Să admiri frumuseţi e un lucru bun, dar să inventezi frumuseţi e un lucru mult mai bun.

Pentru mine, muzica e atunci când îmi pun inima pe note.

S-ar putea să-mi lipsească forţele pentru a ajunge unde vreau, dar ştiu ceea ce vreau.

În teatru există momente când atât poetul, cât şi compozitorul, trebuie să aibă suficient tact pentru a şti să scrie altceva decât versuri şi muzică.

Cred, dacă nu mă înşel că ceea ce am făcut, am făcut bine; dar am făcut mereu după cum îmi dictează sufletul.

Cariera mea a început într-adevăr cu “Nabucco”.

Noi, descendenţii lui Palestrina, comitem o crimă muzicală atunci când îl imităm pe Wagner. Scriem o muzică inutilă, chiar dăunătoare. Nu putem compune ca germanii sau cel puţin nu trebuie să ne propunem, căci contravine felului nostru de a fi.

Noaptea tace, tu adâncită în vise, eu nu pot dormi…

Ador arta… când sunt singur cu notele mele muzicale, inima îmi tresare şi ochii îmi lăcrimează şi emoţiile şi bucuriile pe care le trăiesc sunt prea mult de îndurat.

Dintre toţi compozitorii trecuţi şi prezenţi, eu sunt cel mai învăţat. Cred cu toată tăria cele afirmate, dar prin învăţătură nu mă refer la cunoştinţe în ale muzicii.

Să ne întoarcem spre trecut înaintând…

Să copiezi adevărul poate fi un lucru bun, dar ca să-l inventezi este bine, mult mai bine.

Din cauza modei, pentru dorința de reînnoire, pentru dragostea de a cunoaște, neagă arta noastre, instinctul nostru, modul de a fi,; este absurd și prost.

Cafeaua este un balsam al inimii și al sufletului.

Este vrednic de dispreț cel care, în mânia lui, ofensează femeia.

