Un gând frumos poate fi ca o biserică în care omul îşi odihneşte sufletul.

Transilvania, Bucovina, până şi Basarabia! România Mare!

Odată am fost străină pentru aceşti oameni; acum sunt de-a lor, şi, deoarece vin de atât de departe, am fost prin acest lucru mai în măsură de a le vedea calităţile şi defectele.

Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.

Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare.

Balcicul şi Branul sunt casele mele de vis, inima mea.

Deşi sunt femeie, încă de la început mi s-a acordat încredere. Mi-au fost spuse multe secrete, ştiam tot ceea ce se întâmpla. Dacă aş fi fost bărbat, să am drepturile bărbatului şi spiritul pe care îl am în corpul meu de femeie.

Chin: povestea vieţii mele.

În anii durerii am învăţat să mă rog.

Fetiţelor nu trebuie să le fie prea dragi miresmele plăcute, căci se ascunde în această slăbiciune sămânţa pierzaniei.

Refuz să mă las înfrântă sau să mă simt înfrântă până nu mi s-a smuls şi ultima fărâmă de speranţă.

Vreme ploioasă, răcoroasă, plăcută, pământul pare bucuros că a băut pe săturate după o sete aprigă.

Grigore Antipa era prieten cu toată lumea şi o plimbare pe Dunăre fără el pierdea jumătate din farmecul ei.

Iaşiul ne-a apărut în depărtare dintr-o ceaţă albăstruie, cu bisericile şi marele palat “administrativ” îmbăiate într-o lumină trandafirie – de departe, părea un oraş al zânelor.

Nu cred că şi-a mai ridicat vreodată o regină glasul ca să spună adevăruri atât de cumplite şi de făţişe, care nu se pot spune decât atunci când priveşti moartea în faţă şi ai de gând să-i ţii piept eroic, fără să clipeşti şi fără să te sinchiseşti de tortura înceată a agoniei.

Oamenii noştri politici încă nu sunt pregătiţi să se sacrifice pentru cauza comună. Sunt zile când mârşăvia omenească în general, şi a guvernelor şi administraţiilor în particular, mă izbeşte cu o putere copleşitoare şi îmi dă impresia că toate eforturile noastre sunt în van.

