Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Suntem ceea ce avem curajul să fim.

Suntem ceea ce avem curajul să fim.

Prin ce iaduri trebuie să mai treacă omul până să înţeleagă că nu el se face pe sine?

Homo humanus este opus lui homo barbarus.

Orice gândire meditativă este o activitate poetică, orice activitate poetică este însă o gândire.

Ori de câte ori întâlnim ceva, lumea a fost deja descoperită, chiar dacă nu în chip temeinic.

Însă dacă prin umanism se înţelege în general strădania ca omul să devină liber prin omenescul lui şi să-şi afle în aceasta demnitatea, atunci umanismul este diferit în funcţie de concepţia despe “libertatea” şi “natura” omului.

Adevărata poezie nu este nicicând doar o modalitate mai elevată a limbii obişnuite. Dimpotrivă, vorbirea obişnuită este un poem ce a fost denaturat prin uitare, căci abia dacă se mai poate auzi chemarea din interiorul lui. Opusul poeziei ca vorbire pură nu este proza. Proza pură nu este nicicând “prozaică”. Ea este la fel de poetică şi de aceea la fel de rară precum poezia.

Eu sunt ceea ce sunt ca raportare la sfârşit.

Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt.

Dependent de fiinţarea care nu este el însuşi, omul este totodată departe de a fi cu adevărat stăpânul fiinţării care este el însuşi.

Esenţa artei este Poezia.

Se poate întâmpla, chiar dacă mai rar, ca între două persoane să se nască o lume. Lumea aceasta devine apoi patria lor, singura patrie pe care cei doi mai sunt dispuşi să o recunoască. Un mic microcosmos în care ei se pot oricând refugia atunci când lumea din jurul lor se prăbuşeşte.

Problema existenţei nu poate fi rezolvată decât prin faptul însuşi de a exista.

Noi nu ajungem niciodată la raţionamente. Ele vin la noi.

Moartea este un mod de a fi, pe care fiinţa umană şi-l asumă de îndată ce începe sa existe.

Dificultatea rezidă în limbă. Limbile noastre metafizice sunt, fiecare în felul ei, limbii ale gîndirii metafizice. Dacă esenţa limbilor occidentale este în sine doar una metafizică ― şi de aceea marcată în chip definitiv de onto-teo-logie ―, sau dacă aceste limbi acordă alte posibilităţi ale rostirii, adică ale unei non-rostiri care să fie în acelaşi timp rostitoare ― această întrebare trebuie să rămână deschisă.

Deoarece fiinţa nu poate fi sesizată decât din perspectiva timpului, răspunsul la întrebarea privitoare la fiinţă nu poate să rezide într-o propoziţie izolată şi oarbă.

Înţelegerea fiinţei este ea însăşi o determinaţie a fiinţei.

Suntem ceea ce avem, forţa de a ne cere să fim.

Filosofia a ajuns la sfârşitul ei. Orice tentativă de a mai gândi filosofic nu dă naştere decât la renaşteri epigonice cu diferite variaţiuni.

Sarcina gândirii ar fi atunci aceasta: abandonarea gândirii de până acum, în vederea determinării lucrului ce trebuie gândit – a mizei pe care gândirea o poate avea.

Eu sunt ceea ce sunt, raportat la sfârşitul care mă aşteaptă.

Legile fiinţei voastre să nu le căutaţi în dogme şi idei, ci în persoana Fuhrerului, căci numai el este realitatea germană de azi şi de mâine.

