Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Timică a fost viaţa mea.

Timică a fost viaţa mea.

N-am avut niciodată invidii, n-am căutat să fac rău nimănui. La mine totul vine din suflet. Şi viaţa mea, şi personajele pe care le joc…

Trebuia să fii într-adevăr frumoasă ca să joci roluri de ingenuă, cochetă. Eu eram pe atunci doar drăguţă şi tânără, dar nu aveam încredere în mine. Am pornit pe roluri de caracter. Cu genul meu am putut să rezist în teatru. Să ştiţi că multe actriţe se şablonizează pe un gen şi rămân cu ticuri… devin ridicole. Eu zic că o actriţă tânără trebuie să depăşească acest handicap.

Si-acum as fi in stare sa joc in «Micul Infern»! Stiu pana la virgula rolul, dar m-au tradat genunchii. Simt slabiciunea genunchilor.

Pe langa teatrul jucat in fiecare zi, mai faceam si pe bucatareasa lui barbatu-meu. I-am gatit lui Timica atatia iepuri la tava, incat, cand voi ajunge in rai, precis aia ma repartizeaza la cantina.

Mă ducea profesoara prin clase, spuneam poezii, cântam, apoi am intrat în corul Madona Dudu. Erau cântăreţi teribili acolo, a cântat şi Florica Cristoforeanu cu noi. Spuneam poezii şi acasă, mă urcam pe masă, mama mă certa… Părinţii nici nu se gândeau să mă fac actriţă.

Aveam la Craiova o mătuşă mai înstărită, care îşi reţinea lojă la teatru, şi datorită ei, am văzut de copil spectacole cu actori mari.

I-am gătit lui bărbatu-meu atâţia iepuri la tavă, încât când voi muri, probabil la intrarea în Rai, Sfântul Petru îmi va ordona: “Tu, aia cu iepurii la tavă, treci la cantina Raiului, că acolo e locul tău!”

Mă dor toate oasele. Mă duc la teatru, în cabină, nu mai am nimic, urc de şase ori o scară mare şi cobor într-un picior de câte ori mă schimb.

Întotdeauna am iubit această meserie şi am făcut sacrificii pentru ea. Nu am fumat, nu am băut, nu am pierdut nopţi, am ajuns prima la repetiţii, mergeam mult pe jos, toamna prin ploaie, la căderea frunzelor, la prima ninsoare. În teatru se cunoaşte când faci abuzuri.

Sunt actori care te trag în jos. Pentru că nu ştiu să susţină o scenă. Meseria noastră te obligă să ridici tonul. Comedia, mai ales, se joacă cu tonul sus, cu ritm, dozajul unui rol contează enorm…

Trebuie să ştii ce e naturalul scenei şi ce e naturalul vieţii. Să dai impresia că ceea ce spui e firesc. Şi totuşi tu joci. Trebuie să ţii seamă de intonaţia personajului, să ştii cum să dai o replică, aşa încât, să se audă şi când eşti cu spatele la public. 

Birlic îl făcea pe Timică să râdă până la lacrimi, pentru că avea într-adevăr un mare haz. Râdea soarele când râdea Timică. Nu ca alţii care şarjează şi râd când nu trebuie.

