Singura pornografie în artă e lipsa de talent.

Nimic nu-i leagă mai mult pe oameni decât conştiinţa unui trecut comun.

Trebuie să fim conştienţi de faptul că suntem o forţă uriaşă, pentru că din materialul fragil al cuvintelor putem clădi construcţii arhitectonice ce vor încremeni mii de ani în amintirea oamenilor şi nu se vor împrăştia decât o dată cu specia.

O revistă nu e făcută numai pentru cei consfinţiţi de opinia publică. Aceştia pot scrie oriunde. O revistă are datoria să caute şi elemente tinere.

Literatura nu e în genere o vocaţie feminină, ci bărbătească. La noi nu se cunosc decât puţine cazuri de vocaţie feminină – dincolo de relaţii sentimentale. De obicei e un simplu popas între două aventuri, o forţă neîntrebuinţată momentan în preocupări mai esenţiale.

Când porneşti la o acţiune trebuie să ai în vedere şi riscurile ei.

Unitară, rotundă şi închegată se poate, totuşi, stabili în sânul poeziei lui Octavian Goga curba unei evoluţii.

Caragiale e omul care împinsese până la extrem arta de a concentra şi de a mărgini în linii elementare şi expresive.

Libertatea fanteziei nu este un refugiu în irealitate; ea este îndrăzneală şi inventivitate.

Elementul esenţial al talentului este originalitatea, iar originalitatea înseamnă diferenţiere.

În vara aceasta, doi tineri funcţionari la poştă, domnii I. Lungu şi Mihail Havriş mi-au prezentat încercările lor şi mi-au cerut un cuvânt de introducere. Li-l dau bucuros, căci nu poate trezi decât simpatie reculegerea aceasta spirituală, în asaltul atâtor nevoi materiale, aplecarea pioasă pe marginile sufletului pentru a surprinde freamătul emoţiei şi a-l fixa apoi în potrivirea misterioasă a cuvintelor, care este arta.

Cel ce nu poate lupta cu oboseala, epuizarea fizică şi nervoasă ajunge la proporţii covârşitoare şi astfel apare frica.

De la fereastră, ea privea la frunzele castanilor stropite de promoroaca prafului prematur de pe uliţa vopsită de ripolinul proaspăt al soarelui de mai. Pe maidanul chel din faţă, copiii jucau arşice; aruncau osul torturat şi-l urmăreau apoi încordaţi; când cădea, nu se mai vedeau decât douăzeci de spete încovoiate.

Eugen Lovinescu

Romania, inainte de izbucnirea Primului Razboi Mondial, insemna o societate rupta in doua si in plina dezbatere privind viitorul tarii. Intelectualii de vaza ai tarii noastre clocoteau de-a dreptul si isi aduceau in spatiul public cele mai puternice argumente in favoarea uneia dintre directii:Ardealul sau Basarabia, cu Antanta sau cu Puterile Centrale. De-o parte a taberei erau francofilii, reprezentati de Eugen Lovinescu, Ion Minulescu, Barbu Stefanescu Delavrancea, Ion Agarbiceanu sau Alexandru Vlahuta. De cealalta parte se aflau D. Karnabatt, Ioan Slavici sau Tudor Arghezi.
Miscarea de idei a razboiului a intins nervii de-o parte si de cealalta, uneori, scotand tot ceea ce era mai rau din intelectualitatea romaneasca. Unul dintre cazurile speciale a fost Eugen Lovinescu. Reputatul memorialist, dramaturg si nuvelist roman a fost si cel mai de seama critic literar roman, dupa Titu Maiorescu. Este autorul teoriei Sincronismului si al Mutatiei valorilor estetice. Lovinescu si-a sustinut doctoratul la Paris cu Emile Faguet, unul dintre marii critici ai literaturii franceze.

