Pisica are tot atâta nevoie de mângâiere ca şi femeia de tandreţe.

Publicat 8 mai 2022

Pisica are tot atâta nevoie de mângâiere ca şi femeia de tandreţe.

Există un farmec irezistibil în a ne amesteca unde nu ne fierbe oala.

Coco Chanel nu a făcut modă, ea este moda. Coco a inventat un stil: simplitatea de lux.

Tactul în îndrăzneală constă în a şti până unde se poate merge mai departe.

Marea forţă a bufonilor este aceea că nu le e frică să spună prostii.

Nu trebuie confundat adevărul cu părerea majorităţii.

Fericirea este o lungă răbdare.

Un film este un izvor pietrificat al gândirii. Un film reînvie fapte neînsufleţite. Un film permite cuiva să dea aparenţa realităţii la ceea ce este ireal.

Edith Piaf care cântă: este ploaia care bate, este vântul care suflă, este clarul de lună care îşi aşterne mantia.

Poetul este un mincinos care spune întotdeauna adevărul.

Edith Piaf – spre ea îşi îndreaptă privirile perechile înlănţuite care mai ştiu să iubească, să sufere şi să moară.

Metafora este modul de a visa al umanităţii.

Numesc prietenia o artă pentru că îşi pune întrebări, se corectează neîncetat şi semnează o pace care evită războaiele iubirii.

Nu există dragoste. Există doar dovezi de dragoste.

Numele magic al lui Dior îmbină divinitatea cu aurul.

Adevăratul realism constă în a revela lucrurile surprinzătoare pe care obişnuinţa le ţine acoperite şi ne împiedică să le vedem.

Priveşte-ţi dezamăgirile ca pe un noroc. Scăderea şanselor de reuşită ale unui plan înseamnă creşterea sorţilor de izbândă ale altuia.

Verbul a iubi e un verb greu de conjugat: perfectul lui nu e simplu, prezentul lui nu e indicativ şi viitorul lui nu e decât un condiţional.

Jean Cocteau

A fost cineast, director de film, regizor, poet și ilustrator care a jucat un rol influent în mișcarea suprarealistă. Viața lui a fost caracterizată de o serie de maxime și minime. Nu era străin de abuzuri și tragedii, ceea ce l-a determinat să se retragă într-o lume a minunilor fantastice, copilărești. Acest lucru s-a manifestat într-un amplu, definitiv și neobișnuit corp de lucrări care a ajuns să caracterizeze filmul suprarealist din secolul al XX-lea. A crescut la Paris şi s-a considerat întotdeauna parizian prin vorbire, educaţie, idei şi obiceiuri. Familia sa făcea parte din burghezia pariziană, cultivată, bogată şi interesată de muzică, de pictură şi de literatură. Primele amintiri ale lui erau legate de teatru, în formele sale populare, cum ar fi circul şi palatul de gheaţă, cât şi de teatrul serios, cum ar fi tragediile jucate la Comédie-Française. La 19 ani a publicat primul volum de poezie, Lampa lui Aladin (La Lampe d’Aladin).

Jean Maurice Eugène Clément Cocteau s-a născut pe 5 iulie1889 laMaisons-Laffitte, Île-de-France, Franța. Cocteau a crescut într-o familie înstărită. Tatăl său, avocat, s-a retras devreme în copilăria lui Cocteau pentru a picta și a-și explora hobby-urile. El l-a învățat pe Cocteau să deseneze și să picteze la o vârstă fragedă, încurajându-i abilitățile artistice și creative. Când Cocteau avea 10 ani, tatăl său s-a sinucis. Sinuciderea sa l-a afectat profund pe Cocteau, iar tânărul băiat a cuprins mental și artistic copilăria fericită pentru tot restul vieții sale. Cocteau a participat la Lycée Condorcet în adolescență. S-a luptat considerabil cu academicienii, excelând doar în materii artistice. Ulterior a fost expulzat și a primit lecții private acasă. A început să-și petreacă o mare parte din timp lângă teatru, scriind piese cu prietenul său școlar René Rocher. A continuat să cadă în plan academic, nereușind la examenul de bacalaureat francez. Cocteau și-a îndreptat apoi atenția spre poezie, prin care a reușit să-și canalizeze frământările interioare. În 1907, Cocteau s-a mutat la Paris împreună cu mama sa. Relația lor a devenit din ce în ce mai codependentă, oferind incapacitatea lui Cocteau de a distinge realitatea sa de fantezie. El și-a concentrat atenția asupra unei vieți de vis și a respins orice formă de tristețe ca mecanism de apărare. Aruncându-se în boemia pariziană, l-a întâlnit pe Sergey Diaghilev, un critic de artă rus și impresar de balet care l-a asistat și l-a încurajat pe Cocteau să exploreze genul de balet. În anii următori, a întâlnit, de asemenea, mai mulți membri artistici și culturali proeminenți ai comunității, inclusiv

