Toţi oamenii vor să omoare timpul. Şi puţini îşi dau seama că, de fapt, timpul mestecă tot, înghite tot, mistuie tot, omoară tot.

Uneori şchiopătând, alteori târându-se pe brânci, viaţa merge înainte.

Cu timpul te mai obişnuieşti cu răul. Omul e grozav de tare. Se obişnuieşte cu orice.

Nimic nu e mai plăcut auzului omenesc decât zornăitul banilor de aur.

Acum e război. Acum oamenii omoară şi pentru mai puţin. Acum oamenii omoară şi pe degeaba.

Toţi oamenii ştiau atunci că moartea nu alege. Ştiam şi eu. Dar mai ştiam că pe unii moartea îi ocoleşte un timp.

Sărutarea a venit prea târziu… prea târziu… Uneori în viaţă toate vin prea târziu. Numai moartea vine întotdeauna prea devreme.

Când dorm, închipuirea îmi rămâne trează. Visez. E blestemul de care nu pot scăpa.

Îmi căută gura şi când mi-o găsi mi-o prinse întreagă între buzele ei cărnoase. Simţii, cu spaimă, că-mi bea inima.

Pământul e darnic. Dăruie fiinţei noastre, de gând şi de văzduh, înveliş de ţărână.

La început, când eram băieţandru, am avut şi eu conştiinţă. Ca să trăiesc, am aruncat într-o zi o halcă de conştiinţă, în altă zi altă halcă, până când, tot hărtănindu-mi conştiinţa şi aruncând hălci din ea, ca să trăiesc, m-am pomenit că nu o mai am.

Când dormi, nu-ţi dai seama de nimic, pentru că somnul, într-un anumit sens, seamană cu moartea.

Toţi morţii tac. Orice le-ai spune, morţii tac. Tac chiar şi aceia care în lunga lor viaţă au fost destul de gălăgioşi.

Ei! Asta-i acum! Nu ştii? Prostul râde de ce-şi aduce aminte, nu numai de ce vede şi de ce aude.

Doi ochi îmi ajung. Mai văd şi cu ochii închipuirii, care nu au număr, şi peste care niciodată nu cad pleoape.

Pisica îşi acoperă scârnăvia cu cenuşă. Oamenii de lume îşi acoperă ticăloşiile şi minciunile, cu… “onoarea”.

Acum e vreme de război. Oamenii ucid oameni. Nu-i trage nimeni la răspundere. Dimpotrivă! Unii capătă şi decoraţiuni pentru asta.

Omul care se însoară de tânăr n-are tinereţe.

La vârsta mea nu mă mai pot certa cu nimeni, fiindcă nu mai am timp să mă împac.

Nimeni nu trăieşte când vrea, ci când îi vine rândul.

Singurul lucru ce m-a mirat era ce uşor învaţă omul să omoare oameni.

Oameni buni! Acum umblă tot felul de oameni prin lume. Şi niciunul nu e om bun.

Deseori oamenii se bucură de moartea altor oameni. Fiecare crede, fără niciun temei, că moartea, luând pe alţi oameni, pe el îl va cruţa. Se ştia, totuşi, bine, că moartea nu cruţă pe nimeni.

Arta care nu e perfectă, nu e artă.

Aşa cum bine ştii, dragă nevastă, muierea e mai tare decât dracul, şi ţine la bătaie.

De ce să-mi fie teamă? O viaţă are omul. Şi cu-a morţii două.

Când te doare mult carnea, sufletul se linişteşte şi te lasă în pace.

Nu e foc pe lume mai puternic decât focul care… arde focul dragostei.

Războiul de aceea era război: ca să mănânce oameni, cât mai mulţi oameni.

Anii aprind în inimile oamenilor dragostea, şi tot anii o topesc şi o sting.

Noroc am avut. Cu carul. Însă nu ştiu cum s-a făcut că l-am pierdut pe drum.

Când eram tânăr, eram tânăr şi prost. Acum sunt bătrân şi tot prost am rămas.