Marele critic și istoric literar, memorialist, dramaturg, romancier, nuvelist  român, se naște la Fălticeni, județul Suceava, la  31 octombrie 1881. Părinții: Vasile, profesor și mama Profira. Numele de botez i-a displăcut toată viața, semnându-şi cărțile și articolele cu inițiala E. În 1888-1892 urmează școala primară în orașul natal. Elev al gimnaziului ,,Al. Donici” din Fălticeni 1892- 1896, timp de trei ani este coleg de clasă cu Mihail Sadoveanu. În 1899-1905 după o frecventare de câteva săptămăni a Universității din Iași, devine student al Facultății de Litere – secția limbi clasice – a Universității din București. Audiază cursurile lui T. Maiorescu, N. Iorga și D. Evolceanu.
Din 1903-1906 este ditectorul revistei Semănătorul.
Este tatăl criticului Monica Lovinescu și unchiul prozatorului Anton Holban, al dramaturgului Horia Lovinescu și al criticului literar și specialistului în ocultism Vasile Lovinescu.
Urmează gimnaziul la Fălticeni, apoi cursurile Liceului internat din Iași (1896-1899). Este licențiat al Facultății de limbi clasice a Universității din București, cu o lucrare despre sintaxa latină (1903). Activează ca profesor de liceu la Ploiești (1904-1906) și la București.
Debutează publicistic în suplimentul literar al Adevărului (1903), cu un articol despre studiile sale clasice. În 1904 își începe colaborarea la Epoca, scriind despre Mihail Sadoveanu. A continuat în 1905 cu articole despre scriitori sămănătoriști și poporaniști (Octavian Goga, Șt.O.Iosif, Alexandru Brătescu-Voinești, Popovici-Bănățeanu, I.Gorun, Sandu-Aldea, Ion Agârbiceanu, Emil Gârleanu), toate acestea constituind subiectele reunite în cele două volume de debut Pași pe nisip…, apărute în 1906. În această perioadă a activității sale, preocupat fiind de mișcarea literară de la Sămănătorul, se prefigurează confruntările cu marii doctrinari Nicolae Iorga și Garabet Ibrăileanu.
În momentul în care Eugen Lovinescu se înscrie la Universitatea din București (1899), secția clasică, învățământul bucureștean era dominat de figurile unor profesori ca T. Maiorescu și N. Iorga. Cel dintîi cunoștea faza regalității sale critice, cel de al doilea oferea, cum va spune E. Lovinescu mai tîrziu, “spectacolul impresionant al unei adevărate gigantomanii intelectuale. Tînărul”, descins în sala de cursuri a viforosului istoric, asistă, fascinat, la prăbușirea lui Tocilescu, Urechia, Xenopol, Hașdeu, sub biciul de foc al noului profet hotârît să alunge „fariseii” din templul culturii. Opus și ca temperament și ca mod de a înțelege acțiunea criticului în cultură, T. Maiorescu se impunea prin claritatea și echilibrul cugetării, frumusețea clasică a limbajului. Fără a avea obligații stricte, E. Lovinescu urmărește ambele cursuri, fără a recunoaște, acum și mai tîrziu patronatul spiritual al vreuneia dintre personalitățile epocii. De structură maioresciană, el își păstrează o libertate de spirit care îi va pune, nu o dată, în contradicție cu opiniile junimiștilor.
Împrejurările l-au pus în cîteva rânduri în contact cu Titu Maiorescu, mai întâi la un congres al profesorilor de latină, apoi în timpul colaborării la Epoca: întâlniri nerevelatorii, aproape protocolare, fără angajamente din nici o parte. Formația maioresciană a lui E. Lovinescu va ieși din contactul nu cu omul sobru, încă în cercul prieteniilor sale politice și literare, ci cu opera critică, singura de altfel esențială.
A trăi în preajma unei mari personaltăți e, desigur, un privilegiu, dar nu hotărâtor pentru destinl intelectual. Nu totdeauna elevii cei mai buni sînt și cei mai apropiați. Continuatorii în linie estetică ai lui Maiorescu nu s-au recrutat din rîndul tinerilor care, la 1900, înconjurau cu mare stimă pe profesorul de logică și se bucurau de sprijinul lui în cariera universitară. Dintre aceștia au ieșit cîțiva istorici, geografi, organizatori de reviste, etnografi și memorialiști, dar, cu excepția lui Dragomirescu, aproape nici un critic literar notabil. Adevăratul maiorescian este E. Lovinescu, colaborator fără pasiune al Convorbirilor literare, reticent la început față de numeroșii elevi ai criticului, adversarul lor necruțător, mai tîrziu. Sînt, apoi, puține senmnele de prețuire din partea lui Maiorescu față de incomodul foiletonist de la Epoca. Cîteva adnotații favorabile pe marginea dramei ibseniene De peste prag (1906) și… cam atît.

