aproximativ, în secolul al VII-lea, totuşi, în Evul Mediu, denumirea pe care alte popoare o dădeau locuitorilor din Tara Românească era aceea de vlahi/valahi/volohi/olahi (din sl. vlahu), locuitori ai Vlahiei/Valahiei, iar Moldova, Banatul, Maramureşul erau denumite, în vechi documente, şi Terrae Valachorum (Ţări ale rumânilor). Locuitorii acestui spaţiu geografic şi chiar şi cei care au rămas izolaţi, la sud de Dunăre (aromânii, meglenoromânii, istroromânii) şi-au spus, intotdeauna, români/rumâni.

Numele de România s-a folosit oficial, pentru prima dată, odată cu constituirea statului modern, in intervalul 1859-1866, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi începutul domniei lui Carol de Hohenzollern, referindu-se la teritoriul rezultat din unirea Ţării Româneşti şi Moldovei. În documentele de stat, denumirea România a fost consacrată de Constituţia din 1866.

1 Decembrie 1918 a însemnat Ziua Marii Uniri, când vechiului regat i s-au alăturat, formând România Mare, Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul, Crisana, şi Maramureşul.

Situaţia actuală a României a fost statuată prin Conferinţa de Pace de la Paris, din 1946, urmată de Tratatul de Pace, din februarie 1947, în urma celui de-al Doilea Razboi Mondial, când ţara noastră a primit înapoi Transilvania, transferată de Hitler, prin Dictatul de la Viena, Ungariei, dar a pierdut Basarabia, Bucovina de Nord, şi Ţinutul Herţa (cedate Uniunii Sovietice) şi Dobrogea de Sud (Cadrilaterul), cedat Bulgariei.

A cunoaşte istoria, dar şi respectul pentru limba care dă identitate unui popor reprezintă, desigur, nu numai un gest de respect faţă de ţara căreia îi aparţii, dar şi cel mai firesc mod de manisfestare a sentimentului patriotic, care, din nefericire, în epoca actuală, îşi pierde tot mai mult semnificaţia.