Războiul, unora le-aduce moarte ori schilodiri. Altora, avere. Aşa a fost de când lumea.

Mai curând sau mai târziu viii îi uită pe cei morţi. Îi uită de tot, chiar de tot îi uită.

Dar omul nu poate să uite tocmai ceea ce ar vrea să uite, tocmai ceea ce ţine cu orice preţ să uite.

Râsete, hohote, chiuituri. Niciodată femeile nu sunt mai vesele decât atunci când se scaldă goale, în apă, sub soare.

Cu cât arma pe care o ţine omul în mâini e mai grozavă, cu atât omul devine mai rău, mai ticălos, mai pornit pe crime.

Poate că viaţa nu este altceva decât un lanţ de “acum”, un “acum” legat de alt “acum”. Acum mă născui. Acum trăii. Acum mor.

Timpul nu se opreşte pe loc. Orice s-ar întâmpla pe pământ, pe stele sau printre stele, el merge înainte cu aceiaşi paşi măsuraţi.Omului, chiar celui bătrân, oricât ar fi trăit, tot o să i se pară că n-a trăit destul. Omul nu se satură niciodată de viaţă… niciodată.

Omul e mai tare decât soarele neîndurător al secetei, decât ploile nemiloase ale toamnei, decât viscolele cumplite ale iernii. Le înfruntă şi le biruie pe toate.

Toate se fac una cu pământul. Toate se fac, până la urmă, pământ. Poate… Poate ar fi fost mai bine să nu ne fi născut. Dar aşa… ne naştem… creştem… murim… devenim pământ.

Mulţi oameni, până la războiul ăsta, n-au omorât pe nimeni. Şi acum omoară fără să clipească din ochi. Acum aproape că nu e om care să nu fi omorât cel puţin un alt om. Războiul.. războiul calcă în picioare toate legile.

Acum, de când cu războiul, aurul se ascundea, era mai rar şi mai scump, şi dacă războiul avea să mai dureze, aurul avea să devină şi mai scump.

În timp de război, numai oamenii erau ieftini, atât de ieftini, că aproape nu preţuiau nimic.

Omul are o singură inimă şi în această singură inimă încape şi bunătatea şi răutatea. Uneori, iese la iveală bunătatea, alteori răutatea. După împrejurări. Acum, de când cu războiul, bunătatea a pierit din inimile noastre, a rămas numai răutatea. Numai răutatea.