E. Lovinescu, în schimb, crescut în stima și admirația lui Maiorescu, format intelectualicește în spiritul junimismului, va pune prețuirea sa pe singurul teren posibil pentru un critic: acel al ideilor fundamentale. Maiorescianismul său e, deci, structural. Încă din foiletoanele din Epoca despre Sadoveanu și literatura romantică țărănească se observă spiritul Criticelor maioresciene în problemele estetice esențiale. În formația critică a lui Lovinescu au intrat insă și alte elemente. Contactul cu literatura franceză a fost, după acela cu opera critică a lui Maiorescu și scrierile antichității, decisiv pentru orientarea gustului său. Pînă a ajunge la Paris, pentru a face studii de specialitate, călătorește în Grecia (1902 — într-o excursie organizată de Gr. Tocilescu) și în Germania, la München. Îl atrăgea aici cursul lui Furtwangler și are în vedere un studiu asupra lui Horațiu în decursul veacurilor, abandonat în circumstanțe pe care le va nara în Bâizu — roman în bună parte autobiografic. Se îmbolnăvește de piept și ideea morții pînă atunci doar temă de meditație, devine o realitate sîcîitoare. Sentimentul zădărniciei, cunoscut mai dinainte, se adîncește și, împăcat cu omul așteaptă fără să dispere împlinirea sorții. Iarna și-o petrece la Florența, iar în 1906, toamna, se pregătește să plece la Paris. Scrisese, între timp, mult, iar în 1906 apare cu două volume de critică: Pași pe nisip…; o dramă în trei acte: De peste prag și o Carte de citire și gramatică pentru clasa a III-a.
Eugen Lovinescu a scris monografii, memorii, dar cele mai importante opere sunt de critică și estetică: „Istoria civilizației române moderne” în trei volume (1924-1925) și „Istoria literaturii române contemporane”, în cinci volume (1926-1929). Lovinescu publică romanele „Firu-n patru”, „Balauca”, „Mite”, „Diana”, „Mili” în anii 1934-1937. Se stinge din viață în 1943 la București.
Imaginea personalității lui E. Lovinescu, așa cum s-a conturat în conștiința contemporanilor săi și cum s-a transmis posterității, este aceea a unui cărturar și creator polivalent. În îndelungata și rodnica sa activitate literară, desfășurată timp de peste patru decenii, și-a dobândit un strălucit prestigiu în primul rând ca istoric și critic literar, dar s-a impus, cu valenţe similare, și ca publicist, memorialist, traducător din latină și greacă, istoric al civilizației române moderne, dramaturg și romancier. Preocupările mai vechi pentru literatură propriu-zisă devin evidente după anul 1930. După drama „De peste prag” (1936) urmează volume de nuvele, scenete, fantezii și romane. Dintre acestea două cicluri sunt, sub raportul valorii, de reținut: ciclul „Bizu” (Bizu; Firu-n patru; Diana; Mili; Acord final) și ciclul „Eminescu” cuprinzănd Mite și Bălăuca…
Memoriile lui Lovinescu sînt albume de familie ale unei întregi faune literare din secolul nostru. Ceea ce ne interesează, înainte de toate, în aceste Memorii este viziunea Lovinesciană asupra unor mari contemporani. Lovinescu versus Iorga. Lovinescu versus Părvan. Memoriile nu trebue interpretate ca operă critică, ci ca operă literară. Eugen Lovinescu a fost un fidel al literaturii, și un devotat al literelor.
În momentul în care Eugen Lovinescu se înscrie la Universitatea din București (1899), secția clasică, învățământul bucureștean era dominat de figurile unor profesori ca T. Maiorescu și N. Iorga. Cel dintîi cunoștea faza regalității sale critice, cel de al doilea oferea, cum va spune E. Lovinescu mai tîrziu, “spectacolul impresionant al unei adevărate gigantomanii intelectuale. Tînărul”, descins în sala de cursuri a viforosului istoric, asistă, fascinat, la prăbușirea lui Tocilescu, Urechia, Xenopol, Hașdeu, sub biciul de foc al noului profet hotârît să alunge „fariseii” din templul culturii. Opus și ca temperament și ca mod de a înțelege acțiunea criticului în cultură, T. Maiorescu se impunea prin claritatea și echilibrul cugetării, frumusețea clasică a limbajului. Fără a avea obligații stricte, E. Lovinescu urmărește ambele cursuri, fără a recunoaște, acum și mai tîrziu patronatul spiritual al vreuneia dintre personalitățile epocii. De structură maioresciană, el își păstrează o libertate de spirit care îi va pune, nu o dată, în contradicție cu opiniile junimiștilor.

