Spiritul de discernământ e mai rar pe lume chiar decât diamantele şi perlele.

Publicat 8 februarie 2016

Spiritul de discernământ e mai rar pe lume chiar decât diamantele şi perlele.

Sunt şi unii oameni cărora, dacă ar putea să-şi cunoască subalternii şi să se cunoască şi pe ei înşişi, le-ar fi ruşine de întâietatea lor.

Un suflet mare este deasupra jignirii, nedreptăţii, durerii și batjocurii.

Gloria sau meritul unor oameni stă în a scrie bine: al altora în a nu scrie deloc.

Există o falsă modestie care este deşertăciune, o falsă glorie care este nesocotinţă, o falsă măreţie care este o micime, o falsă virtute care este făţărnicie, o falsă înţelepciune care este prefăcătorie.

Majoritatea oamenilor îşi folosesc o mare parte din viaţă pentru a-şi face nefericită cealaltă parte.

Dintre toate jignirile, batjocura este cea care se iartă cel mai greu. Ea este graiul dispreţului.

Fiindcă sănătatea şi bogăţia iau oamenilor experienţa nenorocirii, ele le inspiră nesimţire faţă de semenii lor; pe când cei împovăraţi de propria lor mizerie intră mai mult, prin comparaţie, în aceea a altuia.

Norocul nu dă nimic, el doar împrumută pentru un timp.

O condiţie esenţială a dreptăţii pe care o datorăm altora constă în a o face grabnic şi fără amânări; a o lăsa aşteptată, ar fi o nedreptate.

Prietenia nu poate fi dusă mai departe dacă nu suntem în stare să trecem peste mici greşeli.

Există oameni care vorbesc cu o clipă înainte de a fi gândit.

E mai dificil uneori să scapi de un singur defect decât să dobândeşti o sută de virtuţi.

Cei mai mulţi oameni îşi folosesc tinereţea pentru a-şi ruina bătrâneţea.

Sclavul are doar un stăpân. Ambiţiosul are atâţia stăpâni câţi oameni îi pot fi de folos carierei sale.

A fi liber înseamnă a fi singurul stăpân pe ceea ce faci sau pe ceea ce nu faci.

Cu cât regula e mai strictă, cu atât capul care a conceput-o e mai prost.

Nu există pe lume decât două chipuri de a te ridica: ori prin propria ta dibăcie, ori prin prostia celorlalţi.

La unii, aroganța ține loc de măreție, neomenia de fermitate și viclenia de spirit.

Adesea este mai folositor să pleci din preajma unor oameni decât să te plângi de purtarea lor.

Când vrei să uiți pe cineva, înseamnă că te gândești la el.

Dăruirea este partea cea mai grea; ce te costă să îi adaugi un zâmbet?

O femeie urâtă nu poate inspira decât o iubire nebună.

Trebuie să fii într-adevăr lipsit de duh, dacă dragostea, răutatea şi nevoia nu te fac să-l găseşti.

Fizionomia nu este o lege ce ni s-a dat ca să judecăm oamenii: ea ne poate sluji doar ca o simplă ipoteză.

Moartea nu vine decât o dată, dar te face s-o simţi în toate clipele vieţii; e mai greu să te gândeşti la ea decât s-o înduri?

Un om înţelept nici nu se lasă condus, nici nu caută să-i conducă pe alţii, ci ţine ca numai raţiunea să conducă pururi.

Plictisul a venit pe lume odată cu lenea; ei îi datorăm în bună parte faptul că oamenii umblă după plăceri, după joc etc. căruia îi place munca se mulţumeşte cu sine însuşi.

Chiar dacă ar fi adevărat, cum spun unii, că educaţia nu-i dă omului o altă inimă, nici o altă fire, că nu schimbă nimic în adâncul lui şi nu atinge decât aparenţele, stărui să spun că nici aşa nu este zadarnică.

În prietenia curată există o gingăşie la care nu pot ajunge cei ce s-au născut mediocri.

Cel mai adesea lăudăm ceea ce este lăudat decât ceea ce este de lăudat.