Giuseppe Verdi

Talentul său s-a manifestat de timpuriu. Iniţial, şi-a câştigat existenţa ca organist la Milano, unde a început să compună şi opere; în 1839, Oberto a fost pusă cu succes în scenă la Scala şi a marcat începutul lungii colaborări dintre Verdi şi editura lui Giulio Ricordi. Următoarea sa operă, Rege pentru o zi (Un giorno di regno, 1840), nu a avut succes, dar Nabucodonosor (1842) a reprezentat primul său mare triumf, fiind urmată de o altă operă devenită extrem de cunoscută, Lombarzii (I Lombardi alla Prima Crociata, 1843). Lucrările scrise după aceea au reprezentat numai capodopere: Rigoletto (1851), La Traviata (1853), Aida (1871) şi cele două opere ale deplinei maturităţi, Otello (1886) şi Falstaff (1890), compuse după ce Ricordi i-a fãcut cunoştinţă cu Arrigo Boito.
Giuseppe Fortunino Francesco Verdi s-a născut la 10 Octombrie 1813 în comuna Roncole, aflată lângă târguşorul Busseto, aparţinând ulterior departamentului Taro, care, după anexarea ducatului Parma şi Piacenza, a făcut parte din Primul Imperiu Francez. Verdi apare în registrul de botez din 11 octombrie ca fiind „născut ieri“, dar, din moment ce zilele erau calculate adesea ca începând de la apusul soarelui, acest lucru poate fixa data venirii pe lume fie pe 9, fie pe 10 octombrie. Ziua imediat următoare, a fost botezat în rit romano-catolic, primind numele latinesc Joseph Fortuninus Franciscus. A doua zi după naştere (într-o marţi), tatăl lui Verdi a luat nou-născutul şi l-a dus la Busseto, aflat la trei mile depărtare, unde copilul a fost înregistrat ca Iosif Fortunin François. Grefierul a redactat următoarele în limba franceză: „Aşa s-a întâmplat, pentru că Verdi s-a născut francez”.
Deşi Ducatul Parmei se număra printre cele mai dezvoltate şi bogate stătuleţe italiene, familia Verdi nu era dintre cele mai înstărite. Carlo Giuseppe, tatăl noului născut, era hangiu şi băcan în acelaşi timp, muncind din greu pentru pâinea zilnică a familiei. Analfabet, dar conştient de importanţa învăţăturii, bătrânul regreta sincer că mijloacele nu-i permiteau să plăteasca o educaţie aleasă băiatului său care s-a dovedit talentat într-ale muzicii încă din fragedă pruncie. În acest context intră în scenă un personaj extraordinar, un om cum rar se poate întâlni, acela care mai târziu a fost considerat de Verdi “al doilea tată al meu”: Antonio Barezzi. Probabil că fără Barezzi, lumea muzicală ar fi fost văduvită astăzi de creaţiile verdiene, iar faţa operei ar fi fost cu totul alta. Barezzi era un negustor bogat şi mare amator de muzică. El îl va lua pe copil sub protecţia sa şi-i va plăti studiile muzicale. Când Verdi implineşte 18 ani, Barezzi îl va trimite la Milano, pentru a intra la Conservator. Candidatul va fi respins (!) sub pretextul că vârsta lui era prea înaintată pentru intrare. Barezzi nu şi-a pierdut încrederea în Verdi şi a adunat fonduri pentru a-l ajuta la plata unor lecţii particulare. Drept urmare, la douăzeci de ani, Verdi a plecat la Milano să-şi continue studiile.
A luat lecţii de contrapunct în timp ce participa la spectacole de operă şi la concerte, cu deosebire de muzică germană. Asociaţia milaneză Beaumonde l-a convins că ar trebui să urmeze o carieră specifică unui compozitor de muzică pentru teatru. La mijlocul anilor 1830, Verdi a participat la saloanele Salotto Maffei, găzduite la Milano de Clara Maffei. Şederea lui de trei ani la Milano a fost dificilă datorită greutăţilor financiare cu care s-a confruntat. A studiat cu Vincenzo Lavigna, un dirijor de la renumita Scala, care l-a familiarizat cu măreţia operei Don Giovanni a lui Mozart. Desigur, cheltuielile erau plătite de Barezzi. La Milano fiind, tânărul muzician află cu durere despre moartea singurei sale surori, Giuseppa, în vârstă de numai 17 ani.
Cu toate acestea, experienţa milaneză s-a dovedit a fi una puţin benefică, la finele acestei perioade nimeni nefiind în mod real interesat de capacităţile muzicale ale tânărului Verdi. Dispreţuit şi respins, Verdi a revenit la Busseto, devenind profesor de muzică şi, cu sprijinul lui Antonio Barezzi, a susţinut în 1830 prima reprezentaţie publică, la reşedinţa mentorului său. Pentru că a îndrăgit cu adevărat muzica lui Verdi, Barezzi l-a invitat să devină profesorul de muzică al fiicei sale, Margherita. Curând, între cei doi tineri s-a înfiripat o idilă, urmată de căsătorie la 4 mai 1836. Margherita a născut doi copii: Virginia Maria Luigia (26 martie 1837-12 august 1838) şi Icilio Romano (11 iulie 1838-22 octombrie 1839). La Busseto, în 1839, şi-a finalizat opera Oberto, Conte de San Bonifacio. În noiembrie 1839, când Scala din Milano a decis să pună în scenă Oberto, Verdi s-a mutat cu familia în marele oraş. Cum opera s-a bucurat de un mare succes, Bartolomeo Merelli, impresarul Scalei, i-a oferit lui Verdi un contract pentru încă două lucrări. Cu toate acestea, Verdi a suferit o serie de teribile tragedii personale: decesul prematur al fiicei sale în 1838, urmat de moartea fiului său în 1839 şi de a soţiei, în 1840.
Un giorno di regno (Rege pentru o zi) a fost un eşec şi Verdi, devastat de dispariţia precoce a copiilor şi a soţiei, a fost aproape de a renunţa la activitatea de compozitor. Cu toate acestea, Merelli a refuzat să accepte retragerea lui Verdi şi l-a convins să scrie Nabucco. Merelli i-a înmânat libretul spunând: ,,Este superb, magnific, tensionat, grandios, plin de situaţii dramatice. Ştiu că ai renunţat la compoziţie, dar… citeşte acest manuscris”. Elaborarea operei a dat un nou curs vieţii lui Verdi, reînviind scena lirică italiană într-un moment în care nici un compozitor autohton nu mai reuşea să satisfacă aşteptările publicului din Peninsulă.

