Totul ne lipseşte în acelaşi timp, de-ndată ce depăşim linia primitivă a dreptăţii; o minciună dă naştere la o sută de minciuni şi o trădare revine printr-o mie de trădări.

Noi nu trăim în mod real decât în clipele scurte în care gândim.

Cea mai mare parte a oamenilor nu se bucură de viaţă decât uitând că trăiesc.

Materia şi spiritul sunt două aspecte ale aceleiaşi substanţe, ale aceleiaşi energii.

În fond cauza pentru care ne temem de moarte este tot viaţa, sau mai degrabă supravieţuirea.

Hazardul este tot atât de premeditat şi de predeterminat ca şi cursa cel mai bine pusă la cale.

Foarte adesea noi numim fericire sau nefericire ceea ce nu-i decât desfăşurarea naturală şi inevitabilă a vieţii.

Cea mai frumoasă întrebuinţare a vieţii noastre este de a spori conformitatea dintre inteligenţa noastră şi realitate.

Toate legile noastre morale şi sociale nu sunt decât codificarea unor necesităţi, care nu ne par juste şi logice decât fiindcă sunt de neînlăturat.

Adevăratul înţelept nu este acela care vede, ci acela care văzând cel mai departe, iubeşte cel mai profund oamenii.

Anii îl învaţă treptat pe orice om că doar adevărul este minunat.

Natura ignoră cu desăvârşire morala noastră.

Este cu neputinţă să fii sincer cu ceilalţi până nu ai învăţat să fii cu tine însuţi.

În fiecare an, în noiembrie, după ce zilele încep să se micşoareze, încoronând cu mareţie orele toamnei, mă duc să vizitez crizantemele… Ele sunt, cu adevărat, cele mai raspândite şi cele mai diverse dintre flori.

Dacă aş fi fost Dumnezeu, mi-ar fi fost milă de inima oamenilor.

Este bine să înţelegi încetul cu încetul că nu înţelegi nimic.

Cauza pentru care ne temem de moarte este viaţa.

Ceea ce n-a avut loc niciodată, poate avea loc mâine.

Suntem fericiţi atâta cât înţelegem ce înseamnă asta

Raţiunea şi iubirea luptă la început violent într-un suflet care se înalţă, dar înţelepciunea se naşte din pacea care se statorniceşte în cele din urmă între iubire şi raţiune.

Maurice Maeterlinck

Singuraticul de la Vila Albinelor, a dat marea lecţie dramaturgilor moderni. Poet încă disputat, autorul lui ”Pelléas şi Mélisande” (1893) îşi revendică pe bună dreptate crearea dramei simboliste. Neglijarea voită a caracterelor şi a acţiunii, lipsa de individualizare a personajelor, imprecizia psihologică, libertatea expresiei poematice, susţinută în dauna construcţiei dramatice, sunt trăsături moderne pe care Maeterlinck, creatorul ”Păsării albastre” (1909), este primul care le pune în pagină. Scriitorul flamand integrat culturii franceze a realizat o mutaţie esenţială în teatru, definitorie pentru arta dramatică a secolului al XX-lea. Pe numele complet Maurice Polydore Marie Bernard Maeterlinck, este considerat creatorul dramei simboliste, care a realizat o mutaţie esenţială în teatru, definitorie pentru arta dramatică a secolului al XX-lea. Maeterlinck s-a născut la Gand, într-o familie de nobili belgieni. A fost laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. A urmat cursurile colegiului Sainte-Barbe, apoi pe cele ale Facultăţii de Drept, fiind o vreme chiar înscris în barou. Din anul 1886 a locuit la Paris, publicând în revista ”La Pleiade”.
Teatrul poetic, dar şi teatrul absurdului, libertăţile de gândire, reveria adusă pe scenă, teatrul cu virtuţi simbolice îşi au originea în opera lui Maeterlinck. Poeţii dramatici, spunea Maeterlinck, sunt cei care au voinţa şi forţa de a transcende realul. Daca teatrul simbolist în ansamblul lui s-ar fi coagulat în jurul unei idei fundamentale, plecând de la ”Irodiada” lui Mallarmé până la ”Ubu rege” de Jarry, creaţia lui Maeterlinck ar reprezenta punctul de sprijin. Ideea de teatru nu i-a fost străină lui Mallarmé. Orice carte, credea autorul ”După-amiezei unui faun”, implică în sens ideal un element teatral. În studiul introductiv la ”Pelléas şi Mélisande”**) Pierre Citti remarca pertinent legătura dintre Mallarmé şi Maeterlinck: ”Aştept un lucru necunoscut – în acest fel, sau aproape în acest fel, se termina scena lui Mallarmé. Acolo începe piesa lui Maeterlinck”.
Importanța creaţiei lui Maeterlinck pentru evoluţia teatrului în secolul al XX-lea a fost principalul motiv al includerii sale în seria ”Clasicii dramaturgiei universale”.
Începând cu anul 1885, a publicat poeme de inspiraţie parnasiană, iar din 1886 a trăit la Paris, unde a cunoscut mai mulţi scriitori care i-au influenţat ulterior opera, precum Stéphane Mallarmé şi AugusteVilliers de l’Isle-Adam. Ultimul l-a determinat să se îndrăgostească de idealismul german din textele lui Hegel sau Schopenhauer. În acelaşi timp, Maeterlinck l-a descoperit pe Ruysbroeck, un mistic flamand al secolului al XIV-lea, căruia i-a tradus scrierile. Astfel, simţindu-se atras de spiritualitatea germanică, Maeterlinck s-a îndepărtat de raţionalismul francez. S-a consacrat lui Novalis, iar operele pe care le-a publicat între 1889 şi 1896 stau sub semnul influenţei germanice.
Maeterlinck se îndeletnicea cu horticultura şi apicultura. A scris poeme, piese de teatru, eseuri, cărţi despre ştiinţele naturii. Istoricii şi criticii literari îl încadrează în simbolism, mişcare artistică de la sfârşitul veacului al XX-lea, care se opunea naturalismului şi parnasianismului, afirmând că valoarea fiecărui obiect şi fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimată cu ajutorul simbolurilor, fel de exprimare, de manifestare propriu acestui curent. Printre temele simboliste se numără: impalpabilul, angoasele identitare ale Eului, imaginea femeii, decadenţa, arta pentru artă.
Opunându-se retorismului de care e învinuit romantismul, simbolismul preferă un ton mai intim şi confesiv, iar spre deosebire de răceala şi formalismul romantismului, cultivă emoţia şi muzica interioară a ideii.
Maurice Maeterlinck a primit Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1911. Scriitorul a obţinut prestigioasa distincţie  „drept apreciere pentru multilateralele sale activităţi literare şi îndeosebi pentru operele de dramaturgie“.
În Primul Război Mondial, el era gata să se angajeze în armata belgiană, la 52 de ani, dar a fost sfătuit să-şi slujească ţara prin scris; ca urmare, a scris pamflete şi a ţinut conferinţe. Al Doilea Război Mondial l-a găsit în Portugalia, unde scria în continuare articole, scenarii şi memorii.

