Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Pune în ordine toate piesele care-ţi ies în cale.

Pune în ordine toate piesele care-ţi ies în cale.

Oamenii diferiţi caută fericirea în moduri diferite şi pe căi diferite, şi îşi fac aşadar diferite moduri de viaţă şi forme de guvernare.

Acestea sunt schimbările sufletului. Nu cred în îmbătrânire. Cred că ne schimbăm permanent aspectul în faţa soarelui. De aici rezultă optimismul meu.

Uneori mi se pare că nu eşti femeie, ci lumina care cade pe flori.

Vroiam să scriu despre moarte, dar viaţa a dat buzna ca de obicei.

Să ne bucurăm de ceea ce ne putem bucura acum.

Ochii celorlalţi – închisorile noastre; gândurile lor – coliviile noastre.

Frumuseţea lumii are două tăişuri, una de bucurie, una de suferinţă, tăind inima în două.

Dacă nu spui adevărul despre tine însuţi, nu poţi spune adevărul despre ceilalţi.

Ne place mult mai mult atunci când oamenii sunt zdrobiţi sub un asediu de ghinioane enorme decât atunci când triumfează.

La sfârşitul fiecărei agonii, stă un observator care arată cu degetul.

Unele lucruri m-au părăsit. Am trecut peste unele dorinţe, am pierdut prieteni, unii prin moarte, unii din simpla incapabilitate de a trece strada.

Un om nu poate gândi cum trebuie, iubi cum trebuie, dormi cum trebuie, dacă nu mănâncă cum trebuie.

Atunci când va veni ziua judecăţii din urmă şi oamenii, mici şi mari, vor veni unul după altul să-şi primească darurile cereşti, Atotputernicul va trece cu privirea peste şoarecii de bibliotecă şi îi va spune lui Petru: “Iată, aceştia nu au nevoie de vreo răsplată. Nu avem nimic să le dăm. Lor le-a plăcut să citească.”

Nu poţi avea linişte evitând viaţa.

E aşa de ciudată liniştea: mintea se transformă într-un fel de noapte fără stele; apoi, dintr-o dată, apare din întuneric un meteorit, care în aceeaşi clipă, dispare…

Niciodată, poate, vocile nu sunt atât de frumoase ca într-o seară de iarnă, când apusul soarelui aproape că îţi învăluie trupul, iar cuvintele par a se naşte din nimic, având o nuanţă de intimitate rar întâlnită în timpul zilei.

Oare mâna morţii trebuie să coboare din când în când deasupra vârtejului vieţii ca nu cumva să ne nimicească? Oare suntem astfel plămădiţi încât trebuie să sorbim zilnic mici doze de moarte, fiindcă altfel n-am putea s-o scoatem la capăt cu treburile vieţii?

Peste întinderea enormă care este viaţa unei femei, se lungeşte umbra unei săbii.

Virginia Woolf

Scriitoare de geniu, critic literar și editor, Virginia Woolf și-a fascinat contemporanii prin creativitatea sa de avangardă. Experiența intimă a nebuniei, depășită cu ajutorul scrisului, a transformat-o într-o maestră a romanului psihologic, iar viața ei de femeie liberă a devenit un model pentru feministele de astăzi.

