Viaţa pe care o duce omul este adesea contrariul sufletului său.
Viaţa pe care o duce omul este adesea contrariul sufletului său.
De ce oare m-am născut pentru a iubi adevărul şi a urî prefăcătoria până la furie?
În ziua când oamenii nu vor mai avea nici entuziasm, nici iubire, nici adoraţie, nici devotament – să despicăm Pământul până în miezul lui, să punem acolo 500 de miliarde de butoaie pline cu praf de puşcă, făcându-l să explodeze ca o bombă în mijlocul firmamentului.
Doar tăcerea este mare, restul e febleţe.
Toţi oamenii au mintea bolnavă.
Arta nu trebuie să fie niciodată considerată drept o excepţie în relaţia sa cu frumuseţea ideală.
Invizibilul este real. Sufletele au lumea lor.
Sceptic şi dezinteresat, privesc şi aştept, devotat, de-acum înainte, numai ţării mele.
Religia onoarei îşi are zeul mereu prezent în inima noastră.
Ce este o viaţă frumoasă, prieteni, dacă nu un gând din tinereţe realizat in anii bărbăţiei.
Am prieteni de 3 feluri: prieteni care mă iubesc; prieteni care mă înşeală; prieteni care mă detestă.
Destinul conduce o jumătate din viaţa fiecărui om, iar Caracterul cealaltă jumătate.
N-am întâlnit un om de la care să nu fi avut ceva de învăţat.
Iubesc demnitatea durerii.
Iubiţi ceea ce niciodată nu veţi vedea de două ori.
Vai, mereu aceeaşi viaţă! Scap de suferinţă – dau de boală. Scap de boală – dau de suferinţă.
A te naşte fără avere e cea mai mare dintre nenorociri. Niciodată nu poţi s-o scoţi la capăt într-o societate care pune temei numai pe aur.
Scrutaţi-vă trecutul, dar numai pentru a vă pregăti viitorul.
Nu e o vină să cauţi adevărul, ci să-l afirmi înainte de a-l fi găsit.
Cât de adâncă este eroarea conducătorilor, care îşi închipuie că pot să fie iubiţi şi că masele populare ştiu să iubească! Dorinţa maselor, iat-o: să nu aibă nici un guvernământ, nici un cod de legi.
Voinţa reprezintă întreaga viaţă. Dacă ai vrea să fii fericit, ai fi. Voinţa mută munţii din loc. Voinţa este credinţa umană.
Alfred de Vigny
Alfred de Vigny s-a născut la 27 martie 1797, în Loches, Indre-et-Loire într-o familie aristocratică. Tatăl a fost veteran de război care a murit înainte ca Afred să împlinească 20 de ani. Mama sa, cu 20 de ani mai tânără, era o femeie puternică, care și-a asumat responsabilitatea personală pentru educația timpurie a lui Vigny. Bunicul său matern, marchizul de Baraudin, servise ca comodor în marina regală. Vigny a fost poet și dramaturg francez, unul dintre promotorii principali ai romantismului.
A crescut la Paris și a urmat studii pregătitoare pentru École Polytechnique de la Liceul Bonaparte, căpătând o bună cunoaștere a istoriei franceze și a Bibliei înainte de a mannifesta o „iubire excesivă pentru gloria purtării armelor”. Așa cum a fost cazul pentru fiecare familie nobilă, Revoluția franceză a diminuat considerabil circumstanțele familiei sale. După înfrângerea lui Napoléon la Waterloo, un Bourbon, Ludovic al XVIII-lea , fratele lui Ludovic al XVI-lea, a fost readus la putere iar în 1814, Vigny s-a înscris într-una din companiile aristocratice privilegiate ale Maison du Roi (garda regelui), ca locotenent secundar.
Deși a fost promovat prim-locotenent în 1822 și căpitan în anul următor, profesia militară în timp de pace l-a plictisit. După ce a absentat ceva timp, a abandonat viața militară în 1827. Publicase deja primul său poem Le Bal în 1820 și un ambițios poem narativ Éloa în 1824 pe tema romantică populară a răscumpărării lui Satana. A scris Stello (1832), în care pledează pentru separarea vieţii poetice de cea politică. Chatterton (1835), cea mai bună piesă de teatru a sa și una dintre capodoperele romantice, înfăţișează suferinţa artistului neînţeles.
S-a stabilit la Paris cu tânăra sa mireasă engleză Lydia Bunbury, cu care s-a căsătorit la Pau în 1825. Și-a adunat lucrările recente în ianuarie 1826 în Poèmes antiques et modernes.
