Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Superstiţiile sunt obiceiuri mai degrabă decât convingeri.

Superstiţiile sunt obiceiuri mai degrabă decât convingeri.

Prietenii adevăraţi sunt cei pe care poţi să-i suni la 4 dimineaţa.

Orice femeie ar dori să fie credincioasă soţului. Dar nu este atât de uşor să găseşti bărbatul care merită fidelitate.

Fără tandreţe, un om este neinteresant.

Sunt un gentleman al inimii.

Aproape fiecare femeie se forţează să îşi schimbe bărbatul, iar după ce l-a schimbat, nu îi mai place.

Un paradox al vieţii: e mai uşor ca cei slabi să-i facă slabi pe cei puternici decât ca cei puternici să-i facă puternici pe cei slabi.

La douăzeci de ani, nu zâmbiţi; o să faceţi riduri. La patruzeci de ani, zâmbiţi; vă face să uitaţi de ele.

Îmi plac citatele deoarece e o bucurie să găseşti gânduri pe care le poţi avea, expuse frumos cu mare autoritate de cineva recunoscut mai înţelept.

Dragă, picioarele nu sunt atât de superbe, ştiu doar foarte bine ce să fac cu ele.

Bărbaţii afirmă întotdeauna că ei pun preţ pe frumuseţea interioară a femeii. Ciudat este că ei privesc în cu totul altă parte.

Şampania transformă toate zilele în duminici.

Mă îmbrac pentru imagine. Nu pentru mine, nici pentru public, nici pentru modă, nici pentru bărbaţi.

Un rege care îşi dă seama de incompetenţa lui fie deleagă pe altcineva în locul său, fie abdică. Un tată nu poate face nici una, nici alta. Numai fii săi, dacă văd acest paradox, pot să-i înţeleagă dilema.

În America sexul este o obsesie, în alte părţi ale lumii este un fapt.

Marlene Dietrich

Se va impune ca o imagine emblematicã la Hollywood, parcurgând o lungã viaţă în cinematografie. De la marlene-dietrichcântăreaţă de cabaret la actriţă în filmele germane, Marlene Dietrich şi-a explorat toate laturile talentului său, jucând, până la sfârşitul carierei sale în peste 50 de filme. Cine era Marlene Dietrich? Asta e întrebarea pe care i-ar fi plăcut să vadă că ne-o adresăm, o enigmă pe care s-a străduit s-o construiască de-a lungul întregii vieţi, controlându-şi sever propria imagine, măsurându-i impactul în sufletul celor apropiaţi, inclusiv al fiicei sale, Maria. Îngerul albastru îşi mai pierde din pene, de-a lungul celor opt sute cincizeci de pagini ale biografiei pe care Maria Riva i le consacră dupã moartea ei, dar misterul rãmîne. De parcă fiica Marlenei nu se mai putea desprinde de ascendentul legendei Dietrich. „Mama mea, această autoritate a vieţii mele“, a meditat ea deasupra sicriului defunctei. Iluzionistă şi actriţă chiar în relaţiile omeneşti, Marlene a interpretat rolul de mamă; fata ei era să moară din cauza asta.
Nãscută pe 27 decembrie 1901 la Schöneberg, în Germania, Marlene Dietrich (Maria Magdalene Dietrich) a fost un monstru sacru al cinematografului inter și postbelic, chintesență a glamour-ului hollywoodian, întruchipare desăvârșită a femeii fatale cu privirea filtrată, vocea voalată și mișcări de felină, potrivit volumului ”Dicționar de cinema” (1997).


