Programatismul este capacitatea muzicii de a exprima idei, sentimente, trăiri, întrucât fără această proprietate, muzica, devenită joc de sunete, încetează de a mai fi artă.

Publicat 10 noiembrie 2018

Programatismul este capacitatea muzicii de a exprima idei, sentimente, trăiri, întrucât fără această proprietate, muzica, devenită joc de sunete, încetează de a mai fi artă.

Inspiraţia este un oaspete ce nu calcă pragul celui leneş.

Dacă vreodată o muzică a fost compusă cu avânt nestăvilit, cu dragoste faţă de subiect şi faţă de personaje, aceea e muzica din “Oneghin”.

Muzica lui Schumann ne dezvăluie o lume întreagă de noi forme muzicale, atingând coarde pe care nu le-au atins încă marii săi predecesori. Găsim în ea ecoul acelor procese spirituale misterioase ale vieţii noastre sufleteşti, a acelor îndoieli, dezolări şi avânturi spre ideal, care zbuciumă inima omului contemporan.

Felix Mendelssohn Bartholdy rămâne totdeauna un exemplu de puritate ireproşabilă a stilului, o individualitate muzicală pronunţat conturată, care păleşte faţă de strălucirea unui geniu ca Beethoven, dar care se distinge în grad mai înalt de mulţimea de meşteşugari ai şcolii germane.

S-au scris numeroase compoziţii simfonice ruse. Putem să spunem că avem o adevărată şcoală simfonică rusă şi toată-i în Kamarinskaia, aşa cum stejarul este în ghindă.

Şi, vreme îndelungată se vor adăpa autorii ruşi din acest izvor bogat, căci este nevoie de timp îndelung şi de multe forţe pentru a-i sorbi bogăţia până la fund.

Ceea ce a fost scris cu patimă trebuie acum examinat cu un ochi critic, corectat, amplificat şi, ceea ce este cel mai important, condensat pentru a se potrivi cu tiparele cerute de formă.

Uneori trebuie să fiu nemilos, să distrug lucruri care au fost scrise cu dragoste şi inspiraţie.

Deşi nu pot să mă plâng de puterea imaginaţiei, n-am avut îndemânarea necesară în mânuirea formelor. Numai o muncă perseverentă mi-a permis în cele din urmă să realizez o formă care, într-o oarecare măsură, corespunde cu conţinutul.

În trecut am fost neglijent. Nu mi-am dat seama de marea importanţă pe care o are această examinare critică a schiţei preliminare.

Din anumite motive, episoadele succesive erau însăilate unul de altul şi cusăturile se vedeau întotdeauna. A fost un defect serios şi abia după câţiva ani buni am reuşit să-l corectez. Dar compoziţiile mele nu vor fi niciodată exemple bune de formă, pentru că nu pot decât să corectez ceea ce este greşit în natura mea muzicală – mi-e imposibil s-o schimb din temelii.

Nu pot să scriu muzică cu dragoste şi entuziasm pentru niciun fel de subiect, oricât ar fi el de interesant şi spectaculos, dacă personajele nu-mi câştigă simpatia, dacă nu mi-e milă de ele, aşa cum iubesc şi compătimesc oamenii adevăraţi.

Fiecare nouă cunoştinţă, fiecare întâlnire cu o persoană necunoscută a fost pentru mine întotdeauna o sursă de suferinţă… care decurge poate din timiditatea mea, ajunsă aproape o manie, poate din faptul că nu simt nici cea mai mică nevoie de a fi în societatea altor oameni, poate pentru că nu sunt în stare să spun despre mine lucruri pe care nu le gândesc (ceea ce este inevitabil în contactele sociale) – pe scurt, nu ştiu ce este.

Deoarece noi nu recunoaştem o muzică care ar consta dintr-un joc inutil de sunete, atunci, în sens larg, orice muzică este programatică. În sens strict, se înţelege prin această expresie muzica simfonică sau, în general, instrumentală, care ilustrează un anumit subiect, prezentat publicului într-un program.

