Sensul şi originea expresiei “A se duce pe Apa Sâmbetei”

Expresia A se duce pe Apa Sâmbetei este specifică limbii române, deoarece doar în folclorul autohton există diverse mituri care explică sensul denumirii “Apa Sâmbetei”.
Astfel, despre “Apa Sâmbetei” se spune, după cum explică Victor Kernbach, in Mitologie română, că este un râu care izvorăşte din rădăcinile Bradului Lumii, un fel de Pom al Vieţii, aflat în Paradis, axis mundi (axă a lumii), un copac similar, de exemplu, cu frasinul Yggdrasill, din mitologia scandinavă, sub care se află zeul Mimir, custode al izvorului înţelepciunii.
Apa Sâmbetei sau Apa Morţilor, cum i se mai spune, patronată de Sfânta Sâmbătă, personaj care apare în nenumărate basme româneşti, este hotar între lumea aceasta şi lumea de dincolo. Pe câteva insule, numite Ostroavele Albe, locuiesc Blajinii, consideraţi a fi primii oameni de pe Pământ. La început, la izvor, apa este limpede, dar, pe măsură ce înconjoară de trei/şapte sau nouă ori Pământul, îndreptându-se spre Sorbul Pământului, pentru a se vărsa în Iad, devine tot mai tulbure, transformându-se, în final, în râu de flăcări.
În multe zone ale ţării, există obiceiul ca obiectele care nu se pot da de pomană sau trebuie aruncate, fără a fi “spurcate” (resturi de lumânări, icoane deteriorate, candelele sparte etc.) să fie duse la râu, pentru că toate râurile ajung în Apa Sâmbetei, iar obiectele vor ajunge şi ele pe tărâmul celălalt.
Dintr-o astfel de credinţă a derivat şi expresia “A se duce pe Apa Sâmbetei”, cu înţelesul a se pierde, a se prăpădi, a se irosi, a se distruge. Pe de altă parte, o formulare de felul Duce-te-ai pe Apa Sâmbetei are valoarea unui blestem cu sensul a dispărea/a pieri (dinaintea ochilor.), a înceta să mai existe.