Nori negri se așează deasupra statuii din centrul orașului. Timpul și-a lăsat patina, dar strălucirea interioară a eroilor a rămas. Se vestește o victorie : coroana și trompeta se alătură soldatului necunoscut. Lumea ar fi trebuit să aplaude. Dar, inexplicabil și de neînțeles Ziua Eroilor a trecut neobservată. Doar două coroane de flori stau și se odihnesc pe soclul statuii. Țonistul probabil s-a pierdut în negura neștiinței ori a zăcut pe undeva unde să își mângâie pletele imaginare de sub laurii convingerii că este nemuritor și va dăinui peste viețile celor ce populează micul orășel de la malul fluviului, albastru altădată, acum tulbure și supărat de vitregiile vremii și nedreptate, incultura care sapă în mințile netoate și imature, pe nepăsarea oamenilor învățați să li se dicteze ce să facă.
Slujba închinată sărbătorii s-a încheiat. Trecători debusolați se întreabă unde este iureșul de altădată când în ziua Înălțării lui Iisus eroii se înfrățeau prin jertfa lor cu tot ce este mai sfânt și erau pomeniți în vorbele-slavă către Dumnezeu.

Ziua dedicată eroilor a trecut fără a i se acorda un moment festiv prin depuneri de coroane, slavă și închinăciune, clipe de solemnitate și momente de reculegere. Țonistul lovește. Și lovește așa de adânc încât otrava lui nu ucide, ține victimele în stare de agonie. Iar multe dintre ele se simt bine în starea de amețeală, călăul bucurându-se.
Este și orașul pupatului în dos. A te apleca spre lucruri mărunte și atât și a nu gândi este bucuria și victoria țonistului. Politica de îndobitocire a maselor este tactica modernă de a pune stăpânire pe slăbiciunea ființei ce se crede rațională. Cum să mai vorbim de țară, de eroii care au căzut în lupte, de bătălii corp la corp și în baionete sau săbii, puști ori tunuri când acela căruia cuvinte ca ”simț civic” sau ”patriotism”, ”demnitate” sau ”conștiință” îi sunt străine și mai mult decât atât nu le înțelege, fiindcă au prea mare greutate ca să le susțină niște minți ușoare? Nu mai vorbim de neamul lui Cantacuzino sau Brâncoveanu, nici de urmașii lui Cantemir sau mai târziu ai lui Cuza. Un popor și un oraș care acceptă cu seninătate și fără urmă sau sclipire de demnitate orice bici al unui șmecher de maidan, un cocalar și manelist, o cârtiță de mahala, un sobol cu pantaloni scurți și voce stridentă, un oraș cu o populație care pentru orice problemă cu care se confruntă are același răspuns ”Ce să facem? Asta e” sau ”Poți tu să schimbi ceva?”, care se culcă pe o ureche, primește ce merită.
Anii de comunism și regimul iliescovician au reușit să distrugă orice urmă de demnitate, conștiință, curaj sau opinie în locuitorii unei țări extraordinar de frumoase și ai unui oraș vesel și animat altădată. Cei care conduc nu au venit de pe Lună, ei sunt produsul nostru și, deși ar trebui să ne răspundă unor întrebări, nu o fac. Fiindcă nu pot. Ei nu au capacități. Nu fiindcă sunt ”bad boys” sau ”bad guys”, ci pentru că sunt susținuți de cei incapabili.
Totul se vinde în tăcere, inclusiv în tăcerea unei zile ce trebuia dedicată unor eroi ce au vărsat sânge pentru libertate, pe care nici astăzi nu suntem capabili să o avem. Totul se vinde pe prețuri mari financiar, dar mici sau insignifiante din punct de vedere uman. Iar orașul stă și se uită pasiv. Fără a lua o cât de mică inițiativă, fiindcă asta presupune drum drept, adevăr, corectitudine, riscuri.
Am sperat mereu ca orașul să se trezească. Și mai ales după ziua când trebuiau aniversați eroii căzuți pe acest tărâm, căzuți pentru noi cei de astăzi care trăim în lașitate și tăcere, acceptând compromisurile unor haimanale care ocupă niște funcții. Am sperat ca oamenii să se trezească și să înțeleagă de ce suntem urmașii lui Bălcescu, Avram Iancu, Cantemir sau Brâncoveanu. Și să aibă curajul de a pleca din Fanar. Eroii plâng…Plâng pentru noi și neputința noastră. Ei au ieșit cu piepturile în față, cu baionete și curaj sau cu mâinile goale să apere țara. Noi ce facem????

Trage cortina și intră viteaz în scenă, omule !! Nu te prinde rolul de furnică și nici de gândac pe care să-l strivească un ciclop în miniatură, ajuns din greșeală și sfori trase un șmecher de cartier. Și pentru asta nu-ți trebuie mari eforturi, ci doar unul singur: acela de a fi OM…
Și clopotele urmau să bată, dar orașul a amuțit…

Observatorul de joi