Un om nu trebuie să încerce decât ceea ce poate.

Frumosul este singurul atribut potrivit al lumii, tot aşa de nemărginit ca şi dânsa.

O mare durere să iubeşti, o mare nenorocire să scapi de această durere.

Cele mai importante lucruri în lume au fost realizate de oameni care au continuat să încerce chiar şi când se părea că nu mai este nici o speranţă.

Norocul e prea puţin şi lumea prea multă.

Iubirea n-are nevoie de înţeles.

Proştii mor, dar prostia rămâne.

Voieşti să cunoşti lucrurile? Priveşte-le de aproape. Vrei să-ţi placă? Priveşte-le de departe.

Celebru: … unul care începe să trăiască după ce a murit.

Toate mulţumirile trebuie plătite; înainte de a se căpăta, par destul de ieftine, în urmă, prea scumpe.

Ion Luca Caragiale

Ion luca Caragiale este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă şi Ioan Slavici, ale căror opere sunt creaţii de referinţă în domeniul poeziei, povestirii şi al nuvelei realiste.
În schimb, genul dramatic are în I. L. Caragiale pe cel mai de seamă reprezentant al său, creatorul dramaturgiei moderne româneşti.
Scriitorul a văzut lumina zilei la 30 ianuarie 1852, în satul Haimanale (azi ”I. L. Caragiale”), de lângă Ploieşti. Este fiul Ecaterinei Caraboa (părinţii erau negustori braşoveni) şi al lui Luca (primul născut dintre cei cinci fraţi – între ei Costache şi Iorgu Caragiale, deveniţi actori şi profesori de declamaţie la Conservatorul din Bucureşti).
Informaţiile despre copilăria viitorului scriitor sunt sumare şi inconsistente. El nefiind un sentimental, avea puţine mărturii despre această perioadă a vieţii. În 1868, absolvind cursul secundar, urma să se îndrepte spre avocatură, după dorinţa tatălui. Cunoscând dificultăţile vieţii de actor, tatăl cedează greu şi acceptă ca tânărul să urmeze la Bucureşti cursul de mimică şi declamaţie a Conservatorului, chiar la clasa unchiului său Costache Caragiale. În 1870 tatăl său se stinge şi viitorul scriitor îşi asumă răspunderea pentru destinul familiei.
A ocupat mai multe funcţii: copist la Tribunalul din Ploieşti, sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti, revizor şcolar în judeţele Suceava şi Neamţ, apoi în Argeş şi Vâlcea (1882). Între anii 1877 – 1881 face parte din colectivul de redacţie al ziarului ”Timpul”, ce apare la Bucureşti, alături de Mihai Eminescu şi Ioan Slavici. Peregrinările prin ţară i-au oferit prilejul de a cunoaşte lumea. Pentru el contactul cu lumea este o adevarată şcoală ”unde nu sunt stabilite examene”.

„Literatura română nu cunoaşte autor a cărui prezenţă fizică în mijlocul contemporanilor să fi fost pătrunsă mai viu de atmosfera creaţiei sale, autor la care, între spaţiul manifestării curente şi acela al ficţiunii, să se arcuiască punţi mai numeroase. Strângerea laolaltă a celor mai însemnate mărturii despre Caragiale aşază într-o lumină puternică trăsătura lui suverană: înţelegerea vieţii ca un spectacol perpetuu, conceput, regizat şi jucat de el însuşi. Ceea ce reţin cu precădere memorialiştii sunt fragmente ale acestei reprezentaţii. Ceea ce nu omite nici unul din portrete este imaginea omului-spectacol.“ (Ştefan Cazimir despre Ion Luca Caragiale)

Povesteste Victor Eftimiu: “Pe I. L. Caragiale l-am cunoscut putina vreme inainte de moartea lui naprasnica, savarsita la Berlin in 1912. L-am vazut de cateva ori la Bucuresti, mi se pare ca am mancat o data cu el la Al. Vlahuta. Il cunosteam si din scris, si din reprezentatiile comediilor sale pe scena Teatrului National si, mai ales, din cele povestite despre el. Se spunea ca e un grec dat dracului, foarte inteligent, malitios, cu iesiri brutale impotriva prostilor, acerb in judecarea confratilor – pe bunul sau prieten Barbu Delavrancea il barfea unde putea si cum putea – mare betivan, mare meloman, admirator fara margini al lui Beethoven si al curateniei strazilor berlineze (“Ma, acolo pui cascavalul pe trotuar, il tai si nu ramane urma de praf!”), cheltuitor fastuos a tot felul de mosteniri si subventii publice, om fara prea multe convingeri si scrupule, dar, in toate, nepasator, amabil, gratios, scaparator. Am stat in preajma lui Caragiale o noapte intreaga la Blaj (1911), in gradina bunului A. Ciura, si m-a uimit verva, rezistenta, forta lui fizica: a baut si a vorbit pana in zori in camasa, fara sa-i pese de racoarea ce ne infiora pe toti ceilalti. A vorbit o noapte intreaga, cu glasul lui dogit de nicotina, de sprituri si de elocventa.”