Rolul care a lansat-o a fost cel din filmul regizat de Josef von Sternberg, “Îngerul albastru”, o adaptare după romanul scriitorului german Heinrich Mann.
marlene-dietrich-la-inceputFilmul o va propulsa nu numai ca actriţă, ci şi ca o voce deosebită, marcându-i definitiv traseul cinematografic. Pe tot parcursul carierei sale, va fi identificată cu acest rol, spre mâhnirea actriţei.
La 7 ani, îşi pierde tatăl, despre care va vorbi puţin, mai degrabă amintindu-l pe tatăl vitreg, care se instalează în casa familiei pe când ea are 11 ani. Încă din adolescenţă, rămâne fascinată de bărbaţi, printre care, în primul rând, de tatăl vitreg, ofiţer prusac, la fel ca părintele mort. Dar dispare şi acesta, ucis în luptele din 1916. Marlene nu plânge după el. Deja îi e groază de lacrimi, de slăbiciune. Va munci toată viaţa pentru a se arăta puternică şi va reuşi — până la punctul în care forţa se confundă cu asprimea, ca să nu spunem cu monstruozitatea. Afişează foarte devreme un temperament afurisit şi vrea să fie altfel decât restul familiei. La 13 ani, le pretinde tuturor să-i spună „Marlene“, tot aşa cum la 25 de ani la va impune s-o cheme doar pe numele de familie „Dietrich“, vorbind de ea însăşi la persoana a treia. Sora sa e o fetişcană placidă, mama o văduvă demnă, în schimb, Marlene visează de timpuriu la un destin măreţ şi la amoruri pătimaşe. Jurnalul intim de la 15 ani arată că e îngrijorată de problema eternităţii sentimentale: „Nu reuşesc să mă bucur de clipele rare de fericire, fiindcă îmi spun mereu: de ce să începi să iubeşti? Oricum, n-o să dureze, iar apoi o să fiu încă şi mai tristă.“ Rezolvă rapid ecuaţia, acumulând pasiuni fulger, urmate de despărţiri prompte.
La 18 ani, şederea la Weimar, patria lui Goethe, nu rezolvă nimic, din păcate, pentru mama ei: profesorul marlene-dietrich-rochia-pomponsde vioară destinat să-i deschidă cariera muzicală devine primul amant. „Un eveniment care mi se părea deja penibil“, îi va spune Marlene fiicei sale, care va şti mereu totul despre intimitatea mamei, precum şi despre dezgustul ei paradoxal pentru „chestia aia obligatorie“.
La data de 17 mai 1923, Marlene, de 21 de ani, şi Rudolf, de 27, se căsătoresc într-adevăr, însă numai pentru a petrece mai vârtos împreună prin cabarete, până în zorii zilei. Se mai întâmplă ca Marlene să doarmă pe la alţii; Rudolf înghite în sec, deja depăşit de situaţie, conştient că s-a însurat cu o imagine, mai degrabă decât cu o parteneră. Exigentă, capricioasă, debordantă, îl obligă să recunoască faptul că decadenţa echivalează aproape cu o acţiune militantă, în contextul cultural al Germaniei din acea epocã. Marlene îl iubeşte pe Rudolf, aşa zice ea, dar are o concepţie foarte personală despre relaţia conjugală. Maria, fata ei, se naşte la 13 decembrie 1924, dată care, de asemenea, va cunoaşte modificări, fiindcă, minţind în marlene_dietrichlegătură cu propria sa vârstă, Marlene va trebui să extindă înşelăciunea şi asupra fiicei. Maria învaţă să tacă din gură, atunci când mama o prezintă ca „foarte matură pentru cei 5 ani ai ei“, când ea, de fapt, are 8. Învaţă, de asemenea, încă de tânără, să se simtă vinovată: pentru pieptul căzut al mamei, pretins rezultat al alăptării, ca şi pentru cezariana oribilă, care era cât pe ce s-o pocească. Marlene joacă pentru scurtă vreme rolul de mamă burgheză, în frumoasa locuinţă unde e suverană, apoi îşi reia locul de muncă, în lumea crâşmelor de noapte berlineze, uneori împreună cu soţul, alteori fără. E începutul unei relaţii materne furtunoase: ba e mamă posesivă (îşi striveşte fata sub sărutări), ba e mamă fantomă (trece pe fugă), Marlene e mereu devoratoare. Declară în 1926: „Acest copil e singura mea comoară. Nu posed nimic altceva pe lume.“