Virginia s-a născut la 25 ianuarie 1882, într-o familie cu mulţi copii. Cea care a revoluționat modul de a scrie romane la începutul secolului XX a fost fără îndoială bântuită de amintirea unei copilării dificile. În acea perioadă a fost nevoită să suporte abuzurile sexuale ale fraților vitregi, născuți din prima căsătorie a mamei sale. Moartea acesteia, pe când Virginia avea doar 13 ani, a lăsat-o pradă primei sale mari depresii. În secret, tânăra fată nutrea dorința de a deveni scriitoare. Foarte motivată, a început să citească enorm și curând a început să lucreze la „Jurnal” (publicat la editura Rao 2005). Dar numai după moartea tatălui ei, scriitor la rândul său, s-a apucat de primul roman pe care l-a terminat după 10 ani.
Virginia a aparținut, împreună cu fratele ei Thoby și cu sora ei Vanessa, faimosului grup Bloomsbury, un cerc Virginia Woolfintelectual care își propusese să scuture din temelii o societate încremenită. Acum îl întâlnește pe Leonard Woolf, viitorul său logodnic, împreună cu care creează Hogarth Press, unde-și va publica toate romanele. Această independență îi va permite să scrie fără compromisuri și fără riscul de a fi respinsă de vreun editor. Lângă Leonard, Virginia și-a găsit echilibrul, dar nu și-a manifestat cu adevărat pasiunea decât în privința femeilor, ca în cazul scriitoarei Vita Sackville-West, ceea ce i-a făcut pe mulți să vadă în ea o pionieră a bisexualității.

Primul ei roman, „The Voyage Out” (Călătorie în larg), a fost publicat în anul 1915. A urmat o serie de romane şi de eseuri ce i-au asigurat succesul atât la marele public, cât şi la critică. În scrierile sale, scriitoarea a abandonat concepţia tradiţională a romanului, personajul obiectiv pulverizându-se, iar naraţiunea clasică dizolvându-se într-un interminabil monolog interior, într-o descriere amănunţită a trăirilor subiective ale eroilor. Când îşi pierde şi sora iubită, Virginia se cufundă într-o criză de depresie acută. Nimic nu a îndepărtat-o pe Virginia de ţelul vieţii sale. Acela de a deveni scriitoare. „Numai talentul nu ajută o persoană să devină scriitor”, spunea ea, „trebuie dezvoltate vocabularul, viaţa spirituală, trebuie dezvoltate limbajul, bogăţia metaforei, ceea ce se face prin citit, observaţie şi muncă asiduă zi de zi”.
În ciuda criticilor favorabile cu care sunt întâmpinate lucrările sale, Virginia are căderi nervoase tot mai dese.