Abilitatea este ocazia apropiată a înşelătoriei; de la una la alta pasul e alunecos; minciuna constituie singura deosebire dintre ele; dacă-i adăugată la abilitate, avem înşelătoria.

Nu există pentru om decât trei evenimente: naşterea, viaţa şi moartea; El nu simte când se naşte, suferă că trebuie să moară şi uită să trăiască.

Orice dare în vileag a unui secret este vina aceluia care l-a încredinţat.

Cei care fără a ne cunoaşte îndestul gândesc rău despre noi, nu pe noi ne atacă, ci închipuirea minţii lor.

Politeţea nu sugerează întotdeauna bunătate, echitate, complezenţă, gratitudine; însă ea poate face ca omul să pară pe dinafară aşa cum ar trebui să fie pe dinăuntru.

Vedem unii oameni căzând dintr-o situaţie înaltă, datorită aceloraşi cusururi prin care urcaseră.

Oamenii încep viaţa iubind necondiţionat, dar orgoliul îi lipseşte întâi de dragoste şi apoi de viaţă.

Noi căutăm fericirea în afara noastră şi în părerea oamenilor, pe care-i ştim linguşitori, nesinceri, nedrepţi, plini de invidie, de toane şi de idei preconcepute; ce ciudat!

Iubirea care izbucneşte pe neaşteptate este cea mai greu de lecuit.

Parcă ţi-e ruşine să fii fericit când vezi în jur nenorocire.

Plăcerea cea mai delicată este să faci plăcere altuia.

Oamenii par a fi născuţi pentru nefericire, durere şi sărăcie; puţini scapă de ele; şi fiindcă orice nenorocire li se poate întâmpla, ei ar trebui să fie pregătiţi pentru orice nenorocire.

Jean de la Bruyère

Clasicismul este un curent literar-artistic ce apare în Franța în a doua jumătate a secolului al XVI-lea în

timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea și se dezvoltă în perioada dintre secolele XVII-XVIII. Clasicismul pledează pentru valorificarea Antichității și este caracterizat, în special, prin respectul pentru Antichitate.

Clasicismul este, astfel, un curent literar în operele căruia rațiunea are rolul dominant și care definește ansamblul culturii și literaturii greco-latine prin extensiuni antice. În așa fel ideea de clasicism se contopește cu cea de Antichitate. Este necesar să menționăm că nu există un element clasic pur și că în majoritatea cazurilor, clasicismul este întrepătruns de romantism.

La origine, clasicismul se bazează numai pe judecata etică și poate fi definit ca o mișcare artistică și literară care promovează ideile de armonie și echilibru a ființei umane. Acesta este caracterizat prin afirmarea sensului moral și estetic al artei, prin conformarea față de regulile clasice după modelul antichității greco-romane, prin îmbinarea frumosului cu binele și adevărul,utilului cu plăcutul, prin interesul pentru natura umană și prin obiectivitatea scriitorului.

Gruparea ideilor clasiciste și transformarea lor într-o unitate de norme estetice constituie opera scriitorilor francezi din sec. al XVII-lea : Corneille, Racine, Boileau,Molière, La Fontaine, La Bruyère. Pornind de la imitația anticilor, este promovată o artă cu un scop moral, în centrul căreia se află omul rațiunii și al armoniei universale. Clasicismul reunește scriitorii care acceptă unele legi comune, care au ca trăsături generale: claritatea, ordinea și măsura.

Prin intermediul lui Jean de la Bruyère, în secolul al XVII-lea, alături de comedie și fabula se dezvoltă și o literatură de maxime, de portrete morale.

Jean de La Bruyère s-a născut la 16 august 1645 la Paris. A fost un moralist francez, unul dintre cei mai valoroși moraliști ai literaturii universale.