Trebuie să lucrezi tot timpul şi un artist care se respectă n-are voie să stea cu braţele încrucişate sub pretextul că nu are dispoziţia necesară…

Am învăţat să mă controlez şi mă bucur că nu am luat-o pe urmele acelor colegi ruşi nerăbdători sau lipsiţi de încredere în forţele proprii, care aruncă pana la cea mai mică dificultate. De aceea, în ciuda faptului că au mult talent, produc foarte puţin.

Trec printr-o perioadă foarte grea din viaţa mea. Nu intru acum în detalii, îţi spun doar că m-am decis să mă căsătoresc. E inevitabil. Trebuie s-o fac, nu doar pentru mine, dar şi pentru tine, Modest, şi pentru toţi cei pe care-i iubesc. Cred că pentru amândoi, orientările noastre (sexuale) sunt cele mai mari şi mai irecuperabile obstacole către fericire, dar trebuie să luptăm împortiva naturii cu toate forţele noastre. În ce mă priveşte, voi face tot posibilul să mă căsătoresc anul ăsta, şi, dacă-mi lipseşte curajul necesar, îmi voi abandona, oricum, obiceiurile pentru totdeauna.

Desigur, îţi dai seama cât de dureros este pentru mine să ştiu că oamenii simt milă pentru mine şi mă iartă, pe câtă vreme eu nu mă simt vinovat de nimic. Cât e de stânjenitor că uneori celor care mă iubesc le e jenă cu mine. Pe scurt, mă gândesc să mă căsătoresc sau, oricum, să am o relaţie publică cu o femeie, ca să închid gurile tuturor creaturilor ale căror opinii nu înseamnă nimic pentru mine dar care sunt de natură să-i stânjenească pe cei care sunt în anturajul meu.

Nu înţeleg categoric ce numeşti dumneata muzică de balet şi de ce nu te poţi împăca cu ea… Oare înţelegi prin muzica de balet orice melodie veselă cu ritm de dans? Şi în acest caz nu trebuie să te împaci nici cu majoritatea simfoniilor lui Beethoven, în care asemenea lucruri se întâlnesc la fiecare pas…

În general, eu nu înţeleg de fel cum poate cuprinde muzica de balet ceva dezaprobator. Doar muzica de balet nu este totdeauna proastă. Există şi muzică bună…

Piotr Ilici Ceaikovski

Faima sa a crescut o dată cu apariţiile sale în calitate de dirijor invitat în cadrul concertelor susţinute în Europa şi SUA. În cadrul creaţiilor artistului intră simfonii, concerte, opere, muzică de cameră, precum şi vestitele compoziţii muzicale destinate teatrelor de balet. Multe dintre aceste lucrări continuă şi astăzi să facă parte din repertoriul clasic al multor concerte populare şi teatre muzicale din întreaga lume.
Când ne gândim la Ceaikovski, ne gândim la Lacul Lebedelor, Valsul florilor, Spărgătorul de nuci, Frumoasa din pădurea adormită, la muzică de balet. Feminitatea și stilul suav al balerinelor izvorăște din frumusețea muzicii lui Ceaikovski. Acest vindecător de suflete, aduce alinare prin notele muzicale alese pe sprânceană. Muzica lui inspiră emoție, sentimente nedefinite. Ceaikovski face încă minuni pentru mințile noastre stresate și ocupate zi de zi. Valsurile lui te îndeamnă să-ți liniștești mintea agitată pentru câteva minute și să te bucuri de frumusețea valsului, a vieții, a muzicii.