Marlene dovedeşte încă din adolescenţă o energie debordantă şi o sexualitate la fel de dezlănţuită: trăieşte ca o furtună, adoră fără a avea timp să iubească, le spune tuturor „iubirea mea“, pentru a-i uita îndată. Seducătoarea dinainte de Îngerul albastru (1930) îşi încearcă norocul în toate direcţiile, dar nu se menajează câtuşi de puţin pentru rolul de prim-plan: acela de regină a nopţii şi a ambiguităţii.marlene_dietrich
Măritată, dar liberă, burgheză, dar destrăbălată, inaccesibilă, dar damă de lux, nu-şi ascunde fascinaţia pentru travestiţi şi prostituate, colegii de serviciu din subterană. Rudolf se resemnează, mai mult sau mai puţin complice; Maria nu se va mira decât mai târziu că a văzut-o pe mama ei întorcându-se acasă în zori, cu o blană de vizon pe braţ, în vremea când toată ţara moare de foame.
Forţa imaginii pe care avea s-o impună Dietrich în lume doar câţiva ani mai târziu avea să le domi­ne tuturor viaţa. Lansarea ei pe firmament s-a pro­dus odată cu filmul „Blue Angel“, din 1930, în care Marlene o interpreta pe Lola Lola, o artistă de ca­baret – în regia lui Josef von Sternberg. El a rămas în istoria cinematografiei ca fiind descoperitorul lui Dietrich şi cel care avea să-i traseze liniile ima­ginii de sex simbol, după ce a dus-o la Hollywood,unde a realizat încă şase filme cu ea: „Morocco“, în care interpreta din nou o artistă de cabaret, „Dishonored“, unde juca o spioancă ce îşi trădează ţara, „Shanghai Express“, cu rolul unei prostituate, „Blonde Venus“, „The Scarlet Empress“ şi „The De­vil Is A Woman“. Mai toate roluri de femei fatale, cu care Dietrich s-a hrănit până la identificare.
marlene-dietrich_Iar cel dintâi personaj, Lola Lola, o femeie dezinhibată, care-şi alegea bărbaţii, îşi câştiga singură existenţa şi pentru care sexul era o provocare – aceasta avea să fie pielea din care Dietrich nu a mai ştiut să iasă nici în viaţa personală…
A fost cu atât mai grozavă în Îngerul albastru şi în ochii mentorului, cu cât a hotărât ea însăşi costumaţia, a ales portjartierele şi celelalte accesorii, strânse în grabă de prin spelunci. Mai adevărată decât în viaţă, i-a făcut plăcere să încarneze această prostituată manipulatoare, în faţa camerelor lui Sternberg. Întorcându-se de la vizionare, ea declară solemn: „Dietrich e minunatã…!“ Foarte rapid, îl instalează pe Josef von Sternberg acasă, pregăteşte nişte ospeţe pantagruelice, care vor rămâne în istorie, cucerindu-şi atât soţul, cât şi amantul, ambii obligaţi să se acomodeze cu viaţa în trei. Rudolf îşi ia totuşi urgent o amantă, Tamara, pe care o va găzdui tot acasă. Ea va fi un înlocuitor de mamă pentru Maria, crescută de patru părinţi, dar singură Marlene fiind cocoşul în casă.
Cu fai­moasa ei pereche de picioare splendide şi chipul acela cu pomeţi atât de îndrăzneţi şi sprâncene desenate nervos cu dermatograf, Marlene făcea victimă după victimă. Şi căuta cu ardoare pri­etenia oamenilor importanţi ai vremii şi porţile de intrare în cele mai selecte cercuri. Devenise o apropiată a lui Ernest Hemingway, dar şi a lui Sir Alex Fleming, inventatorul penicilinei, ba chiar şi a familiei regale britanice. Şi nu o dată Marlene s-a gândit să-şi folosească frumuseţea pentru a se implica în chestiuni politice. „Glamourul în­seamnă siguranţă de sine“, spunea ea. „Înseamnă că ştii că eşti bine din toate marlenedietrichpunctele de vedere, şi mental, şi fizic, şi că poţi face faţă oricărei si­tuaţii.“ Aşa se face că, atunci când a aflat că Re­gele Eduard al VIII-lea vrea să abdice pentru a se însura cu Wallis Simpson, femeia pe care ea o descria ca „o casnică ternă, fără sâni“, Marlene a luat foc. Şi a început să ţeasă un plan pentru a-l despărţi pe Rege de iubita sa. Un plan pe care i l-a împărtăşit chiar amantului său de la acea vreme, Douglas Fairbanks Jr. „Era pregătită să-l seducă şi să-i arate că Wallis nu e singura femeie din lume“, a povestit Fairbanks. „Planul ei îndrăzneţ l-a pus la cale în apartamentul său de la Claridge’s. Mi-a  spus: «Îl voi face s-o uite. Trebuie doar să mă îm­băiez şi să aleg parfumul potrivit!». Şi pe măsură ce rostea aceste cuvinte, şi-a scos hainele şi s-a îndreptat languros spre sala de baie.“ Când Fair­banks s-a arătat gelos, Dietrich i-a replicat: „Oh, dar iubitule, nu fi de modă veche. O facem pentru Anglia, ţara pe care amândoi o iubim. Şi pentru care sunt necesare nişte sacrificii.“
Desigur, din panoplia ei n-au lipsit nici Joseph Kennedy – despre care spunea că era zgârcit şi că nu-i dăruise nici măcar o eşarfă cadou – dar nici fiul acestuia, preşedintele american J.F.K., cu care a avut o aventură de o noapte pe când ea avea 60 de ani, iar el 44. În toată această vreme, soţul ei, Rudi, păstra in-maroccopermanent legătura cu ea şi îşi îm­părţea viaţa, la rândul său, cu o amantă, Tama­ra – o prezenţă ce primise acceptul lui Marlene până într-acolo încât o trimitea adesea pe fiica ei, Maria, să stea în grija celor doi. Un aranjament confortabil pentru actriţă, care în felul acesta se simţea mai puţin vinovată. Şi care se asigura, în acelaşi timp, că legătura ei spirituală cu Rudi ră­mâne intactă, păstrând o asiduă corespondenţă cu el, în care îi împărtăşea cu lux de amănunte aventurile ei. Ştia foarte bine că frumuseţea ei va păli la un moment dat şi că atunci va dori să-şi trăiască bătrâneţile tot cu Rudi, cel pe care-l ve­dea jumătatea ei. Şi ştia că sentimentul e reciproc: „Tamara n-ar fi avut cum să fie iubirea cea mare a lui Rudi pentru că locul acela era deja ocupat de mine“, a spus ea, la un moment dat.
Opiniile sale politice au determinat-o pe Marlene Dietrich să combată ferm nazismul, declarând în numeroase interviuri faptul că a refuzat să se întoarcă în Germania tocmai din cauza noului regim politic. Va renunţa la cetăţenia germană şi va susţine moral soldaţii care luptau pe fronturile din Africa, Franţa şi Italia. Eforturile sale vor fi răsplătite cu medalii oferite de guvernele american, israelian şi francez.
Fiind conştient de talentul nativ al actriţei, regizorul Josef von Sternberg va continua să o promoveze şi peste Ocean, unde Marlene obţinuse un contract din partea companiei Paramount. Prin urmare, Marlene se va stabili în Beverly Hills, unde va trăi o viaţă retrasă, lăsându-şi soţul, Rudolf Sieber şi fiica, Maria, în Berlin.


