S-ar părea că, mai mult decât alţii, sunt invidiaţi mai ales aceia care se ridică prin singura puterea aripilor lor şi se eliberează de cuşca în care ceilalţi rămân închişi.

Orice înălţare îmi dă de gândit, deoarece cred că după ea poate veni căderea.

Vorbeşte, că spui adevărul.

O cărare îngustă duce spre vârf, unde este capătul şi ţinta vieţii noastre. Către acel vârf unde se află fericirea, noi suntem pelerini.

Cine poate pune frâu îndrăgostiţilor şi să dea legi?

Este mai important să vrei binele decât să cunoşti adevărul.

Picurând întruna umila picătură, e-n stare-ncet să roadă şi piatra cea mai dură.

Nu toţi oamenii pot fi Ciceroni şi Platoni, Virgili sau Homeri, dar toţi pot fi oameni buni. Prefer un om fără cunoştinţe literare, decât cunoştinţe literare fără om.

O moarte frumoasă onorează întreaga viaţă.

Virtutea este fundamentul amiciţiei; pentru a o păstra nu este nevoie decât de caritatea reciprocă. Aceasta este simplă şi nu are nevoie de farduri, nu cere nimic din cele exterioare. Şi dacă ea găseşte multe avantaje fără a le căuta (căci cine ar putea enumera foloasele şi farmecele prieteniei?), caritatea n-are nevoie de stimuli exteriori, este mulţumită de ea însăşi, ea este pentru sine un pinten şi o recompensă.

Iubirea e un vis contrazis de viaţă.

Eu sunt la graniţa dintre două popoare privind înapoi şi înainte.

Nu mă crede lipsit de toate slăbiciunile omeneşti. O poftă nesătulă mă stăpâneşte şi, până azi, n-am putut şi nici n-am vrut să-i rezist. Vrei să ştii felul răului de care sufăr? Nu pot să mă satur de cărţi! Am cărţi destule, poate mai multe decât îmi trebuie. Dar se întâmplă cu cărţile ca şi cu atâtea alte lucruri, că râvna de a le dobândi, este şi un prieten al cupidităţii. Când este vorba de cărţi, prietenul acesta se înfige mai adânc.

O carte nu se mulţumeşte să se strecoare în intimitatea cititorului său; orice carte creează dorinţa unei alteia. Iată ce pot spune pentru a-mi scuza viţiul şi pentru a-mi mângâia confraţii. Dacă mă iubeşti, deci, încredinţează, rogu-te, prietenilor tăi siguri şi învăţaţi următoarea misiune: fă-i să parcurgă Toscana, să cerceteze dulapurile călugărilor sau ale altor oameni studioşi şi să vadă dacă nu pot scoate ceva de-acolo, pentru a stinge setea mea sau pentru a o aprinde.

Cărţile ne delectează până la măduva oaselor, ne grăiesc, ne dau sfaturi şi sunt unite cu noi printr-o familiaritate vie şi armonioasă.

Francesco Petrarca

În special forma perfectă a sonetelor sale s-a impus și în afara spațiului de limbă italiană, influențând lirica europeană (“Il Petrarchismo”). Pe lângă cunoașterea profundă a autorilor clasici și a limbii latine, operele sale scrise în “volgare” au jucat un rol precumpănitor în dezvoltarea limbii italiene vorbite într-o limbă literară. Prin convingerea sa asupra strânsei legături între cultura clasică și învățătura creștină, Petrarca a contribuit la dezvoltarea umanismului european, care reunește aceste două idealuri. Alături de Dante Alighieri, Petrarca este unul din principalii precursori ai Renașterii. Francesco Petrarca s-a născut pe 20 iulie 1304, în Incisa in Val d’Arno, în apropiere de Arezzo, fiu al notarului Pietro di ser Parenzo (supranumit Petracco, guelf alb, prieten cu Dante, exilat din Florența din motive politice).
A fost un prozator, poet și umanist italian din secolul al XIV-lea, unul din cei mai importanți poeți lirici ai literaturii italiene.
După copilăria petrecută în Toscana, în 1311 familia se mută la Carpentras, în Franța, aproape de orașul Avignon, unde Petracco spera să obțină o slujbă la curtea papală, care își avea în acel timp sediul în Avignon. Deși avea inclinații literare, manifestate precoce în studiul autorilor clasici și în compuneri ocazionale, Francesco este trimis mai întâi la Montpellier, apoi la Bologna, pentru a studia Dreptul civil. După moartea tatălui, Petrarca se întoarce la Avignon, unde întră în serviciul Bisericii.