Martin Heidegger

În seismologie cutremur înseamnă mișcare ce constă în vibrații generate în zonele interne ale Pământului, propagate în formă de unde prin roci, care este atât de puternică încât provoacă schimbări majore ale configurației scoarței și a ceea ce este pe scoarță. Aceste vibrații rezultă din reașezarea plăcilor tectonice, fiind cauzate adesea de o activitate vulcanică. Cutremurele distrug construcții, provoacă alunecări de teren, schimbă cursul unor ape – pe scurt generează catastrofe. Ne putem limita la această conotație pentru a înțelege ce este un cutremur. Aici vorbesc despre un cutremur în filosofie – adică în acea disciplină a minții și culturii ce constă în a interoga ceea ce știm, ceea ce ni se întâmplă, ceea ce ne înconjoară, atât de mult încât se ajunge departe, la capătul posibilității de a interoga, când se captează – cel puțin așa se speră – ultimele mistere ale lumii. Ca să recurgem la o definiție enumerativă filosofie este ceea ce au lăsat în operele lor Platon, Aristotel, Kant, Hegel, Peirce, Husserl, Wittgenstein și mulți alții. Filosofia nu este un exercițiu gol, căci, atunci când este veritabilă, discută probleme în raport cu viața efectivă ca întreg și orientează soluții. Într-un fel, în fiecare clipă  a vieții noastre ca ființe care trăim uman și cultural angajăm ceva din filosofie. Cutremurul filosofic de care vorbesc este legat de publicarea în premieră a Caietelor negre ale lui Heidegger – foarte probabil cea mai amplă operă filosofică cunoscută în istorie. O personalitate de cea mai mare anvergură explodează cu o scriere neobișnuită, readuce filosofia la întrebări inițiale și atacă opțiuni acceptate ale filosofării și provoacă filosofii la a-și regândi complet construcțiile. Radicalismul ei nu are predecesori în afara lui Nietzsche, pe care îl depășește, totuși. Poate părea de necrezut, dar filosoful „reevaluării tuturor valorilor” mai păstra ceva din tradiția Europei – diversitatea surselor ei, dezbaterea democratică. Heidegger le atacă.
Filosofia lui Heidegger se bucură de multă vreme de notorietate universală. Piesele ei de rezistență  sunt multiple. A fost un unul din cei mai importanți filozofi germani din secolul al XX-lea. Lucrarea sa capitală, “Sein und Zeit” (“Ființă și timp”, 1927), a contribuit la reconsiderarea fenomenologiei. Opera sa a exercitat o influență hotărâtoare asupra gândirii unei serii de filozofi ca Hans-Georg Gadamer, Maurice Merleau-Ponty, Jean-Paul Sartre, Emmanuel Levinas, Jacques Derrida și Hannah Arendt. Martin Heidegger s-a născut la 26 septembrie 1889, la Meßkirch, Baden. 
Dacă ar fi să identificăm personalitățile care alimentează în ultimă analiză reflecțiile cele mai pretențioase de astăzi, care sunt cele filosofice, atunci, alături de apostolul Pavel, Confucius, Toma, Kant, Hegel, Marx, Kierkegaard, Nietzsche, Peirce, Husserl, Wittgenstein și inițiatorii dataismului de dată recentă, se află și Heidegger. Având această pondere aparte, filosoful produce, prin Caietele negre, un cutremur ale cărui unde de șoc abia se propagă. De acesta opera filosofului a rămas legată, însă, angajarea nu numai a „destrucției metafizicii”, care putea fi plauzibilă după mai mult de două mii de ani de istorie, ci și a democrației moderne. Nu era vorba de angajare într-o reflecție critică despre democrație, care poate fi, în definitiv, găsită și la Thomas Jefferson, chiar și la John Stuart Mill, ca să nu vorbim de Maine de Biran sau Max Weber. Era vorba de o angajare cu toată energia în măsuri de destrucție a democrației moderne din anii treizeci.

Se știa de mult, din corespondența sa, că Heidegger a exprimat cu diferite prilejuri idei convergente cu Hitler, deja în anii douăzeci. El a fost instalat ca rector al Universității din Freiburg im Breisgau de către naziști. Discursul său la preluarea funcției, Die Selbstbeauptung der deutschen Universität (1933), își asumă teme ale propagandei naziste. Heidegger vorbește aici de „măreția și grandoarea deschiderii” adusă de Führer în Germania, respinge „libertatea academică” consacrată ca fiind neautentică și dăunătoare și proclamă cele trei „legăminte” ale studentului german: Arbeitsdienst, Wissensdienst, Wehrdienst. Se mai știe că Heidegger a elogiat în termeni exaltați național-socialismul lui Hitler, că l-a susținut  pe Führer în campania electorală și a chemat studențimea și populația să-l urmeze. „Să crească neîncetat în voi curajul pentru jertfă în vederea salvării esenței și pentru ridicarea cei mai intime forțe a poporului nostru în statul său. Führerul singur este realitatea germană actuală și viitoare și legea ei. Învățați mereu mai profund ca să știți: de acum i se cere fiecărui lucru decizie și oricărei acțiuni răspundere. Heil Hitler!” (Guido Schneeberger, Nachlese zu Heidegger, Suhr, Bern, 1962). Nu după mult timp Heidegger a părăsit funcția de rector nu din alt motiv decât cel al nepriceperii administrative. El s-a retras în catedră, dar a pledat continuu pentru național-socialism, a reprezentat partidul în afara țării și a plătit cotizația de membru al partidului până în 1945, la prăbușirea Germaniei hitleriste.
Când, după al doilea război mondial, a fost intervievat, Heidegger a exprimat, la un moment dat (în interviul din „Der Spiegel”, 23, 1976), opinia că nu ar mai subscrie la ceea ce a spus odinioară, dar a refuzat să retracteze ceva. Și-a retipărit scrieri ale anilor treizeci refuzând orice notă explicativă – chiar dacă aceasta a nemulțumit discipoli, între care și pe tânărul Jürgen  Habermas, care a lansat atunci, sub privirile uimite ale lui Heidegger, formula Mit Heidegger gegen Heidegger denken (1953) , care s-a impus.
După absolvirea gimnaziului în 1909, începe să studieze teologia la Freiburg (Breisgau). Doi ani mai târziu se transferă la facultatea de filosofie, studiind în același timp matematica și științele naturii. La filosofie l-a avut profesor pe Edmund Husserl, creatorul fenomenologiei moderne. În 1913 obține titlul de „doctor în filosofie”. Începând cu anul 1923 este profesor la Universitatea din Marburg, pentru ca în 1928 să fie chemat la Freiburg, ca urmaș al lui Husserl la catedra de filosofie. În 1927 publică lucrarea “Sein und Zeit”, în care pune bazele ontologieifundamentale, prin care se rupe cu tradiția sistemelor ontologice ce dăinuiau încă de la Platon. În 1933, după venirea la putere a lui Hitler, se înscrie în partidul nazist (NSDAP), unde a fost membru din mai 1933 până în mai 1945. Întrebarea dacă această aderare a fost formală sau angajantă ideologic constituie încă o vie dezbatere între comentatorii de astăzi.
Este numit rector al Universității din Freiburg, dar demisionează după un semestru, pentru a se putea consacra sarcinilor didactice. În cuvântările sale publice critică, din punctul său de vedere romantic-conservativ, depersonalizarea și înstrăinarea din societatea modernă. Comportamentul său politic este ambiguu, pe de o parte respinge concepțiile rasiale ale nazismului și se declară împotriva arderii cărților „suspecte” pe teritoriul universității, pe de altă parte nu întreprinde nimic pentru a împiedica antisemitismul în creștere, care afecta o parte din corpul didactic și din studenți. Tinde să se izoleze și organizează seminarii „privatissime” pentru un număr restrâns de doctoranzi aleși după criterii foarte stricte. Printre aceștia s-a numărat și românul Alexandru Dragomir. Lucrează la a doua sa lucrare fundamentală, Beiträge zur Philosophie („Contribuții la filosofie”), care va apărea abia postum, în1989. După sfârșitul războiului este supus procesului de „denazificare” și suspendat de la universitate.