În America, va juca între anii 1930 şi 1935 în şase filme regizate de către Josef von Sternberg: “Morroco”, “Dishonoured”, “Shanghai Express”, “Blonde Venus”, “The Scarlet Empress” şi “The Devil is a Woman”, impresionând publicul american atât prin frumuseţea sa, exotică, misterioasă, cât şi prin vocea sa.


În 1945 va reveni la New York însă succesul său va scădea dramatic. Hollywood-ul îi va întoarce spatele, marlene-dietrich-haina-dioriar Marlene se va simţi nevoită să-şi reinventeze cariera, organizând recitaluri în întreaga lume.
E greu să o închipuim pe Dietrich gătind cel mai bun gulaş sau cel mai bun ştrudel cu mere pentru familia şi pri­etenii ei, la fel cum este greu să o imaginăm plimbându-şi prin Manhattan cei patru nepoţi, copiii unicei sale fiice, Maria Riva. Poate tocmai pentru că, mai mult decât ori­ce, Marlene a lăsat în urmă această imagine de soldat în slujba propriei imagini glamouroase, pe care s-a străduit s-o menţină neatinsă cum a putut mai bine. În 1954, când cariera ei la Hol­lywood începuse să apună, Dietrich a plecat în turnee prin lume, cu spectacole de cabaret special concepute pentru ea, în care interpreta, printre altele, şi clasicul ei hit, „Lili Marlene“.


