Pe mincinos să nu-l crezi, nici chiar când spune adevărul.

Publicat 16 iulie 2017

Pe mincinos să nu-l crezi, nici chiar când spune adevărul.

Sângele nobil este o întâmplare a sorţii, faptele nobile îi caracterizează pe cei mari.

Când o femeie este mâniată, patru mici sărutări sunt destule spre a o mângâia.

Minciunile sunt aşa de prăsitoare, că una singură ajunge să dea naştere la o mie de alte minciuni.

Adevărul trebuie să constituie virtutea de căpetenie a omului; dacă-l respecţi, te scuteşte de truda de a croi minciuni şi în acelaşi timp te scuteşte de neplăcerea de a rosi.

Femeile sunt mai statornice în ură, decât în dragoste.

Omenirea e aceeaşi peste tot, pretutindeni întâlneşti invidie, dar oriunde un om calm şi împăciuitor izbuteşte până la urmă să se facă iubit de toţi şi să dezarmeze perfidia duşmanilor săi.

Tinerele soţii ale bărbaţilor în vârstă au obiceiul să se gândească din vreme la alegerea celui care le va şterge lacrimile de văduve.

Cine ascultă toate sfaturile care i se dau, n-are timp să fie el însuşi.

Arta ascunde efortul sub aparentul firescului.

Sinceritatea mărturisirilor dă naştere iertării.

Părinţii au mai mare grijă de fericirea copiilor decât copiii înşişi, căci ei nu se lasă orbiţi de patimi sau imbolduri necugetate şi orânduiesc totul cu mai multă înţelepciune, astfel încât cu timpul şi copiii să se declare mulţumiţi.

Unde nu e respect, nu poate fi iubire.

Carlo Goldoni

Deşi reprezintă o mare reformă a teatrului, desăvârşita sinteză a poeticii lui Carlo Goldoni este cu atât mai surprinzătoare poate şi prin faptul că intenţiile care stau la baza operei sale devin, după cum s-a remarcat, factorul ei pozitiv. Prin tot ce a spus şi a creat, Goldoni se dovedeşte cel mai bun critic dar şi cel mai bun interpret al propriei sale opere. Lansând la mijlocul secolului al XVIII-lea o nouă formulă de teatru, reinventându-l cu hotărâre într-un veac obosit, dramaturgul veneţian a semnalat o criză, a adâncit-o şi a fost cel dintâi care a profitat de ea. Rareori în istoria culturii autorul unui manifest artistic este şi cel care pune în aplicare elocvent ideile enunţate. A făcut-o Goldoni direct şi simplu în comedia Teatrul comic, scrisă la Veneţia în 1750, piesă deschizătoare de drum, şi în prefaţa la prima sa culegere de comedii, apărută în acelaşi an.

Carlo Goldoni s-a născut la 25 februarie 1707 la Veneția. Dramaturg și libretist italian, printre operele lui și cele ale lui Luigi Pirandello se enumeră unele dintre cele mai cunoscute opere italiene. Supranumit de Voltaire “Molière al Italiei”, Goldoni a scris peste 120 de piese în limba italiană, în dialectul venețian și în franceză.

Mai multe personaje apar în diverse piese de teatru ale lui Carlo Goldoni. Negustorul venețian, bogat și zgârcit, Pantalone de Bisognosi (Bisognosi însemană nevoiaș) este un personaj care apare în Slugă la doi stăpâni, Văduva isteață, Fata cinstită, Familia anticarului, Flecărelile femeilor sau în Feudalul. Pantalone este bătrân, având același caracter ca strămoșul său Magnifico; el nu are încredere în nimeni; este de obicei soțul încornorat și are mereu o înclinație senilă donjuanescă – lucru care dezvoltă întotdeauna intriga. Un personaj complementar al lui Pantalone este Doctorul – un bătrân pedant, deși erudit acesta devine la rândul său ridicol datorită situaților în care intră.
Goldoni a reformat comedia, înlăturând miraculosul, declamația, măștile tradiționale și punând accentul pe personaje, pe explorarea caracterelor acestora și a psihologicului. Teatrul său se remarcă prin forța evocărilor, dinamism, vervă satirică, umor și optimism robust.