Regina Maria a României

Povestea celei care avea să devină Maiestatea Sa Regina Maria a României, una dintre cele mai fascinante femei ale epocii sale, tulbură şi astăzi. Este povestea unei inimi care a iubit mult şi a suferit pe măsură.
Poate unul dintre cele mai complexe personaje din istoria României este Regina Maria a României, supranumită de românii contemporani cu ea „Mama răniţilor” sau „Regina soldat”, în special datorită implicării sale active în ajutorarea răniţilor în Primul Război Mondial. Născută în 29 octombrie 1875, în Marea Britanie, sub numele de Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg şi Gotha , viitoarea regină Maria a României a fost prima fiică a principelui Alfred al Marii Britanii, principe de Saxa-Cobur-Gotha şi duce de Edinburg, şi a ducesei Maria Alexandrovna a Rusiei, unica fiică a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Missy va fi numele de alint al răsfăţatei prinţese, ce va creşte alături de un frate şi încă trei surori. Dăruită cu meşteşugul scrisului, va povesti despre vârsta de aur cu un condei înmuiat în culorile fericirii.
Regina Maria a fost, totodată, nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii. La 11 ani ajunge cu familia în Malta. Într-un rai mediteraneean, unde oamenii aveau feţe şi nu maşti, şi când zâmbeau o făceau de fericire, Missy se va despărţi pe nesimţite de vârsta inocenţei şi va trece graţios spre adolescenţă. Se vorbea deja despre ea ca despre cea mai frumoasă prinţesă a Europei. Talentată şi spontană peste tot ceea ce însemna eticheta impusă de rangul ei nobiliar. Va simţi însă cât de subţire devine graniţa dintre bine şi rău, dintre iluzie şi realitate atunci când nu eşti muritor de rând. Va învăţa că suferinţa nu se sperie de însemnele regale. În Malta trăieşte prima poveste de iubire cu vărul ei, George. Va trece, dezamăgită, pe lângă o căsătorie din dragoste, rară la vremea aceea, şi pe lângă palatul Buckingham, ca reşedinţă permanentă. Pentru că George va ajunge pe tronul Marii Britanii mai curând decât se aştepta nerăbdătoarea ei mamă. Care a refuzat nu numai cererea prinţului, ci a împiedicat şi idila cu un alt viitor britanic celebru – Winston Churchill.
Azi, sună caraghios şi anacronic că “o prinţesă trebuie să se mărite cu mult înainte de-a începe să gândească singură”. Dar dacă ne amintim că toate acestea se întâmplau într-o Europă în care erau mai multe familii regale decât regate sau imperii, mai multe capete decât coroane şi prinţi moştenitori, în care mai dădea uneori strechea dragostei şi renunţau la deliciile coroanei pentru deliciile iubitei morganatice, aproape că înţelegem graba şi preocuparea Ducesei ca Missy să facă o partidă care să-i asigure cât mai curând un tron.
Şi privirile i s-au oprit asupra Principatului României şi a prinţului moştenitor Ferdinand, din familia dinastică Hohenzollern. Aşa că, în 1893, Missy va ajunge în noua ei ţară ca mireasă a unui bărbat cu 10 ani mai mare, ce suferea din dragostea pentru o altă femeie, poeta Elena Văcărescu. Căsătoria panaceu va duce spre tron şi coroană, dar nu va avea acelaşi drum cu iubirea. Pentru că inima lui Ferdinand va rămâne dăruită femeii exilate la Paris, pe care o va iubi până la moarte. Şi va ajunge faţă de fiul său rebel, Carol, un lup moralist, bătrân şi bolnav, dar vehement, deşi a simţit pe blana lui că dragostea nu împerechează după rang, ci după suflet. Maria și Ferdinand s-au căsătorit la 10 ianuarie 1893, pe când principesa Maria avea numai 17 ani. Cu prilejul acestui eveniment a primit o cupă de argint care se păstrează la Muzeul Naţional de Istorie al României şi pe care stă gravată inscripţia: „Bine ai venit mireasă de Dumnezeu, aleasă spre a patriei cinstire. Ianuarie 1893”.
