Originea şi semnificaţia numelui ION/IOANA

Cu Sfântul Ioan Botezătorul, celebrat pe 7 ianuarie, se încheie perioada sărbătorilor de iarnă, care a început în decembrie, cu Naşterea Domnului.

Ion (cu variantele specifice fiecărei limbi) pare a fi cel mai răspândit nume de pe glob, iar la noi aproximativ două milioane de români (în jur de 1 500 000 de bărbaţi, şi 500 000 de femei) poartă acest nume.

”Se pare că Ion este numele cel mai răspîndit de pe glob (desigur, în variante specifice diferitelor limbi). Numele Ion ne vine din ebraicul Iehohanan, redus la Iohanán. Acesta este compus din două părţi: Io: prescurtare obişnuită pentru Iehova (Dumnezeu) şi verbul hanan: a avea milă, a face favoare (din care verb se şi trage numele Ana) – deci traducerea lui Iohanán este “Din graţia lui Dumnezeu; Dumnezeu s-a îndurat”, adică o formulă de mulţumire adresată Cerului de părinţii care-şi doreau foarte mult un copil. Din acest străvechi Iohanán au derivat, mai întîi la greci Ioánnes, apoi la latini Iohánnes. De aici, mai ales după secolul IV d.Cr., dar, cu sporită intensitate, după anul 1000, numele s-a răspîndit în toată Europa: la nemţi Johann (sau Hans), la englezi John, la italieni Giovanni (sau Gianni), la unguri Janos, la ruşi Ivan, la cehi şi polonezi Ian, la olandezi tot Ian, la francezi Jean, la spanioli Juan, la irlandezi Sean, la armeni Horbanés apoi Ovanes, la arabi Hana, la greci Iannis etc. La români, o primă atestare documentară a numelui ar fi cea din 1247, în Diploma Cavalerilor Ioaniţi, care vorbeşte de un conducător pe nume Ioan, cneaz al unei formaţiuni de prin nordul Olteniei. Variantele româneşti ale numelui sunt nenumărate; alături de cele două principale (Ion, cea populară, şi Ioan, cea cultă) exista Ioanete, Ioncea, Ioncel, Ivancea, Ivaşcu, Iova, Itu, Ianache, Enache, Iancu, Ene, Encea, Oancea, Oncică, Oniciu, Ioanid, Ioanichie, Ioniţoiu, Ioaniţoaia, başca puzderie de diminutive şi hipocoristice^*: Nacu, Nelu, Nela, Nică, Nica, Cica, Nilă, Niţă, Niţu, Onaş, Onăşel, Nucu, Oana. La acestea se adaugă nume de familie care-l conţin pe Ion, produse de influenţa greacă: Caragiani, Caragiale, Caraion, Carianopol, Papaiani, Mavroiani ş.a., precum şi variantele datorate înrîuririi apusene: Jana, Janina, Gianina, Giani, Geanu, Gioni etc. După opinia lui Ion Aurel Candrea, numele Ion ar predomina, pe meleagurile noastre, în proporţie de 70 la sută, dar Graur găseşte exagerată estimarea; în statistici locale, Cristian Ionescu citează proporţii de circa 30 la sută.” (pruteanu.ro)

Așadar, etimonul numelui Ioneste ebraicul Iehohanan (Iohanan), format din Io(prescurtare a lui Iehova – Dumnezeu) şi verbul hanan, care înseamnă a face o favoare, a avea milă. Tot în ebraicul Iohanan îşi are originea şi numele Ana.
Odată cu răspândirea creştinismului, mai ales după secolul al IV-lea şi, apoi, după anul 1000, numele derivate din Iohanan/Ioannes/Iohannes au devenit foarte populare în toată Europa și acestea sunt cele enumerate de George Pruteanu pe site-ul amintit. Ioan este considerată varianta cultă a numelui, iar Ion, cea populară.

În mitologia greacă, Ion a fost fiul, de o legendară înflăcărare şi impetuozitate, al lui Apollo şi al Creusei, şi a domnit peste pămînturile care i-au păstrat numele: Ionia şi, de la acestea, Insulele Ionice şi Marea Ionică, în vestul Greciei. Victor Kernbach menţionează şi o divinitate folclorică a mitologiei româneşti, pe Ion Sîntion, frate de cruce al lui Crăciun, arcaş şi eliberator al divinităţii supreme. Nicolae Densuşianu îl punea în legătură cu zeul Ianus, cel cu două feţe, bizuindu-se pe quasi-coincidenţa zilelor celebrării. În creştinismul popular românesc, lui Ion Sîntion i s-a substituit, tîrziu, figura Sfîntului Ioan Botezătorul, deşi nu au nimic comun. George Pruteanu subliniază de asemenea și ideea că în credința creștină minunea cea mai de seamă petrecută după ce Sfintul Ioan l-a botezat pe Mîntuitor a fost aceea că s-a sfărîmat contractul prin care Adam îşi vânduse Diavolului sufletul său şi pe al urmaşilor săi.  În Bucovina, se spune că de Sânt-Ion se “botează gerul”, adică începe să se moaie, şi vremea se îmbună. Tot în acea zonă, se socoteşte că Sf. Ioan Botezătorul este patronul pruncilor, care-i păzeşte de nenorociri. În Ardeal, se zice că dac-a venit Sân-Nicoară pe cal alb, pleacă Sânt-Ion pe cal negru, adică se “înfrânge” iarna, se duce. În Muntenia, era datina de a se boteza de Sânt-Ion, cu agheazmă, şi viile, grădinile, vitele şi ogoarele. O legendă care circulă în toate provinciile româneşti şi care s-a transformat şi în colindă, spune că Sânt-Ion a fost blestemat de maică-sa să se prefacă în fiară de pădure. El s-a transformat în pui de căprioară şi a trăit astfel 9 ani şi 9 zile. Apoi, s-a făcut din nou om, a înălţat o mînăstire şi abia după aceea l-a botezat pe Isus Cristos, zice legenda noastră.
Dar de “iordănitori” aţi auzit? Ei sunt, în Muntenia, un fel de colindători de Sf. Ioan, care-şi încep umbletul încă din seara de Bobotează. Merg prin case, cântă Iordanul (ceea ce cântă şi preotul în ajunul Bobotezei) şi “iordănesc”, adică stropesc pe membrii familiei cu apă sfinţită şi apoi îi ridică în sus de trei ori. (Prin unele părţi, acest obicei se mai numeşte şi “vălărit“) ! Pe Ioni sau pe Ioane, dacă-i prind “iordănitorii”, îi duc pe sus la gârlă sau la fântână ca să-i “scalde”; în cazuri mai bune, Ion sau Ioana scapă doar cu câteva găleţi de apă turnate în cap. Numai dacă-i cinstesc foarte-foarte bine pe iordănitori reuşesc să rămână neiordăniţi.