Împrejurările l-au pus în cîteva rânduri în contact cu Titu Maiorescu, mai întâi la un congres al profesorilor de latină, apoi în timpul colaborării la Epoca: întâlniri nerevelatorii, aproape protocolare, fără angajamente din nici o parte. Formația maioresciană a lui E. Lovinescu va ieși din contactul nu cu omul sobru, încă în cercul prieteniilor sale politice și literare, ci cu opera critică, singura de altfel esențială. A trăit în preajma unei mari personaltăți e, desigur, un privilegiu, dar nu hotărâtor pentru destinl intelectual. Nu totdeauna elevii cei mai buni sînt și cei mai apropiați. Continuatorii în linie estetică ai lui Maiorescu nu s-au recrutat din rîndul tinerilor care, la 1900, înconjurau cu mare stimă pe profesorul de logică și se bucurau de sprijinul lui în cariera universitară. Dintre aceștia au ieșit cîțiva istorici, geografi, organizatori de reviste, etnografi și memorialiști, dar, cu excepția lui Dragomirescu, aproape nici un critic literar notabil.
Adevăratul maiorescian este E. Lovinescu, colaborator fără pasiune al Convorbirilor literare, reticent la început față de numeroșii elevi ai criticului, adversarul lor necruțător, mai tîrziu. Sînt, apoi, puține senmnele de prețuire din partea lui Maiorescu față de incomodul foiletonist de la Epoca. Cîteva adnotații favorabile pe marginea dramei ibseniene De peste prag (1906) și… cam atît.
E. Lovinescu, în schimb, crescut în stima și admirația lui Maiorescu, format intelectualicește în spiritul junimismului, va pune prețuirea sa pe singurul teren posibil pentru un critic: acel al ideilor fundamentale. Maiorescianismul său e, deci, structural. Încă din foiletoanele din Epoca despre Sadoveanu și literatura romantică țărănească se observă spiritul Criticelor maioresciene în problemele estetice esențiale. În formația critică a lui Lovinescu au intrat insă și alte elemente. Contactul cu literatura franceză a fost, după acela cu opera critică a lui Maiorescu și scrierile antichității, decisiv pentru orientarea gustului său. Pînă a ajunge la Paris, pentru a face studii de specialitate, călătorește în Grecia (1902 — într-o excursie organizată de Gr. Tocilescu) și în Germania, la München.
Îl atrăgea aici cursul lui Furtwangler și are în vedere un studiu asupra lui Horațiu în decursul veacurilor, abandonat în circumstanțe pe care le va nara în Bâizu — roman în bună parte autobiografic. Se îmbolnăvește de piept și ideea morții pînă atunci doar temă de meditație, devine o realitate sîcîitoare. Sentimentul zădărniciei, cunoscut mai dinainte, se adîncește și, împăcat cu omul așteaptă fără să dispere împlinirea sorții. Iarna și-o petrece la Florența, iar în 1906, toamna, se pregătește să plece la Paris. Scrisese, între timp, mult, iar în 1906 apare cu două volume de critică: Pași pe nisip…; o dramă în trei acte: De peste prag și o Carte de citire și gramatică pentru clasa a III-a.
