Unde nu ajunge spada legii, ajunge biciul satirei.

Publicat 12 iulie 2021

Unde nu ajunge spada legii, ajunge biciul satirei.

Cu cât limba este mai bogată în expresii şi locuţiuni, cu atât mai bine pentru scriitorul iscusit.

Extazul este un pahar plin cu ceai şi o bucăţică de zahăr în gură.

Un savant fără talent seamănă cu un biet catâr care a rupt în bucăţi şi a înghiţit Coranul pentru a se pătrunde de spiritul lui Mahomed.

Limba scrisă se împrospătează în fiece clipă prin expresii care se nasc din procesul vorbirii curente, dar ea nu trebuie să renunţe în niciun chip la ceea ce a acumulat în cursul veacurilor.

Eu aparţin ţării mele şi doresc ca numele să-mi rămână nepătat oriunde este cunoscut.

Cu timpul istoria va aprecia influenţa domniei Ecaterinei a II-a asupra moravurilor; sub masca blândeţii şi a toleranţei va demasca despotismul ei sălbatic: poporul asuprit, visteria jefuită de favoriţi; istoria ne va arăta greşelile de politică economică, nimicnicia legiuitorilor, batjocorirea filosofilor din secolul ei – şi atunci glasul lui Voltaire, fermecat de atenţia ţarinei, nu va fi în stare să-i izbăvească memoria de blestemele Rusiei.

Poet care îndrăgeşti lucrurile pe care le faci, eşti mulţumit? Eşti rege, trăieşte în singurătate şi lasă lumea să râdă, nu te încrede în elogiile ei şi nici să nu-ţi pese dacă îţi dărâmă altarul.

Două idei fixe nu pot sta concomitent laolaltă în mintea omului, aşa după cum două corpuri nu pot ocupa acelaşi loc în spaţiu, în acelaş timp.

Eu nu am o dorinţă limpede de a muri, dar mă comport ca şi cum aş căuta moartea cu toate puterile.

Ne este dată o singură moarte pentru ca, realizându-i farmecul de prima oară, să nu fim atraşi de ea mai puternic decât suntem atraşi de viaţă. Dumnezeu nu ne-ar putea ţine în viaţă, aşa cum nu ne-a putut păstra inocenţi. Am tinde necontenit spre suicid.

Sexul ne este oferit ca înlocuitor al morţilor multiple. O dată ce ne-am odihnit după o dulce moarte, suntem nerăbdători să o trăim din nou. Există oameni posedaţi de ideea morţii. Ei sunt convinşi că e frumoasă şi că e cu atât mai bine cu cât vine mai repede. Încearcă tot timpul să-şi ia viaţa, punându-se în pericol.

Este de ajuns un dicţionar pentru a conţine toate cuvintele. Dar gândirii îi trebuie infinitul.

Cine trăieşte în izolare nu poate să nu urască oamenii.

Dracu’ m-a pus să mă nasc în Rusia cu talent şi cu suflet!

Dacă maurii au civilizat Spania după ce au ocupat-o, mongolii au cucerit Rusia fără să-i aducă algebra.

Am deşteptat în inimi cu lira-mi bunătatea, de aceea de popoare mult timp voi fi iubit.

Îmi e destul să ştiu că pot.

Durerea este soarta celor vii.

Limba de toate zilele a poporului simplu (care nu citeşte cărţi străine şi care, slavă Domnului, nu-şi exprimă gândurile, ca noi, pe franţuzeşte) este de asemenea demnă de cele mai profunde cercetări.

Fericit cel ce a fost tânăr în tinereţea sa, fericit cel ce a ştiut să se maturizeze la timp!

Ţarului nu i-a convenit că nu am primit cu umilinţă şi recunoştinţă rangul meu de kammerjunker. Pot fi supusul împăratului… dar slugă şi măscărici nu voi fi nici împăratului ceresc. Şi ce profundă imoralitate în moravurile ocârmuirii noastre!

Dunărea trebuie să devină reala frontieră dintre Rusia şi Turcia. De ce Ecaterina nu a realizat acest plan important la începutul revoluţiei franceze, când Europa nu avea timp să acorde atenţie la întăririle noastre militare, iar Turcia extenuată nu putea să ne opună nicio rezistenţă? Acest lucru ne-ar fi scutit pe viitor de griji suplimentare.

Nu-ncape vanitate când slujeşti Muzelor; arta cere măreţie.

Desfrâul este mândria trupului, iubirea este mândria sufletului.

Nu numai timpul înseamnă bani, ci și sănătatea, iar banii nu-i poți niciodată schimba în sănătate.

Pasiunea durează mai puţin decât iubirea. Tocmai de aceea oamenii fac jurăminte de iubire şi nu de pasiuni. Iubirea doboară pasiunea epuizată de fidelitate. Patul conjugal este leagănul pasiunii, care se transformă în mormântul ei.