În 1950 este reintegrat în corpul universitar.
În 1942 Walter Biemel scria: “Heidegger cunoaște România din buna reputație de a fi o țară a filosofilor, căci mereu îi vin de acolo studenți în filosofie… Pe când bulgarii vin la Freiburg să studieze economia politică, iar maghiarii medicina, românii își reprezintă țara pe frontul spiritual.” Mai mulți studenți români au avut privilegiul de a studia cu Martin Heidegger, pe parcursul unui deceniu și jumătate, începând cu primii ani ai șederii lui Heidegger la Freiburg. Aceștia erau foștii studenți ai lui Nae Ionescu de la București sau D. D. Roșca și Lucian Blaga de la Cluj. Heidegger se adresa grupului de doctoranzi români folosind substantivul „latinii” (în germană “Die Lateiner”).

Români care au frecventat cursurile lui Martin Heidegger

  • Dumitru Cristian Amzăr (1906-1999): etnolog, a păstrat o legătură durabilă cu Heidegger;
  • Nicolae Balcă (1903-1983): filozof și teolog cu o teză de doctorat în filosofie la Weimar, autorul articolului Interpretarea existenței omenești în filosofia lui Heidegger (1939);
  • Walter Biemel (n. 1918): filozof german de origine română, stabilit în Germania;
  • Virgil Bogdan (1899-1969): traducătorul în românește al Fenomenologiei spiritului lui Hegel;
  • Alexandru Dragomir (1916-2002): pregătirea unui doctorat cu Heidegger a fost întreruptă de mobilizarea sa pe front;
  • Constantin Floru (1897-1983): a fost trimis la Heidegger chiar de Nae Ionescu;
  • Vintilă Horia
  • Constantin Noica
  • Constantin Oprișan (1921-1958):
  • Petre Pandrea
  • Chirilă Popovici
  • Ștefan Teodorescu
  • Ernest Bernea
  • Petre Țuțea
  • Octavian Vuia (1913-1989): fiul etnologului Romulus Vuia.

