Pamflet

Deseori noi, aceste ființe născute raționale, contemplăm văzduhuri, pe care le vrem senine. Eu mă uit cât văd cu ochii cum Dumnezeu ne-a lăsat atâta visare pe pământ, ne-a împodobit viața cu tot ce avem nevoie : de la verdele pădurilor, văilor, munților sau câmpiilor, până la albastrul cerului ce se contopește cu albastrul mării. Cum te uiți aici mai aproape, vezi o bucată de pământ căruia Dumnezeu i-a dat și un nume, chiar de ziua Sfântului Său bineplăcut pe nume Gheorghe, izbăvitorul, purtătorul de biruință. Dumnezeu s-a gândit că într-un loc de confluență comercială, așezat pe malul bătrânului Danubius, protecția Sfântului născut în Capadochia i-ar da o aură plină de măiestrie, de autenticitate.
Prin codrul care a mai rămas, de-a lungul unui profil de albie și cât ține câmpia aurie pe care o străbați, dai de o întindere formată în urmă cu 162 de ani. Dacă te așezi cu fața spre Dunăre, apa curgătoare te face să visezi la firicelul de izvor de unde pleacă și cât de frumos este în Germania, după care, curentat de realitate, gândul ieșit din visare te întoarce din nou pe tărâmul ce se desfășoară odată cu Turtucaia, adică vis a vis de orașul vechi bulgăresc Tutrakan.
O așezare frumoasă și veselă, altădată, dacă este să vorbim de orașul de odinioară, cu miros de ambră, liliac, tei și lalele.
De ceva timp povestea s-a schimbat odată cu niște mentalități. Este adevărat că pe aceste câmpuri au fost de-a lungul timpului și istoriei multe schimbări, alt fel de schimbări : s-a vărsat sânge în războaie, s-a așternut și pacea, silueta orașului formându-se spre o măreață zi ca aceea a patronului său spiritual, Sf. Gheorghe.
Iată şi povestea unui tărâm liniștit de odinioară, acoperit acum de negura neștiinței:

Printre nori de praf se văd mamelucii, bazbuzucii, irosuții și limburiștii și parcă din ce în ce mai des aceste siluete se mișcă pe toată platforma asta ca niște zvârcoleli coborâte din scorburi călare pe balaurieni. Ceilalți, vitejii, liniștiți și cu spiritul viu și întreg îi urmăresc.

Turma schimbă totul în calea ei. Danubius devine Danubius Pontas Euxinorium, tărâmul devine Locus Salbaticus, turma caută să prindă în lanțurile ei pe cei care nu se supun.
Timpul când platforma avea oameni cinstiți, viteji, corecți, luptători pentru o idée și o izbândă s-a pierdut în negura vremii. Profilele astea noi se pare că au apărut din neant ca o vrajă cotropind tărâmul, dându-l înapoi cu încă 338 de ani înainte de 1853, când apăreau primele cătune în tărâmul celălalt, de nord. Vitejii de după 1853 au ridicat un rang al tărâmului de la Danubius (acum Danubius Pontas Euxinorium), dar cei peste o sută de ani cât s-a mișcat lumea drept iar Sfântul Mare și Bun a apărat vitejii, s-au topit de când în urmă cu 3 ani un cioflingarus salbaticus s-a ridicat dintre bazbuzuci, irosuți, mameluci și limburiști. Și-a creat turma lui și a ieșit la ciopârțit viteji și file de poveste, sfinți protectori și istorie. Vremea haiducilor a trecut, vremea codrilor de aramă, a râurilor din cristal și albastrului fluviului. Tropâind pe platforma tărâmului în frunte cu cioflingarus salbaticus, murdăresc totul cu urmele lor făcând mormane închise la culoare, iar cu copitele lor cutremură platforma. Așa își marchează teritoriul, fac eforturi să adune alt fel de bazbuzuci din rândul arienilor, cei care s-au prăbușit iar gravitația îi plimbă de colo colo.
Arienii, un soi de siluete acariene, nu atârnă greu, de-aia bazbuzucii, mamelucii, irosuții și limburiștii îi țin în spate ca atunci când li se face foame să se înfrupte cu putere din ei. Cei de pe margine, vitejii care au mai rămas, se uită și se roagă la sfinți să-i păzească de mintea primară a turmelor scăpate din grajdurile alegerilor și vrăjilor roșii. Stau pe margine fiindcă turma muncește lăsând capcane la tot pasul.