Piotr Ilici Ceaikovski a fost primul compozitor rus a cărui muzică a câştigat un prestigiu internaţional. S-a născut la 7 mai 1840, la Kamsko-Wotkinski Sawod, înt-o familie de origine burgheză. Tatăl său, Ilia Petrovici Ceaikovski, era în inginer cu rang de locotenent-
colonel în Departamentul Minelor. Mama sa, Alexandra Andreevna d’Assier, făcea parte dintr-o familie înstărită de origine franceză care a emigrat în Rusia după revocarea Edictului de la Nantes în 1685. Ambii părinţi erau iubitori de arte şi în special de muzică. Cu toate acestea, Piotr a fost îndrumat de către familia sa către o carieră în magistratură.
După ce îşi termină studiile de drept, Ceaikovski ocupă pentru o scurtă perioadă funcţia de secretar la Ministerul Justiţiei. Anul 1854 umbrește casa micului Piotr vestind moartea mamei sale, care se îmbolnăvise de holeră. Spre ultimii ani de școală la Şcoala Imperială de Jurisprudenţă din Sankt Petersburg, tatăl compozitorului realizează talentul acestuia și înclinația spre muzică moment în care a invitat profesorul Rudolph Kundinger ca să-i dea lecții de pian micului Piotr. Vârsta de 17 ani, l-a adus pe Ceaikovski sub influenţa unui profesor de canto italian, Luigi Piccioli, prima persoană care i-a aprecieat talentul muzical, şi primul stimul pentru
muzică. De acolo a pornit pasiunea de o viaţă a lui Ceaikovski pentru muzica italiană. Don Giovanni de Wolfgang Amadeus Mozart s-a dovedit a fi o altă revelaţie care i-a afectat profund gusturile muzicale.
Ceaikovski decide să se înscrie în 1862 la Conservatorul din Moscova. A urmat timp de trei ani cursurile lui Rubinstein (orchestraţie) şi Zaremba (compoziţie), studiind în afară de pian, flautul şi orga. Compozitorii săi preferaţi erau Mozart, Beethoven, Glinka, Meyerbeer, Weber, Schumann şi Liszt. Numirea sa ca profesor de armonie (1866-1877) la Conservatorul din Moscova a dus la rezolvarea problemelor sale materiale. Din această perioadă datează primele lui compoziţii (Concertul nr.1 pentru pian dedicat lui Hans von Bülow, Ondine, Opricinik, Vakula şi Lacul Lebedelor).

Uneori creaţia sa muzicală este inspirată de teme populare(în special finalul din Simfonia a II a sau Snegurocika). Compozitorul rus prelucrează aceste teme cu o ştiinţă
muzicală mai apropiată de maniera occidentală.
Cu toate acestea, Ceaikovski va şti să cultive un caracter rus de mare profunzime, îmbinat cu o anumită melancolie, mai ales în cantilenele şi melodiile care vor plăcea atât de mult publicului.
În martie 1871, publicul de la Sala Nobilimii din Moscova a fost martorul reprezentaţiei de succes a Cvartetului pentru coarde nr. 1, iar în aprilie 1872 Ceaikovski a terminat încă o operă, Opricinik. Petrecând vara la proprietatea surorii sale din Ucraina, a
început să lucreze la Simfonia nr. 2 în do minor, ulterior numită Mica Simfonie Rusă, pe care a terminat-o în cursul aceluiaşi an. Opricinik a fost prezentată pentru prima dată la Teatrul Marinski din Sankt Petersburg în aprilie 1874. În ciuda succesului iniţial, opera nu a reuşit să convingă criticii, cu care în cele din urmă Ceaikovski a fost de acord.
Următoarea sa operă, Fierarul Vakula (1874), numită ulterior Micii pantofiori (Cherevichki,1885), a fost judecată în mod asemănător.
Începând din 1875, cercul relaţiilor lui în lumea muzicală s-a lărgit: s-a împrietenit cu Saint Saens, i-a frecventat pe Liszt, Bizet(a cărui operă Carmen l-a entuziasmat) şi pe Massenet.
Anul-cheie pentru Ceaikovski este 1876, când N. Rubinstein, directorul Conservatorului din Moscova, îl pune în legătură cu extrem de bogata doamnă von Meck (care îl angajase pe Debussy ca profesor de pian pentru una din fiicele sale). Ea va deveni sfătuitoarea secretă şi mecena lui, fără ca ei să se fi întâlnit vreodată (convenţie stabilită încă de la început). Dar corespondenţa asiduă, timp de 14 ani, cât au durat relaţiile
dintre ei, ne pemite să urmărim pas cu pas această „idilă” singulară. Sumele pe care ea le punea la dispoziţia lui Ceaikovski l-au pus la adăpost de orice problemă financiară.
El s-a eliberat atunci de obligaţiile de profesor şi a regăsit, după episodul unei căsătorii ratate (1877), o anumită atracţie pentru călătorii şi viaţa mondenă. Călătoreşte la Roma, Paris, Veneţia, Clarens, Florenţa şi San Remo. Tot în această perioadă îşi compune şi marile lucrări.
În primele opere, tânărul compozitor a întâmpinat dificultăţi în a găsi echilibrul între impulsul creativ şi abilitatea de a evalua critic opera în lucru. Cu toate acestea, lucrările instrumentale au început să îi aducă faimă şi, la sfârşitul anului 1874, Ceaikovski a scris Concertul pentru pian nr. 1 în si bemol minor, o lucrare menită succesului în ciuda respingerii iniţiale de către Rubinstein. Concertul a avut o premieră de succes în Boston în octombrie 1875.
În vara anului 1875, Ceaikovski a compus Simfonia nr. 3 în re major, care a fost primită de publicul rus foarte bine. Dacă melodiile lui nu sunt altceva decât expuneri ale unei stări sufleteşti, atunci simfonia a fost pentru el un fel de „confesiune muzicală a sufletului”. Ceaikovski nu admite existenţa unei muzici care să fie doar un joc sonor lipsit de scop.
În SUA, lucrările lui s-au bucurat de o primire entuziastă, iar la 5 mai 1891 Ceaikovski este invitat să inaugureze Carnegie Hall. Fără îndoială preocuparea pentru adevărul expresiei, pentru sinceritate ca şi pentru simplitate este legată la Ceaikovski de tema fundamentală a lucrărilor sale simfonice şi lirice: destinul uman, lupta pe care omul o duce pentru a încerca să-l domine şi eşecul său final. Poemul simfonic Fatum(1868), ultimele 3 simfonii precum şi acea misă funebră de la finalul Pateticii consacră înfrângerea omului de către destin. Lui Ceaikovski i-a plăcut să transfere în muzică tragicul şi pasiunile umane, cu o generozitate şi o hipersensibilitate ieşită din comun.

