Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Virtutea nu capătă preţ şi strălucire decât atunci când iese biruitoare din lupta făţişă cu răutatea şi stricăciunea omenească.

Virtutea nu capătă preţ şi strălucire decât atunci când iese biruitoare din lupta făţişă cu răutatea şi stricăciunea omenească.

Sublimul ucide şi omul e prea mic pentru sublim.

De omul care nu râde, ferește-te, căci e rău. Sunt și oameni care nu râd, dar care rânjesc; de aceea ferește-te iar, căci se aseamănă câinilor care își arată colții gata să te înhațe.

Râsul și veselia sunt piperul și sarea vieții și, în același timp, singurele lucruri omenești.

De câte ori, în mijlocul arborilor muţi şi neclintiţi ne-am simţit ca în tovărăşia unor vechi prieteni guralivi! De câte ori nu le-am destăinuit lor durerile noastre şi de câte ori, mai cu seamă, nu ne-au alinat ei aceste dureri.

Fie ieșind pe porțile bine zăvorâte ale Almășului, fie întâlnind călugări asemeni părintelui Emilian, îmi puneam aceleași întrebări ca și mentorul meu. La Horaița, jovialul părinte Damian dădea un sens biblic călătoriei mele: „<Ce faci tu pe munte, de fapt? Contempli slava lui Dumnezeu!>“

Pofta de mâncare este o virtute cu totul biblică.

Rareori a fost dat penelului să întrupeze în culori, cu mai multă iscusință, ideea religioasă sub toate formele ei.

Îmi inchipui că toate lucrurile propășesc în țara aceasta; singura stână trebuie să fie aceeași astăzi ca și pe timpul păstoriei dacice.

Au ceva din firea caprelor, cu piciorul subțire și nervos, cu unghia fină și sensibilă, deștepți din fire, cuminți din împrejurări, caii de munte sunt un dar neprețuit. Fără să-i cârmești din frâu, ei aleg singuri poteca cea mai bătută. Totuși niciodată n-am înțeles pentru ce caii aceștia merg pe marginea dinspre prăpastie, când drumul e tăiat în coasta muntelui; poți însă fi pe deplin încredințat că niciodată calul de munte nu va călca greșit.

La urma urmei tot e mai bine să scrii despre ale tale decât despre ale altora; căci dacă, mai cu seamă, ai condei cinstit, apoi, în loc de o dată, îţi trăieşti viaţa de două ori; şi tot e mai bine să ţi-o trăieşti de două ori decât o dată.

Melancolia e somnul sufletului, tot aşa, somnul e melancolia trupului.

Căci viaţa asta oricât ar fi ea de amărâtă şi zbuciumată, dar tot se cheamă că te-ai încălzit la lumina soarelui, te-ai răcorit în suflarea vântului, te-ai răsfăţat în verdeaţa şi în florile primăverilor, te-ai îmbătat de şoaptele pâraielor şi ai visat la umbra pădurilor…

Orice călătorie, afară de cea de pe jos, este pentru mine o călătorie străină.

Nu ştiu cum vor fi alţii, cât despre mine, ştiu atâta că pierd măsura timpului de îndată ce rămân pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatic, când adică, biruit de dragostea neînfrânată a singurătăţii, îmi şterg urma dintre oameni şi mă mistui sub îmboldirile ei, în necunoscutul larg al naturii, ca o frunză mânată de nestatornicia vânturilor

Cu atât mai rău pentru cel care şi-a petrecut viaţa ca culbecul (melcul)! Ce voiţi să vă spună unul ca acela? Că şi-a dus casa-n spate de la naştere până la mormânt? Asta n-ar plăti două parale… Eu, însă am de gând să scriu cum am umblat pe picioarele mele…