Zaharia Stancu

Cei o sută paisprezece ani câţi se vor împlini în toamna aceasta de la naşterea lui Zaharia Stancu constituie un prilej de meditaţie legată de destinul acestei tumultuoase, pasionale, neliniştite personalităţi care şi-a legat numele de numeroase opere, fapta lui răsfrângându-se pozitiv asupra multor tărâmuri ale vieţii spirituale româneşti timp de aproape cinci decenii.
Într-o existenţă nu prea lungă (5 octombrie 1902-5 decembrie 1974), ultimii trei ani fiind marcaţi de un accident cerebral care l-a lovit, dar nu l-a doborât, vigoarea sa moştenită de la părinţii şi strămoşii săi ţărani i-a dat puteri să fie prezent în fruntea obştii scriitorilor şi să apere scrisul românesc într-o vreme în care loviturile oficiale începeau să se înteţească.
Poet, prozator, ziarist, constructor şi conducător de ziare şi reviste ce şi-au cucerit un loc în istoria presei şi literaturii române, director mulţi ani al Teatrului Naţional din Bucureşti, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, pe orice tărâm a fost prezent, Zaharia Stancu nu a fost un figurant, n-a îndeplinit o “sarcină”, cum se spunea după 23 august. Dimpotrivă, a fost un luptător fără cruţare, care se angaja cu toată fiinţa lui pentru promovarea adevăratei literaturi, a culturii româneşti şi străine, căutând să oculteze îndrumările oficiale şi, nu numai o dată, să-i facă pe cei ce conduceau sau dictau să bată în retragere.
Este omul care de două ori l-a silit pe Nicolae Ceauşescu să-i dea dreptate în mod public şi să-l facă să părăsească planurile pentru care convocase şedinţele respective. Dar în numeroase alte ocazii, hotărârile luate de “sus” au fost infirmate şi contramandate în urma intervenţiei prompte, tenace şi fără nicio concesie a lui Zaharia Stancu. Am fost lângă el în momentele când pregătea o asemenea bătălie şi am văzut de câtă dibăcie şi de câtă fermitate a fost capabil ca să fie primit imediat acolo unde trebuia. Ca după două ore din momentul când intrase pe poarta Comitetului Central, editurile să fie înştiinţate că hotărârea pe care ministerul le-o comunicase dimineaţa era nulă.
Când scria despre unul din volumele sale de versuri în 1937, G. Călinescu spunea: “Omul însuşi e foarte interesant. Fizionomie frumoasă, de ţăran de munte, ochi bănuitori şi blânzi totodată”.
Din originea lui ţărănească, Zaharia Stancu a făcut un adevărat blazon pe care l-a afişat cu mândrie. Viaţa lui de copil şi adolescent l-a marcat pentru totdeauna. Şi această lume e prezentă transfigurată în tonalităţi diferite: de la incantaţia în faţa naturii, până la tragismul vieţii de fiecare zi. Poezia lui a urcat în cercuri concentrice, îmbrăţişând dramatice întrebări asupra existenţei, dragostea fiind una din permanenţele liricii sale.
A început şi s-a afirmat ca poet. Şi a murit poet. În 1927 îi apare volumul de debut “Poeme simple”, în 1974, i-am tipărit la Editura Eminescu “Poeme cu lună”, ultima carte al cărui Bun de tipar l-a dat cu acribia-i cunoscută. Ca la puţine săptămâni după aceea trupul şi sufletul său să plece – aşa cum premonitoriu spunea în ultimul poem – spre masa tăcerii unde se va aşeza pentru totdeauna la începutul lunii decembrie 1974. Câteva decenii imediat după 1944, poetul înţelegând că lirica se afla la polul opus al ideologiei timpului, şi-a interzis apariţia. Pentru că Zaharia Stancu a fost şi a rămas un poet al tradiţiei, alături de Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Nichifor Crainic. “Artist şi meşteşugar al cuvântului”, cum îl definea în 1940 Perpessicius, Zaharia Stancu a fost – cum sublinia G. Călinescu în articolul citat – “Un poet adevărat şi asta e rar”.
A fost şi un prozator adevărat, original în structurile lirice ale expresiei în viziunea tragică asupra satului românesc văzut nu numai în relaţiile sale sociale, economice care îl făceau să ducă o viaţă mizeră, degradantă, umilitoare, dar şi în fibra sufletească atrofiată de atrocea luptă pentru existenţă. Proza lui Zaharia Stancu, începând cu romanul “Desculţ” şi încheind cu splendida melopee tragică “Ce mult te-am iubit” (al cărei titlu, aşa cum a mărturisit, nu o dată, public scriitorul, i-a fost sugerat de mine şi de Dumitru Popescu), fără să uităm “Constandina”, “Jocul cu moartea” reprezintă pagini de adevărată artă. I s-a imputat – fapt ce s-a petrecut până de curând – inventarea, din motive conjuncturale a unor scene, în special a celei legate de punerea botniţelor ţăranilor care culegeau struguri pe moşia proprietarului. Din păcate, Zaharia Stancu n-a inventat nimic. Când a fost mare, Zaharia Stancu s-a înscris în rândurile celor mai reprezentativi prozatori ai României.