Când scria Teatrul comic, Goldoni avea 43 de ani. Veneţia, oraş miracol, înălţat din ape şi sprijinindu-se pe ape, era în epoca de amurg a barocului, mai mult decât alte centre italiene, oraşul teatrului şi al muzicii.
”La Veneţia, spune Goldoni, la miezul nopţii, ca în plină zi, se găsesc expuse lucruri de mâncare, toate hanurile sunt deschise şi masa stă pregătită în hoteluri şi restaurante […]. Cafenelele sunt pline de oameni simpatici, de bărbaţi şi femei de tot felul.”
În asemenea localuri se chemau invitaţii, aici avea loc reuniunile de prieteni şi cunoştinţe. Petrecerile în familie erau rare şi de cele mai multe ori aveau loc în vilele din afara Veneţiei. Pentru atari împrejurări, Vivaldi compunea muzică umoristică precum erau Concerto de cucchi (Concertul cucilor) sau Coro delle monache (Corul călugăriţelor).
Uneori reuniunile distractive se desfăşurau într-un cadru făcut pentru artă, ca sala de muzică din vila Giacomelli de la Tarvisio, pictată de Paulo Veronese cu amoraşi, muze, genii şi cu figuri de zei care cântă din diferite instrumente. Alteori prietenii şi cunoscuţii petreceau în aer liber. Odată, un grup de patricieni printre care se găsea şi Carlo Goldoni, se afla la Pavia, pe malurile râului Ticinio. Voind să se întoarcă la Veneţia, au cerut o barcă mare împodobită cu sculpturi, acoperită cu o pânză pictată şi dotată cu cărţi şi instrumente de muzică. Apoi au pornit cu această barcă a plăcerii. Călătoria se făcea încet, în cadenţa liniştită a lopeţilor, între malurile largi şi înverzite ale Padului. Pluteau numai ziua, iar noaptea opreau la un adăpost primitor.

Aici, Goldoni, după cină, în timp ce aburii cafelei îmbălsămau atmosfera, citea versuri în care descria fazele călătoriei şi micile evenimente întâmplate între un popas şi altul. Maeştrii muzicieni care îi însoţeau – un violoncelist, trei violonişti, un chitarist şi un cornist – se suiau pe punte şi, sub licărirea stelelor, executau un concert în aplauzele locuitorilor care alergau la mal.
Tot Goldoni povesteşte că bunicul său avea acasă la el o sală de teatru în care dădea spectacole de comedie şi operă cu concursul celor mai buni actori şi al muzicienilor celebri, la care participau numeroşi auditori. Ca să-şi distreze nepotul, veselul bunic, construise şi un teatru de păpuşi.
Ca şi contemporanul său Metastasio, Goldoni fusese destinat avocaturii, pe care a practicat-o, scrie Francesco de Sanctis, cu oarecare succes. Dar, artist înnăscut, spune criticul italian, „la prima ocazie fugea la actori, până ce geniul lui firesc birui definitiv. Încercă mai multe genuri înainte de se găsi pe sine însuşi. Cele două celebrităţi ale vremii erau Zeno şi Metastasio; drama în muzică era la modă”.

Primele piese ale lui Goldoni au fost mai degrabă prelucrări din repertoriile italiene şi franceze, melodrame bufe, tragedii, comedii improvizate după un subiect dat, ca Fiul lui Arlecchino pierdut şi regăsit, Cele treizeci şi două de nenorociri ale lui Arlecchino şi multe altele pe care istoria teatrului nu le-a reţinut. „Poetul nu apăruse încă în el; era numai meseriaşul; era Chiari, Goldoni nu exista încă”, formulează sintetic De Sanctis. Prima piesă notabilă, care îl dezvăluie într-o măsură pe viitorul reformator, este Văduva isteaţă (La vedova scaltra), din 1748. Foarte curând, Goldoni îşi va formula explicit ideile, abandonând caracterul artificial al commediei dell’arte, structura ei de improvizaţie într-un cadru dat, cu caractere schematice, pe care spectatorul le cunoaşte dinainte.
Ceea ce proclamă Goldoni prin piesele sale, ceea ce formulează în prefaţa ediţiei Bettinelli din 1750 şi va sintetiza ulterior în Memoriile scrise în franceză la Paris, unde moare în 1793, înseamnă, simplu spus, observarea cât mai fidelă a naturii. „Străduinţa pe care am pus-o în alcătuirea comediilor mele a fost în întregime aceea de a nu deforma natura”, citim în Memorii. Natura umană, fireşte, surprinsă printr-un exerciţiu de observaţie care se identifică fără rezerve cu ceea ce numim, cu un termen suficient de convenţional, realism.
În termeni mai familiari nouă astăzi, comedia cu măşti, cu o istorie prodigioasă şi oarecum greu de clintit mai ales într-un oraş ca Veneţia, a fost înlocuită treptat de Goldoni prin comedia de moravuri. Adversităţile, desigur, nu au lipsit, dar ele nu mai interesează decât pe pasionaţii faptelor anecdotice.
Opera lui Goldoni poate fi considerată prin urmare un veritabil eveniment social. Stendhal spunea că „în realitate un scriitor trebuie să plimbe o oglindă de-a lungul potecilor”, adică să oglindească în arta literară, realitatea. Caracterele sunt înfăţişate la Goldoni direct, aspru. Chiar în piese construite pe structura commediei dell’arte şi care folosesc încă aceleaşi nume de personaje, tipurile umane şi intriga se îndepărtează progresiv de vechile tipare. Personajele sunt în majoritate burghezi ridicoli care nu mai poartă vreo mască. Un exemplu semnificativ este negustorul veneţian Lunardo, unul dintre Bădăranii piesei jucate în premieră în oraşul dogilor, în timpul carnavalului, în 16 februarie 1760, la Teatro San Luca.