V-a fost dor de mine?!…

Silvia-Dumitrescu Timică

Ca o tuşă puternică şi plină de lumină conturată de mâna unui pictor de geniu pe o pânză albă ce aşteaptă să devină tablou, ilustra ei figură se ridică peste timp plină de lumină şi de seninătate, aşa cum, de altfel, a şi trăit. Cu o geometrie interioară aparte aidoma unui răsărit jucăuş de soare vibrând în ochii neprihăniţi de copil, această mare artistă a teatrului românesc şi universal a reuşit întotdeauna să împrăştie de pe scenă în sufletul spectatorului prezent un fluviu de vitalitate şi de optimism fără margini. Cea care avea să joace de-a lungul îndelungatei sale cariere teatrale alături de inegalabila Maria Filotti ori de nu mai puţin magnificii George Vraca, Gheorghe Timică, Ion Talianu, Ion Iancovescu, Aura Buzescu, Radu Beligan, Costache Antoniu, Ion Manolescu, Grigore Vasiliu Birlic, Marcel Anghelescu, Alexandru Giugaru, Marioara Voiculescu, Silvia Fulda, George Calboreanu, Carmen Stănescu, Geo Barton, Lucia Mureşan, Rodica Tapalagă, Ion Dichiseanu, Ştefan Radof ş.a. a făcut parte din categoria acelor actori dăruiţi complet artei dramatice în toată splendoarea sa. Pentru că Silvia Dumitrescu-Timică nu putea respira cu adevărat în glodul inestetic şi colţuros al acestei singulare treceri mundane a fiinţei umane decât prin atomii sacri şi imperceptibili fizic ai universului plin de spectaculozitate al reprezentaţiei scenice, construind acolo, între „limitele” impuse ale unui decor cu alură intens geometrizată, o lume imaculată a sa, un spaţiu complet lipsit de umbre, însă dominat de magia unui talent inimitabil şi greu de găsit în dimensiunea altor culturi ale pantheonului teatral de până acum.
Până să devină angajată a Teatrului Naţional din Bucureşti, în 1947, a făcut parte din numeroase companii teatrale şi din trupa de operetă a lui Veliamir Maximilian, unde a jucat alături de Leonard, „Prinţul Operetei”. În teatru, i-au plăcut întotdeauna rolurile de caracter, pentru că nu se credea frumoasă. A jucat alături de Ion Iancovescu, Mişu Fotino, Birlic şi mulţi alţii.
Silvia Dumitrescu-Timică s-a născut în  29 octombrie 1902, la Craiova. S-a îndrăgostit de teatru încă din şcoala primară. Pe la 17 ani intră în trupa lui Leonard, „Prinţul Operetei”, şi a lui Velimir Maximilian, în urma unui anunţ pe care-l văzuse în ziar. Se căutau coriste. “Jucam alături de Leonard.Maximilian a început să-mi dea şi câte un rolişor mic, spuneam două vorbe. Când ajungeam seara acasă, îmi trăgea o palmă frate-miu, o palmă mama, că de unde vin. Mâncam bătăi straşnice. Numai sora mea mai ţinea la mine. Mama însă vroia ca să mă mărit, să fac copii. El mă lua şi prin turnee ca să câştig un ban. Eram săracă”.
A absolvit Conservatorul la clasa Ion Livescu şi s-a angajat la Teatrul Mic din Bucureşti, unde a jucat alături de Iancovescu, Mişu Fotino şi Grigore Vasiliu-Birlic. Timidă şi cu o sensibilitate excesivă, prea emotivă, cu o voce de un timbru deosebit, actriţei i-a plăcut întotdeauna să joace roluri de caracter – subrete, soacre – pentru că nu se credea frumosă nu avea încredere în ea.
A fost căsătorită cu actorul Gheorghe Timică (1886-1954). Diferenţa de vârstă dintre ei era de 17 ani. Pe soţul său îl cunoaşte la Operetă. „El ne învăţa balet. Şi tot dansând, aşa la repetiţii, ne-am îndrăgostit unul de altul şi ne-am căsătorit. Timică interpreta juni primi, comici…. Era un mare tragedian. Bărbat înalt,

G. Timică, portret de Bogdan Calciu

graţios, cu mâini frumoase, încărunţit, cu părul alb, ochii albaştri, părea blând. Publicului îi plăcea felul lui de a fi, felul lui de a da replica, firescul lui scenic. În viaţa de toate zilele era un om extraordinar de bun, de generos. În scenă îşi ajuta partenerul. Când jucai cu el, parcă te lua în braţe şi creşteai şi tu pe lângă el. În 1947 am trecut amândoi la Teatrul Naţional.”
Se întâmplă ca atunci când într-un cuplu el şi ea se iubesc atât de temeinic şi îşi contopesc destinul, încât, probabil, inimile lor urmează acelaşi tic-tac, respiraţia lor curge prin aceiaşi plămâni şi dacă ei îi place puiul cu mujdei, şi el se dă în vânt după acelaşi fel de mâncare.
Când soarta a alăturat doi oameni din lumea scenei, cu atât mai frumos au curs carierele celor doi. Cu atât mai mult partenerul de viaţă a fost în acelaşi timp şi iubit, şi spectator, şi coleg, şi protector, şi regizor, şi sfătuitor, şi sufleor, şi înger cu aripa aşezată cu grijă peste fruntea celui de alături. Cu care actorul şi actriţa au împărţit nu numai cabina de la teatru, ci şi drumul în viaţă şi mai pavat, şi mai cu hârtoape. Superbă a fost căsnicia între uriaşa actriţă Silvia Dumitrescu Timică şi soţul ei, lăudatul actor de comedie Gheorghe Timică.
Despre Silvia Dumitrescu-Timică, Radu Beligan, spunea următoarele: „Dacă marele Talma (actor francez, prieten cu Napoleon) se putea mândri că a jucat în faţa unui parter de regi, Silvia Dumitrescu-Timică se poate mândri că a jucat în faţa unui parter de mari actori”. 

