Românii vor țara lor/Roșu, galben și albastru într-un singur sentiment
Laura Suzeanu
Patria ne e pământul
Celor ce suntem în viaţă,
Cei ce ne iubim frăţeşte,
Ne dăm mâna româneşte:
Numai noi cu acelaşi nume,
Numai noi români pe lume
Toţi de-aceeaşi soartă dată,
Suspinând cu toţi odată
Şi-având toţi o bucurie;
Asta-i patria română
Şi ea sfântă să ne fie!
(Patria Română de George Coșbuc)
Patriotismul există iar el este în fibra noastră, a românilor frumoși, a celor care la necaz ne sprijinim, a celor care la sărbători naționale întindem Hora Unirii într-un pas. Românul suferă, suferă de câte ori îi este lovită mândria de a fi român. Și atunci începe să protesteze, căci patriotismul înseamnă tocmai puterea de a te bucura că ești ”român”, de a nu face diferențe. Patriotism înseamnă atunci când ne regăsim vizibil în valorile acestei țări, în istoria ei, căci cine nu-și cunoaște istoria, nu are nici viitor. Înseamnă să ne exprimăm sentimentele față de această glie de care ne apucă dorul când suntem departe, dar și mai puternic ne apucă dorul de glia strămoșească atunci când vedem cum bocanci ai unor borfași o tropăie, când vedem cum tancurile aroganței ne umilesc iar tunurile de bani se dau prin vânzarea ei. Patriotism înseamnă când poți să vorbești liber despre valorile țării tale și să te bucuri de aceste valori, dar mai înseamnă și să te exprimi liber față de lași și coțcari, căci potlogarii sunt și ei o pătură socială. Fără resentimente și fără rușine să vorbim, să ne exprimăm durerea când vedem că România este trădată. Sentimentul de a o apăra este unul, nu are seamăn. Patriotism e atunci când poți respinge discreditarea și trufia, aroganța și nimicnicia celor ce o târăsc în noroaie, o mușcă dintr-o foame nesățioasă de codrii, de văi, de munți și câmpii, păduri și poiene cu flori minunății. Când dușmanii poporului tău rup din ea iar acești dușmani sunt chiar cei ce primesc în grijă trăinicia ei, când dușmanii nu sunt cei de afară ci aceia din țară, atunci este timpul ca fiii ei s-o apere, căci nu poate fi bucurie mai mare decât atunci când știi că pământul nu se întoarce cu blestem asupra ta apărându-l. Liniștea țării e liniștea noastră. În ea sunt trecutul, prezentul și viitorul.
Proteste în semn de solidaritate cu țara
Într-o noapte, România a țipat. De mult nu a mai fost sfâșiată. Era chiar noaptea dintre două luni, dar și dintre două lumi. De atunci, fiii ei o apără. De atunci fiii ei vor să-i stingă rana. Și-n a 13-a zi o oblojesc, au făcut un zid în jurul ei și-o apără de loviturile promise. Așa s-a născut acest protest din fața unui Guvern inconștient, unui Guvern care nu-și iubește țara. Așa românii au făcut un zid al dragostei. Și așa o păzesc cu orice preț. Coloane de zeci de mii de români au hotărât să prindă tricolorul în mâinile lor. Sufletele românilor din seara de 12 februarie au vibrat într-un singur sens: acela al dragostei de țară.
Duminică, 12 februarie, românii s-au strâns pentru a renaște tricolorul. Candele vii din inimi și lumina caldă renăscută pe culorile drapelului au arătat că românul care-și iubește țara, este o lume infinită de creație, de blândețe. Așa ea nu va pieri. Și nici neamul ei. Toți cei care vin seară de seară în Piața Victoriei din București începând din 31 ianuarie vor ca România să fie a lor, să fie liberă, nu capturată, vor o Românie veselă nu tristă, bogată nu sărăcită de hoți, vor o Românie modernă și occidentală. De aceea au îndurat seri și nopți de frig: pentru a aprinde focul onoarei, pentru a încălzi o țară speriată de mișei, de bandiți, de troglodiți și parveniți, o țară unde minciuna a devenit mantie, viclenia coroană, sfidarea simbol iar furtul sceptru. România strigă de durere. România urlă de nedreptate. Nu o aud decât cei care o iubesc. Doar ei o apără acum. Gândul de a fi veșnic regină, cum mult îi dorea George Coșbuc României, a unit în seara zilei de 12 februarie o mare de oameni cu dragoste sublimă. Țara noastră nu trebuie să plece de aici, ea este acasă aici, și este în fiecare dintre cei care o apără. Corupția a schingiuit-o, mârlănia a slăbit-o.
Lăsați fiii mei să vină la mine!
În fiecare seară, românii se aud chemați. Buciumul ei le sună cu jale. România cere ca fiii ei să vină la ea, căci știe că nu are pe altcineva. Și vin. Românii vin acolo să protesteze pentru ca țara lor să nu le fie furată, pentru ca țara lor să rămână regină nu sclavă, pentru ca România să fie în continuare moștenirea străbunilor și cununa faptelor bune. Așa s-a născut și povestea ei: după duminica luminii din întunericul nesimțirii, duminica tricolorului viu ne amintește ce mulți poate au uitat:
Albastru (sau azur) este aerul, cel mai nobil element după foc și simbolizează blândețea, frumusețea, noblețea și buna credință.
Galben (sau aur) este simbolul forței, bogăției și purității, al holdelor aurii de grâu din timpul verii;
Roșu înseamnă mărirea, bravura, îndrăzneala și generozitatea, sângele vărsat în lupte, puterea de viață și energia strămoșească.
Asta-i România!
România este a noastră, a tuturor, chiar și a celor care sunt acum fără să vrea împotriva noastră.
Peste această luptă surdă, avem o certitudine: suntem mândri că suntem români, iar asta trebuie să schimbe faptele murdare ale politicii din România, căci pentru a fi un bun român e nevoie de atitudine, iar pentru o bună atitudine mai e nevoie de ceva: responsabilitate și fapte demne.
Cu aceeași sinceritate în dorințe, prin manifestații pașnice, mesaje, programe speciale, românii din toată țara își manifestă dezacordul față de modul periculos și jignitor, prin care politicienii actualei guvernări înțeleg să administreze România.
Lasă un răspuns