Spre sfârșitul vieții, părăsind aproape de tot foiletonul critic, Lovinescu se dedică studiilor junimiste, și hotărirea sa nu e fără legătură cu temperatura morală a momentului. Agitațiile politice din deceniul al IV-lea îl neliniștesc, și, văzînd ce înfumurate, intolerante confuzii amenință din nou cultura română, criticul se gîndește să reactualizeze spiritul clarvăzător al lui Maiorescu. Cele două tomuri ale monografiei T. Maiorescu (1940), urmate de T. Maiorescu și contemporanii lui, I, II (1943, 1944), T. Maiorescu și posteritatea lui critică(1943), de broșura Petre Carp (1941) și de o Antologie a ideologiei junimiste constitue o operă critică impresionantă, comparabilă cu aceea a lui Sainte-Beuve despre Port-Royal.
Deși împăcat de timpuriu cu ideea dispariției, omului care citise atîtea opere pline de ideea zădărniciei vieții îi e totuși teamă să privească negurile de dincolo de porțile negre. Bolnav, el se gîndește la izbăvire, și gestul de tandrețe al unui confrate îl mișcă pînă la lacrimi. „Uluit — răspunde el lui Tudor Arghezi, în Informația zilei (31 mai 1943), cu cîteva săptămâni înaintea morții — mă țin acum de zidurile prăbușite, ca după un cutremur, căci în timpul ei mi s-a arătat atîta interes, dragoste, devotament din partea atîtor persoane mai de aproape sau mai de departe, cărora nu le acordasem decît… răbdare și cifre de evaluări, încît întregul meu univers moral s-a zguduit din temelii… Mă simt sărac și umil, rușinat de mine însumi și mai nevrednic decît toți cei ce mă înconjoară […]. înfiorați, ne strângem uneltele sărace de lut și ascultăm torsul stelelor.”
Fiica sa, Monica Lovinescu emigrează în Occident și lucrează la postul de Radio Europa Liberă. După moartea lui Lovinescu, soția sa Ecaterina Lovinescu Bălăcioiu este arestată la o vârstă înaintată, peste 70 de ani și condamnată să execute închisoare politică. Reușește să salveze de percheziții unul dintre manuscrisele volumelor de Memorii publicat postum. Întreaga poveste se găsește în volum non fiction alcătuit de Doina Jela, Această dragoste care ne leagă, dar și în volumele autobiografice ale Monicăi Lovinescu, La apa Vavilonului sau sunt presărate în Jurnalele acesteia. Biblioteca lui Eugen Lovinescu a fost confiscată și cărțile au fost arse într-o casă conspirativă a Securității Statului din centrul Bucureștiului. În urma arestării soției lui Eugen Lovinescu, procurorul care s-a ocupat de caz s-a mutat imediat în apartamentul din blocul situat în fața Facultății de Drept a Universității din București. Fostul procuror comunist a eliberat acel apartament abia în anul 2001, după un proces lung și obositor. Acum, în acel spațiu funcționează în prezent fundația “Casa Lovinescu”.

Surse:
ro.wikipedia.org
bibliotecahasdeu.wordpress.com
autori.cicatepedia.ro
youtube.com