Premiera din martie 1842 l-a adus pe Verdi în fruntea pleiadei de compozitori italieni de operă. După Nabucco, Verdi a compus 14 opere, deceniul de după 1843 fiind caracterizat de către Verdi drept „anii de galeră“. Printre cele mai reuşite se numără I Lombardi, în 1843, Ernani în 1844 şi Macbeth în 1847.
Până la încoronarea lui Victor Emmanuel II (suveranul Sardiniei) ca rege al Italiei unite, muzicianul va fi considerat port-vocea poporului italian. Compozitorul însuşi s-a lăsat pradă acestor sentimente, dovadă fiind următoarele opere scrise în mai puţin de un an şi jumătate, toate abordând – mascat – cauza naţională: Ernani (bazată pe drama lui Victor Hugo), I due Foscari (Cei doi Foscari) şi Giovanna d’Arco (Ioana d’Arc). Alături de Nabucco şi I Lombardi, acest cortegiu de opere a contribuit la ridicarea lui Verdi la rangul de simbol naţional. Pe cât de teribilă-i fusese căderea, pe atât de fulminantă-i era acum gloria. Interpreta rolului principal al operei Nabucco (Abigail) era Giuseppina Strepponi, o binecunoscută diva a scenei lirice. Giuseppina fusese la originea susţinerii primei opere verdiene (Oberto) şi ea va deveni cea mai aprigă susţinătoare a compozitorului. De-a lungul timpului, între Giuseppina şi Giuseppe (coincidenţă de nume, sau predestinare?) se va naşte un puternic sentiment de dragoste care va fi ţinut in frâu cu o nobleţe ieşită din comun de ambii parteneri. Bârfele au început să se lege şi cei doi au fost supusi la critici severe de către societatea perfidă în care trăiau, critici total nefondate. Verdi şi Giuseppina s-au căsătorit pe 29 august 1859, la Collonges-sous-Saléve, lângă Geneva. În perioada şederii la Busseto, cu Strepponi, Verdi a achiziţionat în 1848 o proprietate, situată la două mile de oraş. Iniţial, părinţii lui locuiau acolo, dar, după moartea mamei sale în 1851, Verdi a transformat vila în reşedinţa în care a locuit până la moarte. Povestea primei părti a vieţii d-nei Verdi se asemăna izbitor cu cea a Violetei din Traviata. Poate că de aceea  rolul Violetei a fost atât de bine jucat de Giuseppina la premiera veneţiana din 1854, încât a stârnit valuri de lacrimi şi peste o oră de ovaţii neîntrerupte. Din fericire, in cazul personajului real, finalul a fost unul fericit. În 1847 Verdi face un pas important din punct de vedere stilistic: opera Macbeth, după tragedia shakesperiană. Acesta va fi începutul unei adevarate pasiuni pentru textele genialului autor englez, o pasiune ce va naşte marile capodopere verdiene de mai târziu. „Anii de galeră“ apropiindu-se de sfârşit, Verdi a creat una dintre capodoperele sale cele mai renumite, Rigoletto, a cărei premieră de la Veneţia, din 1851, s-a bucurat de un succes răsunător. Din cauza tipului de cenzură specific epocii, libretul, bazat pe o piesă a lui Victor Hugo (Le roi s’ amuse, Regele se amuză), a trebuit supus unor revizuiri substanţiale, iar compozitorul a fost de mai multe ori pe punctul de a lăsa totul de izbelişte. În foarte scurt timp, opera a devenit un mare succes. Prin Rigoletto, Verdi dă viaţă imaginii sale originale despre conceptul de dramă muzicală, îmbrăcând forma unui amalgam de elemente eterogene, care surprind complexitatea social-culturală, apelând la un amestec eclectic de situaţii tragicomice. Rigoletto propune abordări muzicale variate, pornind de la cea specifică micilor grupuri de muzicanţi – precum în prima scenă sau „La donna e mobile” -, la melodicitatea italiană – precum faimosul cvartet „Bella figlia dell’amore“ -, traversând muzica de cameră – cum ar fi duetul dintre Rigoletto şi Sparafucile – şi până la declamato-uri puternic-concise, regăsite în registrul superior adoptat de Rigoletto şi de Monterone. Opera este mult mai bine integrată din punct de vedere teatral-muzical decât lucrările anterioare ale lui Verdi. Rolul titular din Rigoletto reprezintă un veritabil tur de forţă pentru orice bariton. Au urmat a doua şi a treia lucrare din trilogia operelor majore ale ,,perioadei de mijloc“.