Dacă melodiile lui nu sunt altceva decât expuneri ale unei stări sufleteşti, atunci simfonia a fost pentru el un fel de „confesiune muzicală a sufletului”. Ceaikovski nu admite existenţa unei muzici care să fie doar un joc sonor lipsit de scop.
Zece opere, ale căror subiecte variază de la tematica istorică (Fecioara din Orleans) la drama psihologică (Evghenii Oneghin, Dama de pică) constituie contribuţia sa la genul liric.

Refuzând atât concepţia wagneriană, cât şi realismul lui Musorgski, compozitorul rus alege o construcţie formală apropiată de aceea a lui Glinka(o succesiune de arii şi ansambluri legate prin recititativ, dar într-un climat care se vrea poetic). Lirismul lui Ceaikovski poate explica succesul de care s-a bucurat şi care se sprijină pe nostalgia unei epoci: cea a anilor 1850-1860 din Rusia.

De altfel, este semnificativ faptul că după Revoluţia bolşevică din 1917, s-a încercat condamnarea operelor
lui ca reflectând o mentalitate de “mic burghez”.
Piotr Ilici Ceaikovski este cel care a participat, după Leo Delibes, la restaurarea muzicii de balet, care avea să devină o creaţie în sine, înainte de a deveni o operă de avangardă.
În data de 28 octombrie 1893, Ceaikovski a dirijat Simfonia a VIa (Pathétique) în Sankt Petersburg. Nouă zile mai târziu, acesta moare de holeră, după ce a consumat apă contaminată din râul Neva. Pe lângă această cauză oficială a morţii sale, au apărut tot felul de speculaţii prin care se afirmă că de fapt moartea sa a fost o sinucidere, ca urmare a descoperii unei presupuse relaţii homosexuale pe care a avut-o cu nepotul unui nobil rus. Indiferent de motivul real al morţii sale, Ceaikovski a beneficiat de funeralii naţionale şi a continuat să fie preţuit ca un simbol al muzicii simfonice din Rusia.