Mândrii de tropăitul lor amestecat cu mormăiala din adunările unde cioflingarus își mângâie burta de izbânda lui și lanțul de cocalarus așezat în jurul gâtului musculos format de la gimnastica de furat și jucat jocurile norocului care l-au a-bătut, bazbuzucii mai lasă și lui cioflingarus salbaticus câte un arian de poftă.
– Să nu care cumva să călcați pe munca mea de furăciune! strigă șeful turmei către arieni, gâtuit de transpirația eforturilor lui de cioflingarus.
-Vă fac una cu pământul dacă nu vă supuneți mie. Să nu aud musca bâzâind fiindcă odată cu mine se schimbă tot, prăpăd fac. Voi aduce alt bâzâit, mormăit, guițat și tropăit aici pe platforma mea cuceritoare. Bazbuzucii mei, să-i păziți bine și aștept alți arieni de la voi. Încercați să nu mai mâncați din ei, că sunt buni la galerele mele și pentru pofta mea atunci când eu mă scol flămând. Trebuie să mi-i aduceți vii ca să îi pot folosi, zise înspumat cioflingarus salbaticus.
Acesta privește spre limburiști:
-Hai la nenea moșu’ roșu, să mă scărpinați puțin pe spate și să-mi udați mâinile și picioarele cu lichidul vostru transparent, care nu gândește! se gudură cioflingarus mângâindu-i pe ceafă și pe cap pe limburiști.
Mamelucii și irosuții se uitau jinduitor:
-Voi faceți-mi aer că mă strânge de gât mânia, mă strangulează prostia, mă mănâncă pofta de mărire, mă gâdilă câte puțin din orgoliul suveicii de cocalar, spuse cu ton mai moale primul salbaticus al tărâmului de la malul lui Danubius Pontas Euxinorium.
Odată înscăunat, cioflingarus salbaticus, s-a lipit de scaun. De multe ori noul animalus cocalarus din moșia roșie a Marelui Tărâm, pleacă și cu scaunul după el, de frică să nu-l ocupe vreunul dintre bazbuzuci, mameluci, irosuți sau limburiști. La nevoie se mănânca și între ei, dacă nevoia de cucerire, galbenii, teritoriile și valul politicurus o cere. Aşa se face că cei din Libera Zonă nu mai contenesc rugându-se la sfinți. Unii pleacă de pe tărâm spre altele cu lacrimi în ochi, alții mor nefericiți că nu au putut să elibereze platforma de noul animalus. Din ce în ce vitejii se împuținează. Apucăturile și tactica bădărănismului primează, acapararea arienilor este în floare, se lucrează la înmulțirea roșilor, se sădesc coșmaruri, se păcălesc mințile luminate cu unele laminate.
Bazbuzucii, mamelucii, limburiștii și irosuții mai obosesc uneori, lăsând dâra râiei broaștei în urmă fiindcă interiorul lor e putregăit. Unii nu își pot ascunde cacamuțele ce le cad din nările atrofiale iar mucilagiul rămâne o formă de lipsă a tăriei de caracter și de la târâișul lor. Se conturează o lepră a coloanei vertebrale.
Când se adună în găști și turme, se strâng toate urmele lor : râia, cacamuțele, mucilagiile, lepra coloanei. Numai că mamelucii, bazbuzucii, irosuții și limburiștii nu au habar de ceva: că ei sunt doar atât.
Au spart toată libertatea vitejilor, a arienilor chiar, cei speriați și prinși ușor de turmă de care noul animalus se folosește și din care se înfruptă dacă vreun arian încearcă să scape. Acum vor să încercuiască Libera Zonă, să o transforme în tărâmul lor plin de bale, mormane închise la culoare, de râie, cacamuțe, mucilagii, piele căzută de la lepra coloanei.
Imaginea este înfiorătoare iar tărâmul nu mai știe cum să se refacă verde și liber ca altădată. De ziua lui, câțiva mai au curajul să îi spună ”la mulți ani” tărâmului, pentru că bazbuzucii, limburiștii, mamelucii și irosuții în frunte cu noul animalus cocalarus-cioflingarus salbaticus au furat zilele. Vor să fure celor liberi din Libera Zonă tot, până și aerul de respirat, oxigenul… Tărâmul strigă de durerea tropăitului lor, de gâtuirea verdelui și orbirea roșului, geme de biciuirea neselecției umane, de biciuirea loviturilor copitelor și a scuipatului lichidului transparent al turmei. Ar vrea să se bucure de ziua lui dar nu poate de lanțul care îl gâtuie, lăsându-i urme de durere pe platformă.
Doar Sfântul Mare și Bun care se luptă cu balaurii mai poate să salveze ceva, fiindcă aici odată dăinuia pacea, liniștea, buna înțelegere, gândirea proprie, era libertate și iubire între ființele tărâmului. Ajungi să crezi că în curând va fi întunecat total și cotropit de copitele nesătulilor din turmă.

Într-un colț din Libera Zonă se vede o luminiță, asemănătoare cu cea din capătul drumului întunecat. Vitejii se îndreaptă spre ea, lăsând în urmă tărâmul prădat de tropăit de copite și urme de bale și râie.
Ei se așează liniștit aici, știind că turma nu ajunge chiar așa departe, fiindcă turma nu suportă lumina. Obosiți, vitejii schițează un zâmbet în colțul gurii, spunând plini de speranță, cu optimism și credință că într-o zi lanțurile tărâmului vor fi zdrobite de unul ca ei. Senini de gândul bun, șoptesc tărâmului cotropit în așa fel încât doar el să audă un la mulți ani din inimă, chemând în ajutor pe Sfântul Mare și Bun izbăvitor de biruință, cel care este patronul tărâmului și pe care bazbuzucii, limburiștii, irosuții și mamelucii în frunte cu noul animalus cocalarus l-au renegat, alungat spiritual și îngropat în mințile lor întunecate.

Povestea nu se termină aici fiindcă vitejii vor o realitate și un final fericit. Până atunci să profităm de luminiță, iar voi, cei care ați ascultat povestea, să vă îmbăiați cu ea sufletele, spunând și voi, spunând și noi tărâmului ”La Mulți Ani!”

Harapus Albus