Il Trovatore (Trubadurul) a avut premiera încununată de succes la Roma, în ianuarie 1853, fiind, probabil, cea mai melodramatică lucrare din repertoriul verdian.
În luna martie a aceluiaşi an, a avut loc, la Veneţia, premiera Traviatei (La Traviata). Inspirată din romanul Dama cu camelii a lui Alexandre Dumas-fiul, aceasta a devenit, probabil, cea mai populară dintre operele lui Verdi. Violetta, eroina operei (care, iniţial, a dat şi numele lucrării), continuă şi azi să ne înfierbânte imaginaţia prin caracterul şi farmecul său de curtezană. Întreaga operă emană tandreţe şi strălucire, lirismul verdian umplându-ne sufletele de compasiune şi de regret pentru această „femeie uşoară“ (traviata), care reflectă şi sfidează convenţiile burgheze.

Între 1855 şi 1867 a urmat o adevărată revărsare a operelor verdiene, în acest repertoriu numărându-se Un ballo in maschera (Bal mascat) – 1859, La forza del destino (Forţa destinului) – comandată de Teatrul Imperial din Sankt Petersburg pentru 1861, dar pusă în scenă doar în 1862 – şi o versiune revizuită a lui Macbeth (1865), operă inspirată din piesa omonimå a lui William Shakespeare. Printre lucrările care au văzut mai rar luminile rampei se numără Les vêpres siciliennes (Vecerniile Siciliene) -1855 şi Don Carlos (1867), ambele comandate de Opera din Paris şi jucate iniţial în limba franceză. Azi, aceste două lucrări sunt cel mai adesea prezentate in versiunile lor revizuite în limba italiană. În 1857 a urmat Simon Boccanegra.
Grandioasa operă verdiană Aida se pare că a fost comandată pentru festivităţile de inaugurare a Canalului de Suez din 1869, dar, dacă este să dăm crezare unui important critic al vremii,
Verdi a refuzat invitaţia khedivului (vicerege) Egiptului de a scrie o „odă“ pentru noua clădire a operei ce avea să fie deschisă ca parte a ceremoniilor dedicate canalului.