Heidegger în limba română

Primii traducători în limba română ai scrierilor lui Martin Heidegger au fost discipolii din România ai acestuia: Walter Biemel și Alexandru Dragomir au realizat în anii ’40 o versiune a conferinței “Ce este metafizica?”. Traducerea n-a putut fi publicată în țară, din cauza interdicției venite din partea ocupației germane (a apărut mai târziu în exil, în revista Caiete de dor).
Abia în anul 1979 a apărut, la editura Univers, un volum care cuprindea – sub titlul oarecum inofensiv pentru cenzură: Originea operei de artă – cîteva scrieri importante, printre care Scrisoare despre umanism, La ce bun poeți?, Întrebarea privitoare la tehnică. Cei doi traducători, Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, – adevărații “pionieri” ai traducerii lui Heidegger în limba română – vor publica apoi, în anul 1988, versiunea românească a volumului Wegmarken / Repere pe drumul gîndirii (o antologie de conferințe și studii realizată de Heidegger în timpul vieții sale și inclusă apoi, ca vol 9, în Ediția completă). Această apariție cuprinde și o nouă versiune a traducerii la Scrisoare despre umanism.
După 1990, filozofia lui Heidegger pătrunde în spațiul academic al României, prin cursurile ținute la Facultatea de Filozofie din București de profesorul Gabriel Liiceanu. Studenții săi din anii ’90 vor face la rândul lor traduceri importante din opera filozofului de la Freiburg.
Este recunoscut faptul că traducerea scrierilor lui Heidegger în orice limbă ridică probleme deosebite, datorate bogăției conceptuale și caracterului inedit al multora dintre construcțiile sale lingvistice. Heidegger era un bun cunoscător al germanei vechi și folosește deseori cuvintele acestei limbi în forma lor arhaică sau redîndu-le semnificații care nu mai sunt în uz. Există concepte intraductibile, precum Dasein, Gestell, Ereignis.


Pătrunderea operei lui Heidegger în cultura română a fost determinată în chip decisiv de calitatea primelor traduceri realizate, în echipă, de Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu. Cei doi au fixat reperele cele mai importante în traducerea sistemului conceptual heideggerian.

Traducerea lucrării Ființă și timp în limba română n-a fost lipsită de peripeții. La Editura “Jurnalul literar” a apărut în anul 1994 – în condiții editoriale precare – un volum ce poartă titlul “Ființă și timp”, în traducerea lui Dorin Tilinca și Mircea Arman. El nu cuprinde însă decât traducerea primei secțiuni a cărții, deci jumătate din textul original. Acest lucru nu este specificat în chip expres nicăieri în volum. În anul 2002 a apărut o nouă versiune a acestei traduceri, cu titlul “Fiire și Timp” (semnată Dorin Tilinca), la Editura “Grinta” din Cluj, în anul 2002. De astă dată este vorba despre o
traducere integrală a cărții lui Heidegger, apărută însă, ca și în 1994, ca ediție pirat, fără drepturile de autor. Volumul a fost retras ulterior din comerț în urma unui proces intentat de Editura Humanitas. Mircea Arman susține că Hermann Heidegger a autorizat traducerea sa (și a lui Tilinca) din Revista de Istorie și Teorie Literară printr-o scrisoare din 1986, transmisă lui Nicolae Florescu prin Constantin Oprișan. Viorel Rotilă susține că față de traducerea lui Tilinca și Arman, traducerea lui Liiceanu și Cioabă conține diferențe doar de dragul diferenței.


În anul 2003 a apărut la Editura Humanitas traducerea la Ființă și timp, semnată de Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă. Această versiune – singura autorizată pentru spațiul de limbă română – este totodată cea care s-a impus în spațiul academic. Volumul a apărut în condiții grafice deosebite și cuprinde un aparat critic adecvat (indexuri de teme și de concepte, de nume proprii, note de traducere menite clarificărilor punctuale pe text). Traducerea i-a fost dedicată lui Walter Biemel.
Ovidiu Pecican confirmă pe blogul său prioritatea lui Tilinca și Arman în privința traducerii acestei cărți, afirmând totodată că Alexandru Boboc are prioritatea ca traducător al lui Heidegger în limba română.

Surse:
cotidianul.ro
ro.wikipedia.org
autori.citatepedia.ro
youtube.com

 

Editorial
  • Tot așa?....Tot așa, dar parcă mai rău!

    Tot așa?….Tot așa, dar parcă mai rău!

    Gloria Vita -Ce s-a mai schimbat acolo, că mi-e dor de-acasă? -Mă sperie întrebarea ta. Dar dacă vrei, îți răspund cu altă întrebare. Când ai plecat din oraș și din țară, ai sperat că se va schimba ceva în bine? -Sincer, o fărâmă de speranță tot am avut, deși foarte …...citeste »

Primarul vrea, consilierii ridică mâna: Pentru echipa de fotbal șase miliarde pe an, pentru elevii oltenițeni burse de câțiva lei

2 octombrie 2019

Primarul vrea, consilierii ridică mâna: Pentru echipa de fotbal șase miliarde pe an, pentru elevii oltenițeni burse de câțiva lei

Laura Suzeanu Primarul Petrică Țone este în continuare generos cu echipa de fotbal din spatele Asociației Club Sportiv Municipal Oltenița. Este generos, dar pe banii oltenițenilor, în timp ce profesorii care se mai încumetă să organizeze activități școlare, caută surse externe pentru premii și diplome. Deși jucătorii provin din alte zone, altele decât Oltenița, din bugetul local vor pleca din nou 150.

Corespondenta la redactie