A fost publicist înăscut şi demonul ziaristicii nu l-a părăsit niciodată. La ziarele pe care le-a întemeiat sau le-a condus, singur sau cu alţii, Zaharia Stancu a fost perioade lungi de timp un pamfletar nemilos, dur, implacabil. Din păcate, după 23 august 1944, publicistica sa a reprezentat negativul celei de până atunci, cele mai multe din articolele sale fiind de un convenţionalism stringent, vehiculând locurile comune ale timpului.
Plătea ceea ce astăzi se uită (voit sau din neştiinţă?), şi anume că în timpul războiului ruso-finlandez a fost de partea micului popor care n-a vrut să cedeze, ci s-a luptat eroic cu colosul din răsărit, dând o lecţie perenă de patriotism. Chiar atunci, mai mulţi “tovarăşi de drum” aflaţi la stânga forţelor politice din România i-au reproşat drastic această atitudine printr-o scrisoare deschisă. Din 1950 avea să fie exclus din partid, îndepărtat de la direcţia Teatrului Naţional, marginalizat.
Dar în aceşti ani, Zaharia Stancu, cel ce până în 1944 editase timp de un deceniu revista “Azi”, în timpul războiului “Revista Română” a condus de la înfiinţare – 18 martie 1954 – “Gazeta Literară”, săptămânalul care a adus un suflu nou într-o atmosferă publicistică sufocată de proletcultism, copiind servil modelul sovietic. ”Am avut privilegiul ca tânăr redactor al “Gazetei Literare”, alături de Nicolae Labiş, Ştefan Bănulescu, Dumitru Solomon, timp de cinci ani, după-amiază de după-amiază în clădirea din strada Ana Ipătescu nr. 15, iar miercuri când se pagina şi se “încheia” Gazeta în tipografia din strada Brezoianu, să lucrez direct cu Zaharia Stancu, să ne bucurăm de încurajarea dar şi de dojana lui când ceea ce încredinţam tiparului scris de noi sau de alţii să nu fie ceea ce trebuia. Atunci l-am ascultat pe Zaharia Stancu înfruntându-i pe cenzorii care hăcuiau sau eliminau pagini întregi. Era un fapt fără precedent după 1947. Nimeni până la el şi nici după aceea n-a îndrăznit să le spună celor de la cenzură adevărul cu aceeaşi vehemenţă. Aşa cum se întâmplase şi înainte, a chemat alături de el tineri cărora le încredinţa cronica literară, interviuri cu personalităţi ale culturii româneşti. Dar, în acelaşi timp, a deschis larg paginile revistei intelectualilor, scriitorilor asupra cărora apăsau ani grei de interdicţie şi chiar de închisoare. Aici a reintrat în viaţa literară Şerban Cioculescu, care după 1947, din momentul interzicerii ziarului “Dreptatea” nu mai avea drept să publice, numele său fiind hulit ca “reacţionar”. A trecut peste resentimentele personale şi conflictele de altădată. Şi dintre multele exemple l-aş da pe cel mai semnificativ: Petru Comarnescu. Atunci când l-am propus să scrie un articol despre colecţia Shakespeare apărută în 1955 s-a aşternut tăcere şi George Macovescu, redactorul şef-adjunct, mi-a spus: să-l întreb pe Zaharia. Nu ştiam că Petru Comarnescu îl dăduse în judecată pe Zaharia Stancu în anul 1935. Nu a mai vrut să-şi aducă aminte de acest episod care îi despărţise timp de decenii şi mi-a spus să-i cer articolul. Atunci, Petru Comarnescu, după şapte ani de interdicţie, reapărea în presa românească. Demersul lui Zaharia Stancu a fost, în acei ani, imens în deschiderea de drumuri a literaturii române.” (Valeriu Râpeanu)
Istoricii de teatru vor scrie despre rolul crucial pe care l-a avut Zaharia Stancu în fruntea primei instituţii teatrale a ţării noastre timp de două mandate: autori români contemporani şi clasici, maeştri ai dramaturgiei universale din toate timpurile şi-au aflat locul în repertoriu. Multe spectacole s-au ridicat la cote artistice greu de egalat, fiind de o valoare inestimabilă.
Şi a fost preşedintele Uniunii Scriitorilor, ales şi reales de obştea care vedea în persoana lui pe omul curajos, demn, apt să înfrunte furtunile şi să nu dea înapoi, să respingă tot ce însemna imixtiune în viaţa Uniunii şi a scrisului românesc. Câte reforme din lumea editorială şi scriitoricească nu i s-au datorat lui, perseverenţei sale. De multe ori a trebuit să facă unele concesii, să scrie articole de circumstanţă pentru a se duce înarmat la bătălia care se anunţa inegală. Şi pe care el o câştiga.
În cadrul unui articol este imposibil să poţi spune tot ce cultura românească îi datorează lui Zaharia Stancu, cel ce a înfruntat furtunile, cel ce a scris pagini şi opere nepieritoare.
S-a născut în comuna Salcia, la 20 de km de Turnu-Măgurele. Prin anii 60, la o întâlnire cu studenţii, un tânăr din Salcia, i-a pus o întrebare: “Maestre, eu chiar sunt din Salcia, satul în care aţi scris că boierul punea botniţă la ţărani să nu mănânce din struguri, dar aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată, şi e o ruşine pentru Salcia şi judeţul nostru să ne ştie lumea astfel”. Zaharia Stancu a răspuns “Tinere, mă bucur că suntem conjudetani, dar dacă tot îţi place literatura, de vreme ce urmezi filologia, trebuie să ştii ce-i aceea o metaforă.” Nimeni nu a mai aplaudat.