Virginia Woolf de Gisele Freund

Virginia Woolf de Gisele Freund

Înarmată cu un spirit acut de observaţie şi talent înnăscut pentru scris, Virginia a redat viaţa, atât prin trăirile personale, cât şi ale personajelor romanelor sale, în mod sincer, diferit de ceea ce s-a făcut până la ea. „Orlando”, o carte foarte controversată, a situat-o definitiv între scriitorii de talent ai limbii engleze. Printre lucrările reprezentative ale Virginiei Woolf se numără: „Jurnalul unei scriitoare”, „Doamna Dalloway”, „Camera lui Jacob”, „Spre far”, „Eseuri alese – Arta gândirii”, „Romanul unei zile”, „Călătorie în larg”, „Orlando”, „Valurile”. Cu toate acestea există în ea o anumită natură capricioasă, jucăuşă, ce îi făcea pe oameni s-o dorească în preajma lor. Erau fascinaţi de ea, se simţeau inexplicabil atraşi. Iar ea era extrem de recunoscătoare soţului său, Leonard, pentru toleranţa de care dădea dovadă. Nu-şi dorea decât să poată respira în linişte, să poată locui la Londra dacă aşa îşi dorea, în loc să se simtă ca într-o capcană în Richmond.
„În anul 1910 natura umană s-a modificat“, afirma Virginia Woolf, iar convingerea ei era susţinută de ecourile pe care le avusese, în epocă, expoziţia postimpresionistă a lui Roger Fry. Însă vorbind despre modificările identificabile la nivelul naturii umane, scriitoarea britanică avea în vedere şi o serie de mutaţii suferite de ficţiunea însăşi, din ce în ce mai prezente, la rîndul lor, începînd cu primul deceniu al secolului al XX-lea, pe care, de altfel, le-a şi analizat pe larg în eseurile sale. Ficţiunea nu mai este, din punctul de vedere al Virginiei Woolf, „o critică a existenţei“, în sensul pe care Matthew Arnold îl dădea termenului, ci mai degrabă o re-creare a adevăratei complexităţi a experienţei umane, naraţiunea – mai ales cea romanescă – trebuind să fie în stare să exprime succesiunea complicată şi subtilă a tuturor experienţelor omeneşti, dînd atenţie, desigur, nuanţelor şi tonalităţilor specifice de manifestare a acestora. În fond, opera sa romanescă tinde să se orienteze către aceleaşi valori şi, oarecum, tipologii ca şi cea a înaintaşelor sale pe care le admira fără rezerve, Jane Austen şi George Eliot; şi chiar să abordeze cumva similar marile teme care-i străbat opera: relaţia dintre individ şi societate, drumul dificil al descoperirii de sine, singurătatea, moartea. Astfel, Călătorie în larg (1915) sau Noapte şi zi (1919) rămîn romane desprinse din buna tradiţie a realismului şi mizînd mult tocmai pe convenţiile textuale pe care autoarea le ironiza în proza predecesorilor săi. Abia o dată cu Camera lui Jacob (1922) se observă o dezvoltare a laturii poetice a prozei Virginiei Woolf, alături de o tendinţă spre ironia muşcătoare, deprinsă, însă, şi ea – ironic amănunt!… – tot din tehnica marilor autori ai epocii victoriene, unele atitudini ale personajelor fiind desprinse parcă din cele mai bune pagini din Emma sau Northanger Abbey, ale aceleiaşi Jane Austen. De acolo vine convingerea profundă a Virginiei Woolf că pînă şi în aspectele aparent triviale sau banale ale existenţei e de găsit o semnificaţie ce poate fi exploatată cel mai bine la nivel poetic. De aici şi utilizarea unor imagini care transformă romanele deplinei sale maturităţi în adevărate metafore extinse, funcţionînd la nivelul întregului text, aşa cum se întîmplă cu farul din To the Lighthouse (1927) sau cu valurile din The Waves, textul apărut în anul 1931. Se vede, abia acum, cum a evoluat arta autoarei, ea îndreptîndu-se, treptat, dar în mod din ce în ce mai evident, către o practică a simbolurilor, reuşind, pe acest teritoriu, să-şi depăşească pînă şi propriile teorii.

Surse :
www.autori.citatepedia.ro
www.psychologies.rowww.taifasuri.ro
www.observatorcultural.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

12 + thirteen =

+ 6 = 12

Editorial
  • Tot așa?....Tot așa, dar parcă mai rău!

    Tot așa?….Tot așa, dar parcă mai rău!

    Gloria Vita -Ce s-a mai schimbat acolo, că mi-e dor de-acasă? -Mă sperie întrebarea ta. Dar dacă vrei, îți răspund cu altă întrebare. Când ai plecat din oraș și din țară, ai sperat că se va schimba ceva în bine? -Sincer, o fărâmă de speranță tot am avut, deși foarte …...citeste »

Afară zidu-i roșu, înăuntru-i…infraroșu/Primăria Chirnogi s-a vopsit

24 octombrie 2020

Afară zidu-i roșu, înăuntru-i…infraroșu/Primăria Chirnogi s-a vopsit

Primăria Chirnogi și-a schimbat culoarea clădirii nu doar pe cea politică. Ion Ștefan (PSD) a cîștigat alegerile locale din acest an, iar Primăria Chirnogi a primit botezul roșu. Primarul Ion Ștefan din localitatea Chirnogi, județul Călărași, este atât de îndrăgostit de culoarea roșie încât a inaugurat începerea mandatului său cu schimbarea culorii clădirii primăriei.

  • Pastila de gramatică

    Pastila de gramatică

    Este corect “cel mai celebru”? Unele structuri lingvistice sunt atât …
Corespondenta la redactie