În ziua de 6 aprilie 1327, o întâlnește, în biserica Sainte Claire din Avignon, pentru prima dată pe Laura (probabil Laure de Noves), pentru care dezvoltă o pasiune, devenită legendară prin trăinicia și puritatea ei.

În jurul anului 1330, dedicat carierei ecleziastice, devine capelanul cardinalului Giovanni Colonna, ce aparținea unei ilustre și influente familii romane. Întreprinde numeroase călătorii prin Italia, Franța, Olanda și Germania. La Liègedescoperă două Orații ale lui Cicero.

Paralel cu formația sa culturală, se angajează și în activitatea politică, inițiind campania pentru întoarcerea sediului pontifical de la Avignon la Roma. La Napoli, sub patronajul regelui Robert d’Anjou, organizează manifestări literare, în cursul cărora citește din poema eroică “Africa” abia terminată (1340), susține discuții asupra poeziei, artelor și autorilor clasici. În ziua de 8 aprilie 1341, senatorul Orso dell’Anguillara îl încoronează ca “Magnus poeta et historicus”. În 1343, în trecere prin Verona, descoperă primele 16 cărți ale Epistolelor lui Cicero adresate lui Atticus și Brutus Albinus. Aflat în Parma, în ziua de 19 mai 1348 îi parvine vestea morții Laurei, în timpul marii epidemii de ciumă care bântuia în vestul Europei. În Florența, se întâlnește în 1350 cu scriitorul Giovanni Boccaccio, cu care era mai de mult în corespondență. Ambii poeți au contribuit printr-o activitate perseverentă la redescoperirea antichității clasice, respingând preceptele scolasticei medievale.

Între 1353 și 1356 Petrarca trăiește în Milano, ca oaspete al lui Giovanni Visconti, arhiepiscop și conducător al orașului. Refugiindu-se de focarele epidemiei de ciumă, îl găsim în anii 1361 până în 1374 în Padova, Veneția și Arquà Petrarca. Aici își sfârșește zilele pe 19 iulie 1374. A fost înmormântat în curtea casei parohiale din localitate, mai târziu osemintele sale au fost transferate într-un cavou de marmură alături de biserică. La 5 aprilie 2004 a fost comunicat rezultatul analizei craniului conservat în mormânt: craniul aparține unei femei, decedată în aceiași perioadă, deci nu poate fi al lui Petrarca.

In lumea poetilor, Petrarca a domnit secole in sir. A exemplificat ceea ce trebuie sa fie un poem liric – o izbucnire scurta de pasiune, dezvoltarea unui singur gand, simbol sau fantezie in cadrul unei forme fixe si anevoioase. Dar formula mai este valabila si astazi. Niciun alt poet din nicio perioada nu a exercitat o influenta atat de durabila si atat de indelungata. Petrarca a contribuit la definirea si formarea sensibilitatii moderne, la aprecierea frumusetii naturii, a senzatiei de mister din realitatea cotidiana, la idealizarea iubirii romantice, la cizelarea introspectiei. (Morris Bishop, Petrarch and His World).
Supranumit primul om modern, Petrarca se considera o punte de legatura intre lumea clasica si contemporaneitate. “Eu sunt la granita dintre doua popoare”, afirma el, “privind inapoi si inainte.” Dupa parerea sa, cea mai mare realizare a lui era opera in latina, dar posteritatea a apreciat mult mai mult ceea ce el a numit Rerum vulgarium fragmenta (Fragmente poetice in limba autohtona), secventele lirice inspirate de iubita sa Laura, in care a redefinit poezia de dragoste in literatura occidentala. Petrarca este un deschizator de drumuri in multe domenii. A descoperit importante lucrari ale lui Cicero si l-a editat pe Livius, scotand prima editie stiintifica a unui scriitor clasic.