Romanul său Desculț (1948) a fost masiv promovat în perioada comunistă, fiind cel mai tradus roman al unui autor de expresie română și parcurgând globul „în sandale de aur”, după cum îi plăcea autorului să spună. A fost tradus în 24 de limbi până în 1988, printre altele, existând o traducere și în limba japoneză. Cu toate acestea, în opinia mai multor critici, cărțile lui importante sunt romanele Șatra, Jocul cu moartea și Pădurea nebună (Dilîi-orman; două cuvinte provenite din două limbi, care definesc aria sa natală, Diliorman sau Teleorman). În război a avut o atitudine vehement antifascistă, accentuată spre finele conflictului, fapt pentru care a petrecut un scurt timp de detenție în lagărul de la Târgu-Jiu. A fost acuzat de catre unii critici (Ion Coja) că a manifestat o atitudine antifascistă din oportunism. În 1945, Zaharia Stancu a publicat Zile de lagăr, în care istorisește momentele petrecute în lagărul din Târgu-Jiu (1942-1943).
”Împotriva autorului romanului Desculț s-au pronunțat, pe rând, Ion Gheorghe Maurer, Nicolae Ceaușescu, Alexandru Drăghici, Emil Bodnăraș. Cu toții l-au acuzat că fusese «agent de Siguranță». «Noi avem și ce a dat el», a plusat Nicolae Ceaușescu. După care a precizat că Zaharia Stancu fusese «efectiv» agent, până după 23 august 1944. «Avem documente în acest sens». Șeful Securității, Alexandru Drăghici, a completat portretul controversat al publicistului. În tinerețe, a spus el, lucrase ca agent acoperit în județul Teleorman. În timpul discuțiilor, Ion Gheorghe Maurer și Leonte Răutu și-au nuanțat poziția. Maurer, avocat în perioada interbelică, a recunoscut că, ilegalist fiind, colaborase cu folos cu Zaharia Stancu. Iar scriitorul nu-l «dăduse». Adică, în jargonul foștilor ilegaliști, nu-l trădase Siguranței. Și Leonte Răutu a pus o vorbă bună, deși păstra rezerve față de primirea scriitorului în partid. Din sursele sale, reieșea că Stancu avusese activitate informativă pe timpul războiului. Dar nu în rândurile comuniștilor, ci printre alți intelectuali. Se compromisese și altfel. În timpul conflictului sovieto-finlandez, publicase articole împotriva URSS. Totuși, după 23 august 1944 s-a repliat rapid, prin «activitate democratică». Iar la sugestia conducerii PCR, a redactat și publicat diverse articole. Numai Ceaușescu a rămas pe poziții până la final, scoțând la iveală că, și în timpul școlii, elevul Stancu oferea informații serviciilor secrete. L-a determinat astfel pe Gheorghiu-Dej să ceară verificarea atentă a documentelor strânse la Ministerul de Interne, la dosarul scriitorului. Ultimul cuvânt i-a aparținut «stăpânului» documentelor secrete depuse la minister. Drăghici, care-l etichetase pe Stancu un «intelectual oportunist», a promis că va analiza «și activitatea democratică și contra democrației». Datorită opoziției lui Ceaușescu și a lui Drăghici, scriitorul a mai așteptat doi ani în anticamera Partidului Comunist. Abia în 1964, la pachet cu George Ivașcu, a reprimit carnetul roșu. Numai că i s-a făcut un favor, fiindu-i calculată vechimea încă de la prima cerere, din 26 martie 1960. L-au admis aceiași tovarăși care l-au respins, cu doi ani înainte. Dar anii de «penitență» i-au spălat păcatele lui Stancu.” (Florin Mihai, Cerberul Ceaușescu contra lui Zaharia Stancu, „agentul Siguranței”, Historia)