Ani mulţi după, regina Maria va scrie cu tristeţe: “Nu erau timpurile pentru ca cineva ca mine să-si poată face singură alegerea.“ Şi nu era vorba de ţara de adopţie, pentru că ei îi va face o minunată declaraţie de dragoste. Pe care şi-ar fi dorit, cu siguranţă, să i-o poată face şi regelui ei: “Aveam 17 ani când am plecat spre tine. Eram tânără şi ignorantă, şi foarte mândră de ţara mea natală. Dar te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriei şi a durerii mele, minunată patrie care locuieşti în inima mea.“
Un an mai târziu, în anul 1894, s-a născut primul copil al cuplului princiar: Carol al II-lea, cel care va deveni al treilea rege al României. Regina Maria şi Regele Ferdinand au mai avut împreună trei fete şi doi băieţi: principesa Elisabeta, măritată cu regele George al Greciei, pe principesa Maria, care în 1922 s-a căsătorit cu Regele Alexandru I al Iugoslaviei, pe prinţul Niculae, principesa Ileana, soţia arhiducelui Anton de Austria, şi pe micul principe Mircea, care a murit la începutul războiului. În urma alianţelor matrimoniale realizate de copiii ei în marile case regale din Balcani, reginei Maria i se spunea, în glumă, la începutul anilor ’30 ai secolului trecut “Soacra Balcanilor”.
Soţia viitorului rege al României se va implica de tânără în treburile statului şi pentru binele poporului. În timpul Războiului din Balcani (1912 – 1913) a izbucnit o epidemie de holeră, în iulie 1913, în tabăra românească situată în apropiere de Sofia. În ciuda poruncilor ferme ale Regelui Carol I, principesa Maria a trecut Dunărea pentru a vedea care este soarta soldaţilor români. Întoarsă la Sinaia, ea a obţinut acordul Regelui de a organiza o tabără de ajutor pentru aceştia.
În timpul Primului Război Mondial, îmbrăcată în haine de soră medicală, Regina Maria a organizat spitalele de campanie şi a fost prezentă printre cei suferinzi, împărţind medicamente, mâncare şi pături soldaţilor răniţi pe front sau bolnavilor de tifos. Pentru atitudinea sa curajoasă din timpul Primului Război Mondial a primit titlul de „Regina – soldat”.
Regina Maria a făcut diferenţa într-o vreme în care rolul femeii în politică era extrem de mic. Ea a fost principalul sfătuitor al Regelui Ferdinand până la decesul acestuia în 1927. În acest sens, a rămas antologică afirmaţia ambasadorului Franţei la Bucureşti la vremea respectivă, Charles de Saint–Aulaire:  “Există un singur bărbat la Palat şi acela este regina”.  Intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei se datorează pe de-o parte Reginei Maria.
Regina Maria a fost şi un excelent diplomat, prin vizitele sale în străinătate făcând cunoscută România, ţara sa de adopţie, şi interesele ei. La sfârşitul Primului Război Mondial a mers la Conferinţa de Pace de la Paris, după retragerea delegaţiei noastre, unde a promovat interesele României, reamintidu-le aliaţilor occidentali de sacrificiile armatei române în timpul Primului Război Mondial. A avut convorbiri cu preşedintele Franţei, Raymond Poincare, şi cu primul-ministru Georges Clemenceau. Au urmat apoi vizite neoficiale la Paris şi la Londra care au fost urmate de crearea României Mari prin reunirea provinciilor istorice.
În 1926 a vizitat SUA împreună cu principesa Ileana şi principele Nicolae, moment ce reprezintă apogeul popularităţii sale.