Trei luni mai târziu a publicat primul roman istoric important în franceză, Cinq-Mars, bazat pe viața preferatului său, Ludovic al XIII-lea Henri Coiffier de Ruzé, marchiz de Cinq-Mars, care a conspirat împotriva cardinalului de Richelieu. Odată cu succesul acestor două volume, Vigny părea să fie vedeta în ascensiune a mișcării romantice, deși unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Vigny, Victor Hugo, a uzurpat acel rol. Vigny a scris despre Hugo: „Victor pe care l-am iubit nu mai este … acum îi place să facă observații tâmpite și se transformă într-un liberal, ceea ce nu i se potrivește”. Spre deosebire de Hugo și Alphonse de Lamartine, care s-au mutat treptat spre centru și apoi spre stânga în anii 1830, Vigny a rămas de centru în politica sa: a acceptat monarhia din iulie, la început a salutat și apoi a respins a doua republică franceză, apoi l-a sprijinit pe Napoleon al III-lea. Ulterior, Vigny i-a denunțat pe membrii cercului său, pe care îi suspecta de simpatie republicană față de poliția imperială. Vizita unei trupe de teatru engleze la Paris în 1827 a reînviat interesul francezilor pentru Shakespeare. Vigny a lucrat cu Emile Deschamps la o traducere a lui Romeo și Julieta.
În 1831 a prezentat prima sa piesă originală, La Maréchale d’Ancre, o dramă istorică care relatează evenimentele ce au dus la domnia regelui Ludovic al XIII-lea. A întâlnit-o pe marea actriță Marie Dorval și a devenit amantul ei gelos până în 1838. Soția lui Vigny devenise aproape invalidă și nu învățase niciodată să vorbească franceza fluent. În 1835, Vigny a realizat o dramă intitulată Chatterton, bazată pe viața lui Thomas Chatterton, cu Marie Dorval în rolul lui Kitty Bell. Chatterton este considerat unul dintre cele mai bune dintre dramele romantice franceze și este încă interpretat astăzi în mode regulat.
Povestea lui Chatterton a inspirat unul dintre cele trei episoade ale romanului filosofic Stello (1832) al lui Vigny, în care a examinat relația poeziei cu societatea și a concluzionat că poetul, condamnat să fie privit cu suspiciune în fiecare orânduire socială, trebuie să rămână oarecum departe și în afară de ordinea socială. Servitude et grandeur militaires (1835) a fost o meditație tripartită similară cu condiția soldatului.
Deși Vigny a câștigat succes ca scriitor, viața sa personală nu a fost fericită. Căsătoria lui a fost o dezamăgire, relația sa cu Marie Dorval a fost afectată de gelozie, iar talentul său literar a fost eclipsat de realizările altora. S-a amărât. După moartea mamei sale în 1838, el a moștenit proprietatea Maine-Giraud, lângă Angoulême, unde s-a spus că s-a retras ca în „turnul de fildeș” (o expresie Sainte-Beuve inventată cu referire la Vigny). Acolo Vigny a scris câteva dintre cele mai faimoase poezii ale sale, inclusiv La Mort du loup și La Maison du berger.
Proust a considerat La Maison du berger ca fiind cel mai mare poem francez din secolul al XIX-lea. În 1845, Vigny a devenit membru al Académie française.
În anii următori, Vigny a încetat să mai publice. Cu toate acestea, el a continuat să scrie, iar Jurnalul său este considerat de către cercetătorii moderni o mare lucrare în sine. Vigny se considera un gânditor, precum și un autor literar; a fost, de exemplu, unul dintre primii scriitori francezi care s-a interesat serios de budism.
Propria sa filozofie a vieții a fost pesimistă și stoică, dar a celebrat fraternitatea umană, dezvoltarea cunoștințelor și asistența reciprocă ca valori înalte. El a fost primul din istoria literară care a folosit cuvântul splină în sensul de vai, durere, descriptiv al stării sufletului omului modern. În ultimii ani, a petrecut mult timp pregătind colecția postumă de poezii cunoscută acum sub numele de Les Destinées, pentru care titlul său era Poèmes philosophiques.
Vigny a dezvoltat ceea ce se crede că a fost cancer de stomac după ce a împlinit șaizeci de ani. El și-a îndurat chinurile cu un stoicism exemplar câțiva ani: A voir ce que l’on fut sur terre et ce qu’on laisse / Seul le silence est grand; tout le reste est faiblesse. („Când vedem ce am fost pe Pământ și ce lăsăm în urmă / Numai tăcerea este grozavă; orice altceva este slăbiciune.”)
Vigny a murit la Paris la 17 septembrie 1863, la câteva luni după moartea soției sale. A fost înmormântat lângă ea în Cimetière de Montmartre din Paris. Câteva dintre lucrările sale au fost publicate postum.
Lirica sa este gravă, sobră, reflexivă, concentrată și abordează teme majore ca: destinul geniului, sensul existenței, viața, moartea. El este, așa cum remarca Ferdinand Brunetière, singurul romantic care a avut idei generale și mai ales o concepție de viață bine gândită, personală, filosofică. Poezia lui Vigny este impersonală; evocând încercările la care viața supune omul, aduce în versurile sale stoicismul și trăirea demnă a tuturor sentimentelor.
Pesimismul lui Vigny se manifestă, de asemenea, în Servitudine și măreţie militară (Servitude et grandeur militaire, 1835), în care prima și a treia povestire reprezintă capodoperele sale.
Surse:
ro.qaz.wiki
ro.wikipedia.org
autori.citatepedia.ro
youtube.com