Criticul Alex Ștefănescu scria în 2002 în România literară: „Poetul continuă să înregistreze frumusețea lumii înconjurătoare, dar o face știind bine că în curând nimic nu-i va mai aparține. El își vizitează pentru ultima dată planeta natală înainte de-a o părăsi. Există versuri în care poetul anunță că nu mai are mult de trăit – pe un ton firesc și tocmai de aceea tulburător: «Acum sunt un om în amurg,/ Ora amiezii a fost dulce, dulce./ în cuibul ei din fulgi de zăpadă/ Luna s-a dus să se culce.» (Om în amurg);«Întâi a murit frate-meu Alexe./ Cu groapa lui ni l-a furat pământul/ Eu am rămas afară să mă bată/ Soarele, ploaia și vântul.// Pe urmă a murit mama,/ Maria o chema, nume sfânt./ Surorile mele au gătit-o,/ Iar noi, fiii ei, am pus-o-n mormânt./…/ Eu am rămas iarăși afară,/ Dar cât o să mai întârzii pe-aici?» etc. Dar și mai impresionante sunt poemele în care nu ni se spune nimic despre apropierea morții și care ne transmit totuși sentimentul ireparabilului, prin strania detașare cu care poetul trece în revistă frumusețile lumii. Se simte că o face pentru ultima oară:«Pământul ne poartă pe umăr./ Ce ușori suntem!… Libelule./ Albinele harnice sunt sătule,/ Stupii de zumzet n-apuc să-i mai număr./ Plouă peste noi dimineața/ Ploaie de lumină, limpede, calmă». (Pământul ne poartă pe umăr); «Viscolul are vlagă puțină,/ îl seacă soarele primăverii./ Candele mici, de lumină/ Aprind vișinii, prunii, merii.// Fluturul viețuiește câteva zile,/ Nici cât mireasma castanilor./ în oceanele globului sunt/ Topite zăpezile tuturor anilor.» (Norii se bat în capete) etc. Poezia din poezia lui Zaharia Stancu (ca și poezia din proza sa), așa ușoară și volatilă cum este (ca «mireasma castanilor») reprezintă centrul de greutate al întregii lui opere.”

Despre opera Zaharia Stancu, Nicolae Manolescu a afirmat: „Zaharia Stancu ar merita o relectură fără prejudecăți. Mă voi referi deocamdată la romanele sale de tinerețe, ignorate de critica interbelică si postbelică, abia mentionate la bibliografie.” … iar despre omul Zaharia Stancu: „Într-o anumită împrejurare, am putut verifica și caracterul omului. I se reproșau multe, și de dinainte de război, și din primii ani ai regimului comunist, la care s-a adaptat fără dificultate. Nu i se ierta articolul despre Pasternak, când acesta primise Nobelul și fusese obligat de autoritățile sovietice să-l refuze. Nici discursuri rostite în fața lui Ceaușescu, deși uneori era evident că se compromitea pe sine ca să apere Uniunea noastră al cărei președinte era. Cum spuneam, am apelat la el într-o problemă personală. A intervenit imediat acolo unde trebuia.”

Surse:
curierulnational.ro
ro.wikipedia.org
autori.citatepedia.ro
youtube.com