Activitatea sa stiintifica a contribuit la revigorarea preceptelor clasice in Europa, motiv pentru care si-a castigat renumele de “primul scriitor al Renasterii”. Petrarca poate fi considerat si primul om de litere cu adevarat profesionist, care a stabilit statutul poetului in societate. Confident al papilor si imparatilor, Petrarca a fost cea dintai celebritate literara in sensul modern al cuvantului. Fundamental este insa faptul ca mostenirea cea mai importanta a lui Petrarca o constituie poezia lui.
Atitudinile moderne fata de dragoste si mijloacele poetice prin care se exprima acestea sunt in esenta tot petrarchiene. Petrarca s-a nascut la Arezzo in Italia, unde tatal lui s-a stabilit impreuna cu familia dupa ce a fost exilat din Florenta in urma aceleiasi crize politice care a determinat si expulzarea lui DANTE. Intr-un anume sens, Petrarca a fost toata viata un exilat. Considerandu-se intotdeauna florentin, a calatorit fara incetare dintr-un loc in altul in sudul Frantei si prin Italia.
In 1312, familia s-a mutat din nou la Avignon, sediul papalitatii intre 1309 si 1378. Petrarca a studiat dreptul, mai intai la Montpellier, apoi la Bologna, dar nu si-a terminat niciodata studiile. Dupa moartea tatalui sau, Petrarca s-a hotarat sa se dedice activitatii de carturar si literaturii gasindu-si un prim patron dintr-o lunga serie care avea sa-i asigure subzistenta. Un moment de cotitura in viata lui poetica si emotionala a survenit in 1327 cand, la biserica Sf. Clara din Avignon a intalnit-o pe cea care va fi imortalizata sub numele Laura in poemele sale. Era casatorita de doi ani atunci cand li s-au incrucisat pentru prima data pasii, si pasiunea fara speranta a lui Petrarca pentru ea avea sa-l stapaneasca in urmatorii douazeci si unu de ani. Dupa ce Laura a murit de ciuma, chipurile in ziua aniversarii primei lor intalniri, Petrarca a continuat sa-i pastreze amintirea intr-o serie de poezii de dragoste inspirate de ea, pe care le-a tot modificat si cizelat pana la propria moarte. Conventia poetica reprezentata de o suita de poezii consacrate diverselor stadii ale unei povesti de dragoste nu era unica, ea avand predecesori la CATUL si la trubadurii din sudul Frantei, care compuneau in secolele al XII-lea si al XlII-lea poezii pentru femeile intangibile in conformitate cu traditia amorurilor de curte.
Desi iubita il inalta pe Petrarca pe culmile extazului pentru a-l cufunda apoi in abisul disperarii, poeziile sunt in esenta expresia sentimentelor poetului si a framintarii launtrice si mai putin un imn inchinat Laurei. Asa cum a observat criticul James Harvey Robinson, “prin el lumea interioara ajunge sa fie pentru prima data recunoscuta; el este cel dintai care noteaza, observa, analizeaza si scoate la iveala fenomenele acesteia”. Inainte de Petrarca, introspectia efectuata de misticii religiosi fusese directionata catre realizarea implinirii prin Dumnezeu. Petrarca foloseste insa introspectia ca mijloc de autocunoastere, redefmind astfel scopul expresiei poetice si artistice. Stilul poetic al lui Petrarca in descrierea efectelor iubirii a patruns in cultura moderna cu intregul sau arsenal de concepte, atitudini si manierism care inca se mai folosesc pe vederile cu felicitari, in cantecele pop, precum si in poezie.