Şi-a iubit meseria. Când intra în scenă uita durerile sufleteşti şi fizice. Era acolo, prezentă în rol, în

George Timică

ceea ce făcea, din dragoste pentru teatru, din respect pentru spectatorul care-şi cumpăra bilet,
sacrificând totul şi evitând abuzurile. 
Marele actor Gheorghe Timică a remarcat-o pe tinerica venită din Craiova, Silvia, în corul teatrului. I-a spus să-şi ridice puţin fusta, o palmă peste glezne. Şi cum era moda, şi cum erau concepţiile pe atunci, ridicarea fustei lungi la un deget peste marginea botinelor era un gest de mare curaj, un strip-tease inacceptabil. S-a ruşinat cea din cor, viitoarea mare actriţă, dar a făcut cum i-a cerut cunoscutul Gheorghe Timică. A urmat o invitaţie la cofetărie, au urmat câteva savarine şi cataifuri, şi până la urmă Silvia Dumitrescu a devenit doamna Timică şi pe propriile-i puteri a ajuns uriaşa actriţă. La 90 de ani, Silvia Dumitrescu Timică povestea savuros cum l-a râzgâiat toată viaţa şi cum l-a scutit de griji pe soţul ei, actorul Gheorghe Timică. “I-am gătit lui bărbatu-meu atâţia iepuri la tavă, încât când voi muri, probabil la intrarea în Rai, Sfântul Petru îmi va ordona: «Tu, aia cu iepurii la tavă, treci la cantina Raiului, că acolo e locul tău!»”

Maria Ventura

A jucat cu Maria Ventura despre care îşi aminteşte ce făcea în culise: „Maria Ventura, nu era o frumuseţe, dar ce mare artistă era, doamne! Râdea în culise cu actorii, făcea glume şi când intra în scenă toată lumea încremenea. Ţin minte că într-o piesă pe când logodnicul meu cânta la pian, vecinii băteau în perete să nu mai facem gălăgie, iar ea îşi scotea pantoful să le răspundă. Cu spatele la sală, fără să se bage de seamă, îmi făcea cu ochiul şi mă gâdila ca să râd… Dar deodată, se întorcea cu faţa spre public cu pantoful în mână, parcă o văd, şi spunea o replică, de amuţeau spectatorii. Atât de bine ştia ce are de făcut în scenă, atât de precis studia rolul, încât îşi permitea asemenea lucruri”. A urcat pe scenă pentru ultima dată la Teatrul “Nottara” din Bucureşti când spectacolul ajungea la a 250-a reprezentaţie.
S-a retras din activitate în anul 1992, la vârsta de 90 ani. La 97 de ani, actriţa probabil că s-a gândit la faptul că nu mai poate suporta dorul de G. Timică şi că îi este tare greu a trăi de una singură amurgul
propriului său veac de existenţă fără de acesta. 

A jucat într-un număr mic de filme, în special de televiziune. Unul din rolurile sale memorabile a fost cel al Coanei Eleonora Arbore din piesa ‘Micul infern’ de Mircea Ștefănescu. Piesa a avut premiera la Teatrul Nottara în martie 1977.
Ultima reprezentație a avut loc în 1992 când artista împlinise 90 de ani.

Activitatea în film se rezumă doar la câteva roluri în filme de lungmetraj: “Odessa in fiamme” (1942); „Bădăranii” (1960), „Furtuna” (1960) precum şi câteva filme de televiziune: „O încurcătură” (1973), „Scorpia” (1973), „Sâmburele” (1974), ‚Tren de plăcere” (1979), „Micul infern” (1979).