Portretul lui Jean Cocteau de Modigliani

Pablo Picasso, Amadeo Modigliani, Marcel Proust, André Gide și Léon Bakst. A colaborat cu unii dintre acești artiști și scriitori, producând libretul pentru Le Dieu Bleu (1912) și în anii următori Baletul Parade (1917), care a fost ulterior ridicat la o operă completă. Mai târziu s-a împrietenit pe tot parcursul vieții cu cântăreața Edith Piaf, care a jucat în piesa sa Le Bel Indifférent (The Beautiful Indifferent; 1940).
Cocteau era produsul perioadei imediat următoare Primului Război Mondial, perioadă a gustului artistic rafinat, lipsită de tulburări politice. Adevărata incursiune în lumea teatrului a început când a intrat în contact cu trupa Ballets Russes, atunci sub conducerea lui Serghei Diaghilev. Când Cocteau şi-a exprimat dorinţa de a crea spectacole de balet, Diaghilev l-a provocat spunându-i „étonne-moi” (în franceză,

Jean Marais și Jean Cocteau 1947

„surprinde-mă”). Această replică renumită se pare că l-a călăuzit atât în crearea spectacolelor sale, cum ar fi Parada (La Parade, 1917), pe muzica lui Erik Satie, şi Boul pe acoperiş (Le Boeuf sur le toit, 1920), pe muzica lui Darius Milhaud, cât şi în celelalte opere şi este uneori citată în piesele şi filmele sale. În timpul Primului Război Mondial, Cocteau a fost şofer de ambulanţă pe frontul belgian. Lucrurile văzute aici le va folosi mai târziu în romanul Thomas impostorul (Thomas l’imposteur, 1923). S-a împrietenit cu aviatorul Roland Garros şi i-a dedicat primele poeme inspirate de aviaţie, Capul Bunei Speranţe (Le Cap de Bonne-Espérance, 1919). Între anii 1916 şi 1917, Cocteau a intrat în lumea artei moderne, care se năştea la Paris;în cartierul boem Montparnasse, a cunoscut pictori ca Pablo Picasso şi Amedeo Modigliani şi scriitori ca Max Jacob şi Guillaume Apollinaire. La puţin timp după război, Max Jacob i-a făcut cunoştinţă lui Cocteau cu viitorul poet şi romancier Raymond Radiguet. În vârstă de 16 ani, Radiguet, un tânăr genial, pleda pentru simplitatea şi claritatea clasică, nişte calităţi care aveau să devină caracteristice operei lui Cocteau. Exemplul lui Radiguet a contat foarte mult pentru Cocteau;iar când Radiguet a murit în 1923, la 21 de ani, bărbatul mai în vârstă s-a simţit văduvit de o prietenie care se bazase pe un schimb constant de idei, încurajări şi entuziasm.

Cocteau şi-a lărgit sfera de interes prin crearea primului său film, Sângele unui poet, un comentariu asupra propriei mitologii intime;temele care la acea vreme păreau obscure şi şocante par astăzi mai puţin intime şi mai universale, pentru că au apărut şi în alte lucrări. Tot la începutul anilor 1930, Cocteau a scris ceea ce este considerată a fi capodopera sa, Maşina infernală, ce tratează, într-un mod specific, tema lui Oedip. Prin aceste două lucrări s-a apropiat mai mult de marile mituri ale umanităţii.
În anii 1940, Cocteau s-a întors la cinematografie, mai întâi ca scenarist, iar apoi ca regizor, cuFrumoasa şi bestia, o povestire fantastică bazată pe basmul cu acelaşi nume, şi cu Orfeu (1949), o re-creare a temelor poeziei şi morţii, pe care le tratase în piesa omonimă.
După Primul Război Mondial, Cocteau a început să se asocieze cu mișcarea cubismului, numind-o „rechemare la comandă” (rappel à l’ordre). A continuat să

Jean Cocteau alături de Juliette Greco

urmeze o prietenie cu Pablo Picasso și s-a distanțat de unele dintre fostele sale contacte. Acest lucru a stimulat producerea paradei de balet menționate mai sus (1917) și a altor proiecte. De asemenea, a fost asociat cu mișcările dada și suprarealiste datorită legăturilor sale cu artiști și scriitori de avangardă cunoscuți la Paris.

Fiind şi un artist vizual de mare importanţă, Cocteau a decorat în 1950 Villa Santo Sospir din Saint-Jean-Cap-Ferrat şi a început o serie de lucrări grafice importante:fresce pictate în clădirea primăriei din Menton, în capela Saint-Pierre din Villefranche-sur-Mer şi în biserica Saint-Blaise-des-Simples din Milly-la-Foret. Fiul său adoptat, pictorul Edouard Dermit, care apare în filmele sale ulterioare, a reluat decorarea capelei de la Frejus, o lucrare pe care Cocteau nu reuşise să o termine când a murit, la vârsta de 74 de ani.