La Bruyère a murit brusc la 50 de ani (11 mai 1696) la scrut timp după admiterea sa la Academie. Se spune că căzut deodată în timp ce se afla în mijlocul prietenilor, fiind imediat dus acasă la Hôtel de Condé, intrând în apoplexie la o zi sau două după aceea. Nu a fost surprinzător acest lucru, ținând cont de recentele crize de panică despre otrăvire, dușmăniile crunte pe care le-a creat și circumstanțele specifice morții sale, suspiciuni privind un joc murdar întreținut. Dar în aparență nu a existat nicio siguranță cu privire la un complot dușmănos.

Opera prin care La Bruyère rămâne clasic este „Caracterele” sau „Moravurile veacului” (Les Caractères ou Les mœurs de ce siècle), apărută în anul 1688. Această lucrare este o culegere de scurte piese literare, ce ilustrează spiritul secolului al XVII-lea. În unele caractere îi denunță pe impertinenți, grosolani, palavragii, orgolioși, lingușitori. El nu inventează personaje sau tipuri, ci le creeaza din ceea ce observă în jurul său: „Îi dau îndărăt publicului ceea ce mi-a dat cu împrumut.”
Opera Caracterele se impune prin viziunea filozofică asupra moravurilor timpului, surprinderea nuanțată a psihologiilor, deosebita concizie stilistică. La Bruyère se dovedește un adevărat maestru al portretului și creator de tipologii, dotat cu un excpețional talent al observației concrete.

La apariția cărții lui Jean de La Bruyere, CARACTERELE SAU MORAVURILE ACESTUI VEAC (1688), contemporanii au fost unanimi în a exclama :„Stranie operă !”
Conținutul ei de critică socială directă și forma ei de prezentare, străină preocupărilor vizibile de

orânduire logică, totul le părea neobișnuit, nou; uimitor unora, scandalos altora. Astăzi, descifrăm în paginile lucrării lui La Bruyere filoane ideologice și tendințe literare proprii veacului clasic francez și, dincolo de acestea, fundalul contradicțiilor monarhiei absolute, al ascuțirii contradicțiilor și luptei între clasele sociale ca un preludiu îndepărtat al revoluției de la 1789.
Echivalentul cărții lui La Bruyere ar fi, mai aproape de zilele noastre, un vast roman realist-critic, cum vor compune Balzac și toți ceilalți scriitori angajați pe calea deschisă de el. Aflăm astfel zugrăviri de medii, scene ale comediei sau chiar ale tragediei umane; portrete în abundență, unele ridicate până la valoarea unor tipizări reușite, cu viață interioară verosimil redată, și pe ici, pe colo crâmpeie de concepții asupra societății.

Nu mult după moartea lui La Bruyere, ducele de Saint -Simon schițează în MEMORIILE sale un astfel de tablou al timpului său. În secolul al XVII-lea însă, romanul nu era încă genul moloh de mai târziu, pe cale de a le devora pe celelalte, concurent nu numai al poeziei și teatrului, dar și al sociologiei și al moralei, oglindă credincioasă, în orice caz, al unei generații, la un moment dat al istoriei.

În vremea lui La Bruyere, romanul aștepta încă la porțile literaturii. Cu excepția ”Prințesei de Cleves” a Madeleinei de La Fayette, capodoperă de analiză psihologică, genul era pur recreativ. Rari erau autorii care să-l fi învigorat prin încorporarea unor frânturi din realitatea contemporană.
Noileau nici nu-l menționează în ”Arta poetică” a lui. De unde purcedea acest gust al francezilor pentru literatura cercetătoare a ascunzișurilor cugetului și inimii omenești ? Le venea de la concepția lor dogmatică despre creațiile spiritului, concepție preluată de la antici. Considerau izbutită opera înfăptuită cu talent, dar și după o serie de prescripții catalogate în numeroase manuale de poetică. Toate preluau preceptele ”Poeticii” lui Aristotel, din secolul al IV-lea î.e.n., cele din ”Epistola către frații Pisoni ” a lui Horațiu, ambele sporite de ample comentarii ale unor umaniști italieni din secolul al XVI-lea: Vida, Scaliger, Castelvetro, Robortello și alții.
Țelul acesta lăudabil nu putea fi însă atins decât printr-o cunoaștere adâncă a omului, a facultăților inteligenței lui, a resorturilor lui lăuntrice, a moravurilor lui din cadrul societății.