Opera a fost inaugurată cu spectacolul Rigoletto.
Ulterior, prin 1869-1870, organizatorii au adresat din nou o invitaţie lui Verdi (de această dată sugerându-i-se ideea de a scrie o operă), dar el le-a întors din nou spatele. După avertizările că vor apela la Charles Gounod şi după amenintarile că vor solicita serviciile lui Richard Wagner, Verdi a început brusc să arate un interes considerabil în acest sens, semnând angajamentul în iunie 1870. Premiera Aidei a fost o ştire care a fãcut înconjurul lumii în 1871. Niciodată până atunci nu i se acordase atâta atenţie vreunui alt spectacol teatral. Verdi a fost dezgustat de acest lucru, stare pe care şi-a consemnat-o în scris: „Fiecare operă este însoţită actualmente de o întreagă armată… Ce construieşte un mizerabil ambient de bârfă, care nu adaugă nimic la meritul unei opere, ci doar ascunde valoarea sa reală. Acest lucru este profund deplorabil!”
La cincizeci şi opt de ani, Verdi a anunţat că Aida ar fi ultima lui operă. De nenumărate ori s-a sugerat faptul că succesul lui Richard Wagner, contemporanul lui Verdi, ar avea ceva de-a face cu retragerea acestuia. Muzica lui Wagner a început sa fie considerată ca aparţinând unei clase superioare şi armata tot mai mare de ,,wagnerieni” din toată Europa a indus tendinţa de a umbri statura oricărui posibil rival în faţa măreţiei compozitorului german.
În 1883, după moartea lui Wagner, Verdi a renăscut, găsind noi resurse de creativitate. Desigur, prezenţa lui Arrigo Boito, cu treizeci de ani mai tânăr, a avut o puternică influenţă în resuscitarea talentelor şi a creativităţii lirice verdiene. Boito, un poet distins şi, în acelaşi timp, remarcabil compozitor, a pregătit o adaptare a piesei shakespeariene Othello. Premiera operei Otello a avut loc la Milano, în 1887. Muzica sa este „continuă“ şi nu poate fi uşor divizată în „numere“ care să fie interpretate în concert.
Ultima operă a lui Verdi, Falstaff al cărei libret a fost, de asemenea, redactat de Boito, porneşte de la piesa Nevestele vesele din Windsor a lui Shakespeare, în traducerea lui Victor Hugo. Spectacolul a avut un succes internaţional şi este una dintre operele comice supreme, ce scoate in evidenţă geniul verdian. Premiera a avut loc în 1893, la Scala din Milano. Verdi apelează la orchestră într-o manieră foarte diferita de celelalte opere ale sale, aceasta devenind figura centrală în Falstaff. Deşi metodologia urmată este asemănătoare celei din Otello, comicul radiază prin numărul redus de arii şi prin efervescenta dialogurilor numeroase. Această abordare curajoasă este absolut uimitoare pentru un compozitor de aproape optzeci de ani, a cărui întreagă carieră a fost focalizată pe tragedie.

Ernest Newman a avut perfectă dreptate atunci când declara: ,,Unul dintre cei mai gravi şi mai serioşi bărbaţi, aparent lipsit de simţul umorului, îşi ia rămas-bun de la lumea artei cu o fulminantă şi unic-strălucitoare comedie ce va dăinui tuturor timpurilor”.
Verdi şi-a finalizat în 1897 ultima compoziţie, o lucrare pornind de la traditionalul text latin Stabat Mater. Aceasta a fost ultima dintre cele patru piese sacre compuse de Verdi, Quattro Pezzi Sacri, adesea interpretate azi atât integral, cât şi separat. Prima audiţie a celor patru lucrări s-a desfăşurat pe 7 aprilie 1898, la Grande Opéra din Paris. Cele patru piese sunt: Ave Maria, pentru cor mixt; Stabat Mater, pentru cor mixt şi orchestră; Laudi alla Vergine Maria, pentru cor feminin; şi Te Deum, pentru cor dublu şi orchestră.
În timpul şederii la Milano, Verdi a suferit un accident vascular cerebral la 21 ianuarie 1901 şi a murit şase zile mai târziu, pe 27 ianuarie 1901. La Milano, în cadrul funeraliilor naţionale dedicate lui Verdi, cea mai mare adunare publică de acest fel din istoria Italiei, Arturo Toscanini a dirijat un ansamblu de orchestre şi de coruri compuse din muzicieni adunaţi din întreaga Peninsulă.

Verdi a fost unul dintre primii compozitori care a perseverat cu răbdare în căutarea elementelor sincrone talentului său special. În strânsă colaborare cu libretiştii săi şi conştient că expresia dramatică reprezintă punctul său forte, el a făcut tot posibilul ca, din lucrarea iniţială care a stat la baza libretului, să fie eliminate toate detaliile „inutile“ şi toate personajele ,,de prisos”, păstrând doar personajele pline de pasiune şi scenele bogate în aspecte dramatice.
Multe dintre operele sale, cu deosebire cele târzii, create după 1851, ies din tiparul repertoriului standard. Nici un alt compozitor italian de operă nu a reuşit să atingă popularitatea lui Verdi, excepţie făcând, poate, Giacomo Puccini.

Surse:
Mari compozitori, vol.2, Ed. Litera
atheneum.ca
autori.citatepedia.ro
youtube.com