Silviei Dumitrescu-Timică i s-a acordat Ordinul Muncii clasa III (1952) „pentru munca depusă cu ocazia

Silvia Timică și Cella Dima în Bădăranii 1960

«Centenarului Caragiale» și cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.
Numele său figurează din 2013 în “Gongul Thaliei”, care se află pe Aleea Celebrităţilor din Piaţa Timpului, ce semnifică longevitatea şi evoluţia spirituală a slujitorilor scenei.
Prin felul său de a fi şi de a vedea teatrul şi viaţa, Silvia Dumitrescu-Timică a meritat şi va merita cu prisosinţă elogiul urmaşilor ei, dar şi un loc pe măsură în istoria teatrului românesc şi, de ce nu, şi a celui universal, ea devenind în ani unul dintre reperele fundamentale a ceea ce poate însemna, de fapt, Actor cu majusculă în panoplia lungului şir de

Silvia Dumitrescu Timică și Ștefan Radof

interpreţi ai artei dramatice de până acum.
Publicul a iubit-o enorm pe Silvia Dumitrescu-Timică, fiindcă el, partenerul
ei fidel de fiecare reprezentaţie în parte, a ştiut întotdeauna faptul că aceasta îi va oferi realizări dramatice de o calitate mult superioară tuturor celorlalte, cu irizaţii diamantine singulare. Interpreta a fost însă respectată la fel de mult şi după ce nu a mai jucat pe o scenă de teatru, ceea ce rar i se întâmplă unui artist, indiferent ce segment al artei ar sluji el. Forţa iubirii celorlalţi a însemnat totul pentru Silvia Dumitrescu-Timică.
De fapt, Silvia Dumitrescu-Timică a fost ea însăşi o veritabilă conştiinţă umană, modul său de a fi, atât cel de pe scena teatrului, cât şi cel de pe scena vieţii, întruchipând o realitate binară aşezată finalmente sub auspiciile puternicului sentiment al fiinţării sale individuale prin artă şi, nu în ultimul rând, prin iubire.
A semnificat scânteia care i-a dat viaţă, atunci când aceasta se prelingea către neant, care a determinat-o să respire, atunci când nu mai era de respirat, care a ajutat-o să meargă mai departe, când drumul nu mai era de continuat, şi care a determinat-o la fiecare spectacol să spună întregii trupe de actori ai Teatrului Nottara, înainte de intrarea pe scenă a acestora în Micul infern, următoarele: „Suntem cei mai buni!” Şi aşa a şi fost. Pentru că Silvia Dumitrescu-Timică a ştiut mereu să creeze artă dramatică adevărată, crezul său de viaţă fiind unul extrem de precis, bidimensional: Teatrul şi Timică.
A decedat la data de 1 august 1999 în orașul Bucuresti, în urma unei hemoragii cerebrale.

Surse:
libersaspun.3netmedia.ro
ziarulmetropolis.ro
ro.wikipedia.org
youtube.com

Editorial
  • Tot așa?....Tot așa, dar parcă mai rău!

    Tot așa?….Tot așa, dar parcă mai rău!

    Gloria Vita -Ce s-a mai schimbat acolo, că mi-e dor de-acasă? -Mă sperie întrebarea ta. Dar dacă vrei, îți răspund cu altă întrebare. Când ai plecat din oraș și din țară, ai sperat că se va schimba ceva în bine? -Sincer, o fărâmă de speranță tot am avut, deși foarte …...citeste »

Primarul vrea, consilierii ridică mâna: Pentru echipa de fotbal șase miliarde pe an, pentru elevii oltenițeni burse de câțiva lei

2 octombrie 2019

Primarul vrea, consilierii ridică mâna: Pentru echipa de fotbal șase miliarde pe an, pentru elevii oltenițeni burse de câțiva lei

Laura Suzeanu Primarul Petrică Țone este în continuare generos cu echipa de fotbal din spatele Asociației Club Sportiv Municipal Oltenița. Este generos, dar pe banii oltenițenilor, în timp ce profesorii care se mai încumetă să organizeze activități școlare, caută surse externe pentru premii și diplome. Deși jucătorii provin din alte zone, altele decât Oltenița, din bugetul local vor pleca din nou 150.

Corespondenta la redactie