După venirea la putere a lui Carol al II-lea, în 1930, rolul acesteia în viaţa publică  a fost marginalizat. La scurt timp a fost obligată să se autoexileze la Balcic (pe atunci în România), unde anturajul său era strict supravegheat şi unde i s-a interzis orice implicare politică. Regina Maria s-a îmbolnăvit în anul 1936. La începutul anului 1938 a fost internată în mai multe sanatorii din Italia şi Germania, existând bănuiala că ar fi avut cancer la esofag şi ciroză.
Simţindu-şi sfârşitul aproape, Regina Maria i-a cerut fiului ei, Carol al II-lea, să-i trimită un avion care să o aducă în România. Monarhul României a refuzat. S-a oferit, însă, Hitler să îi pună la dispoziţie un avion sanitar, pe care îndrăgita regină l-a refuzat însă. Aceasta a ales să vină cu trenul în care, potrivit unor surse, ar fi şi murit. Avea 63 de ani. Decesul a fost anunţat la 18 iulie 1938, la Sinaia, de regele Carol al II-lea.
Înmormântarea sa a fost grandioasă. Regina, la dorinţa ei, nu a fost îmbrăcată în negru, ci cu o roche simplă de culoare albă.  Bucureştiul s-a îmbrăcat în culoare sa preferată – violet- şi i-a adus flori roşii. După sicriul ei a mers calul său iubit, cu cizmele regale ataşate la scăriţe, dar şi o sumedenie de  membri ai familiilor regale din Europa, ai familiilor nobiliare, diplomaţi de rang înalt, politicieni şi miniştri.. „A fost înmormântat un soldat…  Regina Maria a fost doar un ostaş care a luptat pentru libertatea românilor”, scria unul dintre ziarele timpului.
Conform dorinţei testamentare, inima i-a fost aşezată într-o casetă şi depusă la biserica Stella Maris, lângă vila sa din Balcic. În 1940, după ce România a pierdut acest teritoriu, caseta a fost adusă la castelul Bran, iar din 1970 se află la Muzeul Naţional de Istorie al României.
Regina Maria a fost şi o îndrăgită scriitoare. Ea a început să scrie mai întâi poveştile pe care le spunea copiilor ei, mai apoi, în anii războiului, a scris pentru soldaţi şi pentru diferite ziare. Întreaga sa operă totalizează peste 30 de volume de povestiri pentru copii, poezii şi proză, dintre care cele mai cunoscute sunt Memoriile sale apărute în anii 1934-1935 sub titlul „Povestea vieţii mele”. Regina Mari a colecţionat şi lucrări de artă ale unor pictori foarte cunoscuţi precum Arthur Verona, Ştefan Popescu, Kimon Loghi, Cecilia Cuţescu Storck, Nicolae Vermont, Eustaţiu Stoenescu. Multe din obiectele personale ale reginei pot fi văzute la Maryhill Museum, iniţial locuinţa unui om de afaceri feroviar american din statul Washington, Sam Hill, cu care Regina Maria a purtat o îndelungată corespondenţă.
Regina Maria a fost altfel. A trăit intens, muşcând din fructele copacului vieţii până la seminţele amare ale cunoaşterii. Şi binelui, şi răului. A crezut în dragoste şi i s-a supus cu înţelepciunea cu care te supui naşterii sau morţii, pentru că nu le poţi schimba. N-a umblat tiptil prin istorie, n-a acceptat un loc secund decât în faţa Celui de Sus. Născută să conducă, cu ajutorul Lui, a schimbat hotare de ţară şi gândire, a sfinţit locuri, a construit palate, a lăsat amintiri şi parfum de violete ce răzbate din lumea de dincolo la câte-o bătaie de aripi de înger. A scris povestea vieţii ei. O poveste ca un film de Oscar. Despre dragoste în vreme de război şi pace, despre înălţări şi căderi, despre slăbiciuni bărbăteşti şi curaj de  femeie, despre viaţă şi moarte, dar niciodată despre renunţare ori înfrângere.
Regina Maria a fost îndrăgită nu numai în ţară, ci şi în străinătate . În 1935, în urma unor interviuri realizate cu aceasta, scriitoarea şi jurnalista Berthe Vulliemin scria, în prestigioasa publicaţie franceză “Revue des deux Mondes”, următoarele fraze despre regina Maria:
“Ceea ce te izbşte mai întâi, când întâmpini pentru prima dată pe Regina Maria, e frumuseţea ei. Înfäţişarea sa, căreia i se potriveşte atât de bine termenul de înfăţişare de regină, statura ei înaltă, albeaţa de lapte a tenului ei, ovalul chipului ei, cu trăsături de-o puritate clasică, nasul mic, aquilin, buzele bine desenate şi zâmbetul atât de sincer, atât de blând, ochii de-un albastru intens, deasupra cărora sunt trase sprâncene minunate, fruntea descoperită, părul de un blond de aur, astăzi de-abia incäruntit, dar mai ales expresia privirii, în care străluceşte inteligenţa, bunătatea, încordarea şi adesea bucuria, alcătuiesc un tot de-o atracţie irezistibilă. Dar pe lângă acestea, poate şi în oarecare măsură din cauza aceasta, ca şi când, instinctiv, ea ar trebui să ceară iertare de această superioritate fără voie, cât farmec, câtă graţie în felul de-ai primi pe oameni, cat interes ştie să arate tuturor. Aci se vădeşte caracterul, intervin calităţile sufletului. Nenumărate sunt gesturile, de milă sau de dragoste, la care am asistat; dar gesturi atât de spontane, atât de discret făcute, încât trec aproape neobservate şi, totuşi, câtă mărinimie, ce ghicire a sensibilităţii aproapelui, nu trădează”.

Surse:
catchy.ro
descopera.ro
autori.citatepedia.ro
youtube.com