Pastila de gramatică
Etimologia cuvântului “prost” şi evoluţia sensului
Sunt cuvinte, în limba română, care, de-a lungul timpului, au suferit modificări semantice. În cazul cuvântului « prost » a avut loc o degradare a sensului. Termenul provine din slavonescul prostu şi a însemnat, iniţial, om simplu, sărac, neştiutor de carte sau, în structura « soldat prost » – ostaş fără grad. Mihail Sadoveanu îl intrebuinteaza, de exemplu, în operele sale, povestiri si romane, cu înţelesul de om simplu, sărac, iar Liviu Rebreanu are chiar o nuvelă intitulata « Prostii », tot cu sensul arhaic.
Ulterior, cuvântul prost a dobândit conotaţii negative, devenind sinonim cu om lipsit de inteligentă, fără judecată, fară minte; nătărău, nerod, tont, prostănac (DEX). Au apărut şi nenumărate expresii care conţin acest cuvânt, semn al unei „expresivităţi” vii: un prost şi jumătate, a-şi găsi prostul, a face pe prostul etc.
Cuvântul prostare are şi alte sensuri, în funcţie de context: a vorbi prost o limbă străină (a vorbi incorect), a face prost o lucrare (fără profesionalism, fără îndemânare), veşti proaste (neplăcute), vreme proastă (nefavorabilă), glumă proastă (fără haz, care jigneşte), vorba proastă (injurioasa) etc.
Verbul a prosti este un derivat din prost şi, folosit tranzitiv (însoţit de complement direct), înseamnă a induce pe cineva în eroare, a-l duce cu vorba; a păcăli, a înşela. Utilizat reflexiv – a se prosti – are sensul: a-şi pierde puterea de gândire, inteligenta, a deveni prost; a se tâmpi; (Fam.; despre oameni) a avea o comportare nenaturală, afectată, plină de mofturi, de pretenţii; (fam.) a se fandosi, a se izmeni.
Lasă un răspuns