I. PREFĂCUTUL

Am putea înfățișa cusurul acesta ca fiind o lipsă de sinceritate atât în ceea ce spunem, cât și în ceea ce facem. Prefăcut este omul care de față cu dușmanii lui se ferește să le arate ura ce le-o poartă. În taină se năpustește asupra lor, iar când sunt de față îi ridică în slăvi. Când dușmanii lui au pierdut un proces, prefăcutul este gata să le arate părerea lui de rău. Nu arată că ar pătimi din pricina celor ce-l bârfesc, iar vorbele lor de ocară nu le pune la inimă. Vorbește cu blândețe cu cei nedreptățiți și care vin la el să-și arate nemulțumirile. Celor ce vin cu diverse treburi le recomandă să nu-l ocolească. Nu destăinuie altora nimic din ceea ce pune la cale, ci spune că mai are de gândit. Se preface că abia a sosit, că e prea târziu ca să poată pune treburile la cale, că nu e în apele lui. Când este rugat să sprijine un prieten aflat la nevoie, sau să-l împrumute, spune că are ce vinde pentru a-l ajuta, și chiar dacă nu are ce vinde, susține că are. Când a aflat o veste, se face că n-a aflat; tăgăduiește c-ar avea cunoștință de unele lucruri; zice că nu-și amintește să fi ajuns la o înțelegere. Uneori răspunde că problema îl preocupă, alteori că habar n-are de ea sau că i se pare ciudat cazul, iar alteori, în sfârșit, că și el a ajuns acum să fie de aceeași părere.
Într-un cuvânt, putem spune că e dibaci în a născoci răspunsuri de felul acestora: „ Nu am convingerea; nu cred; mă surprinde; ai zice că s-a transformat. La drept vorbind, nu mi-a prezentat lucrurile astfel. Ciudat ! S-o spui altuia ! Nu mă lasă inima să-ți dau ție crezare, dar nici să-l condamn pe el. Fii cu băgare de seamă; nu fi prea credul !”
Iată ce fel de vorbe și de vicleșuguri știe să descopere omul prefăcut și cum se dezice el. De aceste apucături dubioase trebuie să te ferești, mai mult chiar decât de otrava viperelor.

IV. GROSOLANUL

Grosolănia pare să fie necunoașterea bunei-cuviințe. Grosolanul este omul care vine la adunarea publică chiar și în ziua în care s-a îmbătat cu kykeon (băutură ieftină, cu gust îndoielnic); este omul care poate să susțină că parfumul nu e mai plăcut la miros ca usturoiul. Poartă încălțăminte mai mare decât piciorul lui. Vorbește cu glas tare. Nu are încredere în prieteni și rude, în schimb destăinuie slujitorilor lui cele mai importante secrete. Zilerilor care-i muncesc pământul le povestește tot ce a auzit în adunarea poporului. Când se așează pe scaun, ridică haina mai sus de genunchi și i se vede goliciunea (vorbește aici de costumul grec care se baza pe principiul drapării, nefiind cusut). Pe stradă, nu admiră și nu rămâne mirat de nimic, afară numai dacă dă cu ochii de vreun bou, un măgar ori un țap. Atunci se oprește și rămâne cu ochii la ei.. În cămară, îmbucă grăbit de ici și de colo și bea numai vin curat (pe vremuri, dacă nu se îndoia cu apă, cum ar fi ”șprițul” de azi, era un indiciu al lipsei de cumpătare). Face curte slujnicei care frământă pâinea, dar se ferește să fie văzut; apoi îi dă o mână de ajutor ca să macine făina trebuincioasă pentru el și ai lui. Se ridică de la masă, ca să dea nutreț vitelor. Când bate cineva la ușă, aleargă cel dintâi; cheamă câinele și, apucându-l de bot, spune:„ Lui i-am încredințat spre pază moșia și casa”. Când încasează bani de la cineva, se uită la ei cu neîncredere, de teamă că n-ar avea greutatea cerută (a examina atent moneda nu poate fi decât o deprindere josnică, proprie cămătarilor); pretinde apoi alții în schimb. Dacă a dat cuiva cu împrumut un plug, un coș, o coasă ori un sac, nu-l părăsește gândul nici noaptea și nu poate dormi. Se scoală din așternut și pleacă în căutarea lor. Când coboară la oraș întreabă pe fiecare drumeț cât costă peștele, cu cât se vând pieile și dacă începând cu luna nouă vor avea loc concursuri tragice. Îl informează că îndată ce va ajunge la oraș se va tunde și că va cumpăra pește sărat de la Archia, fiindcă are drum pe la el.
La baia publică, îi vine să cânte; poartă ghete bătute în ținte.