Se afirma că teatrul poetic, teatrul absurdului, teatrul cu virtuţi simbolice, libertăţile de gândire, reveria adusă pe scenă, toate acestea îşi au originea în teatrul său. Inteligenţa lui doritoare de armonie îl făcea să propună, îndeosebi în eseuri, ”bucurii simple”, ca termen de legătură între existenţa imediată şi fericirea finală.
În poezie, Maeterlinck este simbolist cu tehnici mai degrabă suprarealiste. Poemele din volumul „Sere calde“ („Serres Chaudes“), apărut în 1886, se înscriu în linia „depersonalizării scrierii“ şi realizează, în parte, programul estetic al lui Mallarmé, potrivit căruia, sugestia este principiul generator al actului de creaţie pură. Prin repetarea unui cuvânt, Maeterlinck, autor al unor poeme alegorice, atingea o vibraţie spirituală, „o rezonanţă interioară“. În teatru, a fost comparat cu elisabetanii, cu Ibsen şi cu alţii, lăsând tehnici care, în opinia specialiştilor, pot fi regăsite la Prevert, Ingmar Bergman, Eugen Ionescu, Beckett etc. Se poate spune că Maeterlinck face parte dintre marii dramaturgi ai literaturii universale, ca Henrik Ibsen, Anton Cehov, August Strindberg şi Gerhart Hauptmann, care au contribuit, către 1880, la modificarea noţiunii de dramă.

Opera sa poetică este caracterizată printr-o teatralitate rafinată, creatoare de atmosferă evanescentă, alcătuită din sugestii și tăceri, peisaje amorfe, exprimând, cu un anumit manierism stilistic, neliniștea în fața misterului și a morții ori căutarea fericirii.

• Serres chaudes (“Sere calde”), poeme simboliste – (1886)
• La Princesse Maleine – (1889, “Prințesa Maleine”)
• L’intruse – (1890, “Intrusa”)
• Les aveugles – (1890, “Orbii”)
• Pelléas et Mélisande – piesă de teatru după care Claude Debussy a scris în 1902 opera cu același nume – (1893, “Pelléas și Méliande”)
• Alladine et Palomides, Intérieur, La Mort de Tintagiles (Aladin și Palomide, Interior, Moartea lui Tintagiles) – (1894) “trei drame pentru marionete”
• Le Trésor des Humbles (“Comoara celor umili”), eseuri – (1896)
• Douze chansons – (1896, “Douăsprezece cântece”)
• Agavaine et Sélysette – (1896, “Aglavaine și Sélysette”)
• La Sagesse et la Destinée (“Înțelepciunea și destinul”) – (1898)
• La vie des abeilles – (1901, “Viața albinelor”)
• Monna Vanna – (1902)
• L’Intelligence des fleurs – (1907, “Inteligența florilor”)
• Ariane et Barbe-Bleue (Ariane și Barbă-Albastră), pentru care muzica a scris-o Paul Dukas – (1907)
• L’Oiseau bleu (“Pasărea albastră”), teatru – (1909)
• Marie Magdeleine (Maria Magdalena), teatru – (1913)
• Le Miracle de Saint-Antoine (Minunea Sfântului Anton), teatru – (1919)
• Le grand Secret (Marea taină), eseuri – (1921)
• Le Malheur passe (Nefericirea trece), eseuri – (1925)
• La Puissance des Morts (Puterea Morților), eseuri – (1925)
• La grande Féerie (Marea feerie), eseu – (1929)
• La Princesse Isabelle ( Prințesa Isabelle), teatru – (1935)
• L’autre Monde ou le Cadran stellaire (Lumea cealaltă sau cadranul stelar) – (1942)
• Bulles bleues (Globi albaștri de aer) – (1948)

A trecut în lumea celor drepţi la 5 mai 1949.

Surse:
epochtimes-romania.com
adevarul.ro
autori.citatepedia.ro
youtube.com