Aleksandr Pușkin

A fost inițiatorul folosirii dialectului local în poeziile și piesele sale, creând un stil propriu de amestec al narațiunii cu teatrul, idila și satira — asociate cu literatura rusă și influențând major scriitorii ruși care i-au urmat. În septembrie 1820, ajunge la Chișinău, unde va sta mai bine de trei ani. Năravurile însă nu și le-a schimbat. În perioada exilului, la Chișinău, va stabili legături cu membrii asociației secrete decembriste din sud, dar și cu cei ai mișcării eteriste, întreținându-se personal cu Alexandru Ipsilanti și frații Cantacuzino.
Aleksandr Sergheevici Pușkin (în rusă Александр Сергеевич Пушкин) s-a născut pe 6 iunie (26 mai stil vechi) 1799 la Moscova, Imperiul Rus. Pușkin se trăgea dintr-o familie de nobili de viță veche. Tatăl lui Pușkin, Sergei Lvovici Pușkin (1767–1848), era descendentul unei distinse familii nobile rusești, cu strămoși din secolul al XII-lea. Mama lui Pușkin, Nadejda (Nadia) Ossipovna Hannibal (1775–1836) avea strămoși, pe linia bunicii paterne, din nobilimea germană și scandinavă. Ea a fost fiica lui Ossip Abramovici Gannibal (1744–1807) și a soției lui, Maria Alexeievna Pușkina, iar bunicul ei patern, adică străbunicul lui Pușkin, un paj ridicat în rang de către Petru cel Mare, a fost Abram Petrovici Gannibal, născut în Eritreea. La 12 ani (în 1811), împreună cu alţi 30 de tineri (proveniţi tot din familii nobile), tânărul Puşkin este admis la “Imperial Lyceum”, o şcoală exclusivistă din Ţarskoe Selo (lângă Sankt Petersburg), care oferea educaţie pe măsura condiţiei elevilor săi. Aleksandr îşi uimeşte profesorii cu talentul său poetic şi curând, în 1814, prima sa poezie apare în “Mesagerul Europei” – o epistolă versificată, numită “Prietenului meu, Poetul” (sau “Amicului versificator”). Anul 1815 îi aduce lauda şi preţuirea lui Gavriil Derjavin, cel mai influent poet al timpului, la prezentarea unui poem – “Amintiri despre Ţarskoe Selo”, cu ocazia unei examinări cu public.
La Țarskoe Selo, (azi orașul Pușkin) va studia până în 1817, când se stabilește la Petersburg și devine membru activ al cercului literar „Lampa verde”. La vârsta de cincisprezece ani publică primul poem. În 1817, după absolvirea liceului, Puşkin ajunge să obţină o sinecură la Colegiul Afacerilor Străine din St. Petersburg. Destinul este, deocamdată, generos cu tânărul poet, care este imediat remarcat şi acceptat în cercurile literare din oraş. Astfel, va face parte din exclusivistul cerc literar “Arzamas”, dar şi din asociaţia “Lampa Verde”, unde, pe lângă discuţiile despre literatură şi istorie, se pun la cale planurile unor schimbări sociale. Tot acum începe să lucreze la “Ruslan şi Ludmila”, un poem romantic, al cărui acţiune îşi are inspiraţia în bogatul folclor rusesc (Ruslan, prototipul eroului epic, îşi salvează soţia, adică pe Ludmila, din ghearele maleficului vrăjitor Cernomor, pe parcursul unor aventuri de excepţie).