VIII NĂSCOCITORUL DE ȘTIRI

Năravul acesta te îndeamnă să plăsmuiești știri și fapte care să fie luate drept bune de alții. Născocitorul este omul care întâlnindu-și un prieten își schimbă glasul și-l întreabă cu surâsul pe buze: „ Dincotro ? Ce mai zici ? Ce noutăți ? Cum se face că n-ai nici o veste bună ? Și cu toate astea, se aud lucruri bune.” Fără să aștepte un răspuns, continuă: „ Ce spui ? Cum de n-ai auzit nimic ? Mi se pare că acum o să te saturi de noutăți.” Începe apoi să povestească că tot ce va spune sunt lucruri auzite de la un soldat ori de la sclavul flautistului Asteion (un flautist cu renume în Grecia antică), ori de la antreprenorul Lykon, care a sosit de la război. Sursele lui de informații sunt de așa fel, încât nimeni n-ar putea să le atace. Pe baza acestor informații povestește că Polyperchon (regent al Macedoniei) și regele (aici este vorba de Regele Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru cel Mare) au ieșit din luptă victorioși, iar despre Casandros (om cu fire violentă care a luat puterea în Macedonia după lupte acerbe împotriva lui Polyperchon) că a căzut prizonier. Iar dacă vreunul dintre ascultători intervine întrebându-l „Tu crezi în toate acestea ?”, el răspunde: „E un lucru pe care-l știe întreaga cetate: vestea s-a răspândit pretutindeni și toți povestesc la fel. Fiecare știe amănunțit cum s-a dat lupta și că a fost o adevărată vărsare de sânge. De altfel, și fețele celor ce conduc treburile publice parc-ar vorbi despre asta.” Mai spune că a auzit de unul care le știe pe toate cum s-au petrecut; omul a sosit de cinci zile din Macedonia și stă ascuns pe undeva. Și în timp ce înșiră toate acestea, strigă cu o voce tare și convingătoare :„ Nenorocitule Casandros, om fără noroc ! Nu vezi cum lovește soarta în tine ? Dar, ce-i drept, s-a văzut vitejia ta. ” Apoi îi adresează rugămintea de a păstra taina pentru el. Și tot el aleargă de împrăștie noutățile prin tot orașul.
Tare mă mir de ce or fi născocind oamenii ăștia astfel de știri ! Ei nu numai că spun lucruri false, dar mai au de tras și ponoase. S-a întâmplat de multe ori ca astfel de oameni să fie înconjurați de mulțime în băile publice, și în timpul acesta să rămână fără haine. Alții au fost condamnați în lipsă, fiindcă în momentul judecării lor se aflau în Portic, unde înșirau izbânzile repurtate pe mări și pe uscat. Alții au uitat de masă, cucerind cu vorba cetățile.
Apucătură mai rea ca asta, nu cunosc. Există oare vreun portic, vreo prăvălie, vreun colțișor în piață în care să nu-și piardă vremea născocitorul de știri ? El nu face decât să-i obosească pe cei ce-l ascultă și să-i plictisească de moarte prin minciunile lui. (Caracterele – Jean de la Bruyère)