Goldoni eliberează scena de convenţiile stereotipe, de veşnicele improvizaţii cu alunecări în grotesc şi vulgaritate, forme obosite la jumătatea secolului al XVIII-lea. Pentru el, a face literatură, a face teatru înseamnă a decapita printr-o singură lovitură convenţia. De aceea Carlo Goldoni a fost văzut ca un profanator al sanctuarului commediei dell’arte.
Spre deosebire de toţi ceilalţi autori dramatici ai epocii, Goldoni s-a aplecat spre situaţiile obişnuite ale vieţii, situaţii ce au putut pune în lumină caractere, iar măştile şi costumele de bâlci au fost înlocuite cu fizionomii. Autorul Hangiţei intră însă rareori în adâncul sufletului personajelor, nu sesizează toate nuanţele gândirii, ci surprinde o privire, un detaliu, o situaţie expresivă transformându-le în subiecte de comedie. Adevărata faţă a creaţiei dramatice goldoniene este condusă de comedia de frescă a mediului ambiant, amuzantă în aparenţă, moralizatoare în fond.
Goldoni scria cu o uşurinţă ameţitoare, cu aceeaşi virtuozitate cu care Vivaldi compunea cel puţin un concert pe săptămână pentru orchestra de fete de la Ospedale della Pietà. După unii istorici ai teatrului, acest bărbat înalt, slăbănog, singuratec, mizantrop, este autorul a 267 de titluri în 30 de ani; dintre acestea, 149 de comedii, din care 35 se află în repertoriile curente ale teatrelor italiene. Într-un singur an, 1749–1750, Goldoni a scris 16 piese, între care şi Mincinosul, dând astfel o replică adversarilor săi, în frunte cu celebrul Gozzi. „A fost un an groaznic de care nici acum nu pot să-mi aduc aminte fără să mă-nfior”, va nota mai târziu Goldoni în Memorii, în care găsim de altfel multe mărturii despre procesul de creaţie al dramaturgului.
În istoria teatrului românesc, Bădăranii este un spectacol antologic al Teatrului Naţional din Bucureşti, jucat cu un succes extraordinar şi la Veneţia, cu ocazia aniversării a 250 de ani de la naşterea lui Goldoni, în 1957. Montarea românească a uimit prin fidelitatea viziunii regizorale faţă de universul goldonian şi prin performanţele actoriceşti, greu egalabile. Bădăranii este, cum am spune noi astăzi, un spectacol de autor, traducerea şi regia artistică aparţinând lui Sică Alexandrescu. Cu o distribuţie de zile mari, din care fac parte Alexandru Giugaru, George Calboreanu, Grigore Vasiliu-Birlic, Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Tanţi Cocea, Cella Dima, Eugenia Popovici, Silvia Dumitrescu-Timică, Niky Atanasiu, spectacolul a fost înregistrat apoi la Radio (data difuzării în premieră: 5 ianuarie 1958) şi la Televiziune (1960).

În dialect este scrisă şi Gâlcevile din Chioggia (Le baruffe chiozzotte, 1762), tablou de un realism profund, după Goethe, al vieţii dintr-un vechi orăşel de pescari din Adriatica. Această întoarcere la lumea populară, după Le massere (1755), Flecărelile femeilor şi Piaţeta, trădează fascinaţia trăită de Goldoni în faţa reprezentărilor celor mai vii şi mai sincere ale naturii umane. Bârfe, flecăreli, gâlcevi, „muzica” pestriţă a gesturilor şi vorbelor ameţitoare sunt extraordinare resurse de teatralitate, în cel mai pur spirit italian, într-o tradiţie care, notează Vito Pandolfi, „merge de la Ruzzante până la Viviani”. Lumea, pare a spune Carlo Goldoni, este o piaţă imensă.
Trilogia Vilegiaturii (Le smanie per la villeggiatura, Le avventure della villeggiatura, Il ritorno dalla villeggiatura, 1761–1762) este poemul plictiselii şi al disoluţiei, aşa cum a demonstrat Giorgio Strehler în montarea din 1955. Evantaiul (Il ventaglio, 1763) este o lecţie de stil în privinţa exprimării în limba italiană, în tonurile fluente ale acestei comedii înfăţişându-se limpede metamorfozele lumii noi.
În 1762, într-una din ultimele seri ale carnavalului, Carlo Goldoni spune adio Veneţiei. În seara de marţi, 23 februarie 1762, ultimele replici din spectacolul cu piesa Una dintre ultimele seri ale carnavalului (Una delle ultime sere di carnevale) sunt acoperite de strigătele spectatorilor care îi urează autorului „buon viaggio e felice ritorno”. Goldoni părăseşte Veneţia în aprilie 1762, într-o lungă călătorie care avea să fie fără întoarcere. La Paris va fi constrâns să lucreze pentru gustul comicilor dell’arte. Opera sa înnoitoare era însă de mult terminată.
Într-un veac încărunţit în cartoanele măştilor, în Veneţia carnavalescă, replica dată de piesele lui Carlo Goldoni reprezintă pasul ferm făcut spre epoca modernă.