Poetul devine incomod din pricina popularității și scrierilor lui antidespotice – manuscrisul Odă a Libertății. Ca urmare, în același an (1820), pentru a evita deportarea în Siberia, se mută la Chișinău unde va locui până în 1823.
După o călătorie de vară în Caucaz și în Crimeea, scrie două poeme foarte aclamate: Prizonierul din Caucaz și Fântâna din Bahcisarai.
Viaţa boemă, cu baluri, femei frumoase şi vin bun nu îi tulbură lui Puşkin crezul interior – necesitatea unei reforme sociale, chiar a unei revoluţii. Pentru că, da, Aleksandr Puşkin a fost revoluţionarul perfect, care a contribuit atât la transformarea societăţii cât şi a culturii ruse. Întrucât mulţi dintre foştii colegi de la “Lyceum” (cu care legase prietenii trainice) erau, acum, angrenaţi în ceea ce va fi Mişcarea Decembristă, li se alătură, nefăcând, totuşi, parte, din “nucleul dur” (cei care s-au revoltat împotriva Ţarului Nicolae I, la 26 decembrie 1825).
Până atunci, Puşkin îşi pune până şi sufletul de rus autentic, iubitor de libertate, în slujba idealurilor revoluţionare, scriind poeme mobilizatoare (“Satul”, “Odă ţarului” – care l-a înfuriat la culme pe Alexandru I), epigrame, etc.
Într-un fel, este purtătorul de cuvânt al decembriştilor, prin scrierile sale critice, dure, tăioase la adresa autocraţiei şi a nedreptăţilor sociale (iobăgia). Aceste demersuri îi aduc interdicţia de a mai sta în St. Petersburg – putem vorbi despre un prim exil, pentru Puşkin. Iniţial, poetul pleacă la Ekaterinoslav, în luna mai, 1820. Apoi, va călători în Caucaz şi în Crimeea, locuri superbe care îi furnizează “material”, pentru mai târziu. Va fi transferat, ulterior, la Chişinău (aflat, la momentul respectiv, sub administraţie rusească) pentru trei ani, prolifici din punct de vedere creativ [scrie “Prizonierul din Caucaz” (tradus, în română, de către Costache Negruzzi, care-l numea pe Puşkin “Byron al Rusiei”), ”Fântâna din Bahcisarai”, “Fraţii haiduci”, “Pumnalul”, etc.].
În 1823, graţie intervenţiei unor prieteni influenţi, Puşkin este transferat la Odessa. Aici, pe lângă viaţă boemă şi dueluri, începe să scrie “Ţiganii” şi primul capitol din opera “Evgheni Oneghin”, o nuvelă în versuri despre un tânăr nobil care nu preţuieşte dragostea unei femei decât atunci când aceasta se mărită cu altcineva.
La Odessa intră din nou în conflict cu guvernul care-l trimite în exil în nordul Rusiei, unde va sta din 1824 până în 1826.
Cu ajutorul anumitor autorități, reușește să-i facă o vizită Țarului Nikolai I pentru o petiție cu privire la eliberarea lui, pe care o și obține. Tot atunci (1823), începe să lucreze la marele său roman în versuri, Evgheni Oneghin care va aduce triumful realismului în literatura rusă.

În revolta din decembrie 1825 la Sankt Petersburg sunt găsite în mâinile unor insurgenți o serie de poeme politice timpurii ale poetului; ca urmare Pușkin intră imediat sub strictul control al cenzurii guvernului, fiindu-i interzis să călătorească sau să publice. În acest timp scrie drama Boris Godunov, pe care însă nu reușește să o publice decât cinci ani mai târziu.
La Chișinău, Pușkin a stabilit relații strânse cu C. Stamati (cel care avea să traducă în limba română Prizonierul din Caucaz) și cu Costache Negruzzi, care-l numea pe marele poet rus „Byron al Rusiei”. Henry Troyat, autorul unei excelente biografii a poetului, spune următoarele în legătură cu modul de viață al lui Pușkin în capitala Basarabiei: „Da, de bună seamă că din pricina tristeții, a plictiselii și a sărăciei, își bate joc de cei din jurul său, se deghizează, se bate în duel, se îmbată, joacă la cărți și face curte la femei. Căci iată un fapt de netăgăduit. Pe unde trece Pușkin, femeile răsar, ca din pământ, și legăturile galante se înfiripă. Nici un moment viața lui nu va fi scutită de dragoste. Întotdeauna vor roi în jurul său: Marii, Eudoxii, Natalii, rând pe rând, tot altele”.
Viața la Chișinău a fost presărată cu numeroase incidente cu boierii moldoveni, cu dueluri și cu aventuri amoroase. Dintre acestea din urmă, de notorietate au fost cele cu Pulcheria Bartolomeu și Calipso Polihroni, „greaca cea frumoasă”, care umbla înfășurată într-un șal negru și despre care se spunea că ar fi fost amanta lui Byron.
La Chișinău, Pușkin a scris și unele dintre cele mai frumoase poezii ale sale: Pumnalul, Prizonierul din Caucaz, Frații haiduci, Fântâna din Bahcisarai.
În 1831 se căsătorește cu Natalia Goncearova. Împreună încep să frecventeze cercurile din înalta societate, poetul devenind un apropiat al curții. Soția lui era o femeie foarte admirată, inclusiv de țar, care pentru a-l umili îi oferă cel mai neînsemnat titlul de la curte.
În 1837, înglodat în datorii și în mijlocul zvonurilor despre relația amoroasă a soției lui cu aventurierul francez d’Anthes, pe 27 ianuarie Pușkin îl provoacă pe presupusul iubit la duel. În urma duelului, amândoi bărbații sunt răniți, dar Pușkin mortal. Două zile mai târziu, Rusia îl pierdea pe cel mai important poet și dramaturg romantic al secolulului al XIX-lea. Guvernul, temându-se de o eventuală demonstrație politică, a mutat desfășurarea funeraliilor într-un loc mai ferit, permițând participarea unui grup foarte restrâns de rude și prieteni apropiați.
Pușkin a avut patru copii cu Natalia: Maria (născută în 1832, care este considerată un prototip pentru Anna Karenina), Aleksandr (născut în 1833), Grigori (născut în 1835) și Natalia (născută în 1836), cea din urmă s-a căsătorit, morganatic, cu un membru al familiei regale din Nassau, anume cu Nikolaus Wilhelm de Nassau și a devenit Contesă de Merenberg.
A fost considerat cel mai mare poet rus și fondatorul literaturii ruse moderne.