Să faci asta la 53 de ani nu e puţin lucru. Trei decenii mai târ­ziu, când Maximilian Schell a realizat un amplu documentar despre ea, Marlene n-a mai vrut să apară. I-a împrumutat doar vocea, refuzând să-şi marlene-dietrichexpună chipul îmbătrânit care i-ar fi putut distru­ge aura de sex simbol hollywoodian. Se retrăsese deja în apartamentul ei din Paris, unde trăia în­tr-o izolare totală. Acelaşi sindrom întâlnit şi la Greta Garbo, cealaltă frumuseţe a anilor ’30-’40 cu care Dietrich a concurat. De altfel, nemţoaica a fost creată de Paramount Pictures întocmai ca o replică la starul MGM, Garbo.
Spre sfârşitul vieţii, va mai apărea sporadic pe marele ecran în filme precum “Stage Fright”, regizat de Alfred Hitchcock, “Witness for the Prosecution” şi “Procesul de la Nürenberg”, regizat de Stanely Kramer.
Spectator mut, dar foarte afectat, în tot acest tablou, a fost, desigur, fiica ei, Maria. Iar despre drama ei trăită în sânul unei familii neconvenţi­onale lumea a aflat cu stupoare când şi-a lansat propria carte. Simplul fapt că propriul ei copil o numeşte neîncetat în acest volum doar „Dietrich“ spune multe despre legătura lor: obsedată de pro­pria imagine, actriţa nu încetase să fie divă nici în faţa fiicei sale. „Eu am fost

Marlene Dietrich și fiica Maria Riva

Marlene Dietrich și fiica Maria Riva

produsul ei. Am fost ca o foaie albă de hârtie pe care s-a tipărit doar ce spunea Dietrich, doar ce gândea Dietrich. Eram creaţia ei, îi aparţineam, aşa că-mi vorbea de par­că îşi vorbea ei însăşi“, scrie Maria, care i-a servit în anii ei de glorie la Hollywood ca asistentă şi confidentă. Şi nu e de mirare că în urma acestei experienţe lipsite de tandreţe maternă, Maria de­scrie întreaga situaţie în care a crescut şi s-a for­mat în tuşe foarte dure. „Tatăl meu a fost un om slab, care s-a făcut important doar fiind soţul lui Dietrich vreme de 50 de ani şi trăind cu o aman­tă, în vreme ce Dietrich căuta amorul cu A mare“, adaugă Maria, menţionând o listă impresionantă de nume cu care mama ei a avut aventuri, printre care şi Yul Brynner, Maurice Chevalier, Frank Si­natra, dar şi Edith Piaf.


Două lucruri şochează, însă, cititorul în căutarea rădăcinii acestei suferinţe. Riva spune că la 13 ani, a fost violată de o guvernantă lesbiană – iar vina, con­sideră ea, a purtat-o în întregime Dietrich, pentru că a acceptat o astfel de angajată care să-i poarte de grijă propriului copil. Cel de-al doilea: Tama­ra, amanta tatălui ei, care-i devenise extrem de apropiată (probabil mult mai aproape de ideea de mamă după care tânjea) a ajuns, finalmente, să se interneze la psihiatrie, din cauza durerii provoca­te de Marlene, care n-a vrut să renunţe niciodată la Rudi. Iar la clinica unde a fost internată, Tami a fost ucisă de una dintre paciente. Un sfârşit a cărui vină, spune Maria, a purtat-o în întregime tot Dietrich!

Marlene Dietrich, soțul ei Rudolf Sieber și fiica Maria Riva

Marlene Dietrich, soțul ei Rudolf Sieber și fiica Maria Riva

Dar fiecare lucru are preţul său. Iar dacă Mar­lene a reuşit să-şi înscrie cu litere de aur nume­le în istoria cinematografiei – dar şi a iubirii – la momentul real al retragerii, după ce şi-a încheiat turneele de cabaret, viaţa i-a cerut la schimb un preţ foarte scump. În 1976, mult iubitul ei Rudi a murit. Şi tot visul ei de a-şi trăi bătrâneţile linişti­te alături de el s-a năruit într-o clipă. Despre pier­derea lui Rudi, Marlene a recunoscut că a fost tra­gedia vieţii ei, din acel moment ducându-şi restul anilor într-o abandonare totală în apartamentul ei din Paris – unde ajunsese, după descrierile Ma­riei, într-o stare jalnică, printre sticle de alcool, refuzând adesea să i se schimbe şi cearceafurile. „Dietrich a fost o femeiemarlene-dietrich_ inteligentă, foarte dis­ciplinată şi extraordinar de frumoasă. Dar a fost consumată de acest simţ germanic sau teutonic al datoriei de a-şi menţine neatinsă legenda, până când această datorie a sufocat orice alt aspect al vieţii ei. Asta cred că a fost tragedia ei. La fel cum tragic cred că a fost şi faptul că, în realitate, ea n-a ştiut să iubească. Deşi ea credea că a inventat dragostea!“, concluzionează Riva, atât de amar.
În 1975, la Sydney a suferit o fractură cervicală care i-a pus capăt carierei scenice. Ulterior, a mai apărut într-un rol episodic în “Just a Gigolo” (1978), filmul lui David Hemmings, însă o nouă fractură la picior, în 1979, a determinat-o să se retragă definitiv din viața publică. În ultimii ani, a locuit la Paris. A murit la 6 mai 1992.
De-a lungul carierei a fost distinsă și nominalizată cu o serie de premii între care: nominalizare în 1931 la Premiul Oscar pentru cel mai bun rol principal pentru pelicula “Morocco”; nominalizare în 1958 la Premiul Golden Globe pentru cea mai bună actriță la categoria dramă dietrich-singingpentru pelicula “Witness for the Prosecution”; în 1962 premiul David di Donatello pentru rolul din filmul “Judgment at Nuremberg”. A mai fost distinsă cu Medalia Libertății (1947), Legiunea de Onoare în grad de cavaler (1950), Knight of the Order of Leopold (1965), Legiunea de Onoare în grad de Ofițer (1971), Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor (1983).
Retrasă, de o frumuseţe misterioasă, despre această veritabilă femme fatalle s-a spus că ar fi fost bisexuală (vestimentaţia sa cu puternice influenţe masculine fiind un motiv) şi alcoolică, niciunul dintre aceste zvonuri nefiind însă confirmat de către actriţă. Din contră, Marlene a depus nenumărate plângeri în justiţie, devenind o adevărată procesomană. În urma ei rămân talentul său incontestabil, nerecompensat însă cu niciun premiu Oscar, ambiţia şi inteligenţa sa.

Surse:
historia.ro
Catherine Siguret, Femei celebre pe divan, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009
okmagazine.ro
agerpres.ro
autori.citatepedia.ro
youtube.com

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

18 − 9 =

59 − = 56

Editorial
  • Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    “Tineți cu tărie Ortodoxia… Noi trăim acum timpuri însemnate în Apocalipsă, cele despre care îngerul a strigat: “Vai de cei ce trăiesc!” – înainte de venirea lăcustelor. “Istoria ne arată că Dumnezeu conduce popoarele și dă lecții de morală întregii lumi”. Viața socială se măsoară cu anii, secolele, mileniile, dar …...citeste »

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

6 iulie 2021

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

Ioana Pavelescu a obținut media generală 10,00 la examenul recent de Bacalaureat. Ioana a împlinit pe 11 iulie vârsta majoratului și iată că la examenul maturității își demonstrează ei personal în primul rând, că studiul individual este important. Ioana nu are o rețetă secretă pentru această performanță deoarece munca susținută, munca în mod echilibrat a fost făcută cu răbdare, fără pauze prea lungi și urmând sfaturile părinților săi.

  • Pastila de gramatică

    Pastila de gramatică

    Cum se scrie corect Mall-ul sau Mallul Potrivit Dicţionarului ortografic, ortoepic …
Corespondenta la redactie