Calistrat Hogaș

Pe drumurile şerpuitoare ale munţilor Neamţului, un cal fragil, având “mai mult infăţişarea unui lucru de Calistrat_Hogas_-_Foto01artă”, purta cu ani în urmă, în fiecare vară, un bărbat în puterea vârstei. Neobositul călator era mândru de Pisicuţa lui (asa îi spunea el calului cu graţii feline), fiindcă mergea la “gebea”, adică fară să salte, lin. Călătorul cu pălarie cât un sombrero, cu pulpanele pelerinei răsfrânte înapoi, cu silueta sa de bărbat în floarea vârstei, mers grav şi port măiestos, o faţă cât se poate de inteligentă, cu o privire şireată a ochilor ascunşi sub sprincenele stufoase… vorbind cu discernământ ales despre poeziile lui Eminescu în comparaţie cu cele ale lui Alecsandri, despre noul curent simbolist, despre falsitatea teoriilor spiritiste ale lui Haşdeu… ei bine, acest călător care urca fără grabă, iscoditor parcă, era interesat de natură cu sublimul şi grandiosul ei. Era, aşadar, o specie de drumeţ rar pe atunci. “Amantul nestrămutat al naturii” se numea Calistrat Hogaş.
Dintre toate ipostazele sub care l-au cunoscut contemporanii săi – scriitor, profesor, călător – memorabilă rămâne cu deosebire imaginea scriitorului drumeţ. Uriaşul om şi Pisicuţa lui intra în istoria literaturii române formând un grup sculptural uşor grotesc: un Don Quijote si o Rosinantă proiectaţi pe fundalul unui Ceahlău vaporos. Adevărat mare poet al naturii, Hogaş a găsit, în sufletul său plin de credinţă, cuvinte calde şi vii care să-i exprime adoraţia.
Drumeţul de la Piatra Neamţ îşi avea însă rădăcinile în alt loc. Strămoşii, oameni de munte, se zice, că ar fi pribegit, trăgându-se spre locuri mănoase, la şes. Unul dintre Hogaşii poposiţi în Ţara-de-jos, cu păstori şi plugari, se arată iubitor de învăţătură.
Calistrat Hogaş s-a născut pe 19 aprilie 1847 în Tecuci. Tatăl său, Gheorghe Dimitriu, era protopop de Tecuci, iar mama sa, Mărioara, provenea dintr-o familie boierească. Învăţătorul din sat, Gheorghe Nicolau, a insistat ca numele de familie al copilului să fie schimbat cu cel al bunicului după tată. Cum acesta fusese numit Hogaş (hogaș= daâncitură pe un drum îngust; făgaș), învăţătorul a reuşit să-l convingă pe protopop să-i pună şi fiului său acest nume de familie. Pretextul a fost că, într-o bună zi, va ajunge un om important şi nu trebuie să aibă un nume obişnuit pe care să-l poarte oricine. Părintele Gheorghe şi-a dorit foarte mult ca fiul său să urmeze tot calea preoţiei, dar Calistrat avea alte planuri. Primul învăţător pe care l-a avut, Ioniţă Hrisanti, era totodată şi dascălul bisericii. Calistrat nu a vrut să studieze cu el, spunând că nu vrea să devină preot, ci să înveţe carte.
După ce a absolvit în 1859 cu calificativul ”foarte bine” şcoala primară din Tecuci, este înscris la Academia Mihăleană la studii liceale unde la recomandarea primăriei Tecuci primește bursă. A urmat Academia Mihăileană, în generația lui A.D. Xenopol, Alexandru Lambrior, Vasile Conta, Gheorghe Panu și alții de care l-au legat prietenii durabile. După absolvirea liceului s-a înscris la Facultatea de filozofie și litere din Iași, “branșa literară”.
Tânărul licean a încercat să devină cât mai repede independent din punct de vedere financiar. Nu pentru că dorea o separare de părinţii săi, ci datorită celor unsprezece fraţi ai săi care trebuiau şi ei hrăniţi. La Academie, Hogaş începe să mediteze elevii mai slabi şi să scrie poeme. După terminarea studiilor liceale, Hogaş intră la Facultatea de Litere din Iaşi ca student bursier. Prin concurs devine profesor la Gimnaziul proaspăt înfiinţat în Piatra-Neamţ. În această localitate se căsătoreşte cu Elena, iar între 1871 şi 1882 i se nasc opt copii. În 1878, după conflicte cu autorităţile corupte din domeniul învăţământului (ulterior gimanziul va fi desființat ca urmare a unei anchete) este silit să se mute la Tecuci, unde devine profesor de istorie și geografie la gimnaziul real comunal. Peste doi ani îl găsim la Iași ca profesor la Școala Normală ”Vasile Lupu”. În capitala Moldovei, în casa unei rude a Veronicăi Micle, face cunoștință cu Ion Creangă. În tot acest timp a încercat să scrie tot mai mult, succesul lăsându-se aşteptat multă vreme. Rcenziile au fost puţine şi modeste. Prima recenzie cu adevărat importantă o primeşte postum în 1922 şi este datorată lui Mihail Sadoveanu.
Calistrat-Hogas_În 1907, cunoscându-l pe Garabet Ibrăileanu, Calistrat Hogaș s-a lăsat convins și a început colaborarea la revista Viața Românească, din nr. 2 (“Floricica”). În 1912, la editura Viața Românească s-a început tipărirea primei ediții a volumului “Pe drumuri de munte” de Calistrat Hogaș. În 1914 s-a tipărit a doua ediție a cărții “Pe drumuri de munte”, la aceeași editură. Stocul de carte, pregătit pentru expediție, se face scrum în timpul unui incendiu care mistuie tipografia. În 1921 a apărut prima ediție pentru public a cărții “Pe drumuri de munte” în două volume; cel de-al doilea, “În Munții Neamțului”, a fost prefațat de Mihail Sadoveanu. În 1922, lui Calistrat Hogaș, căruia în 1915 îi fusese refuzat premiul Academiei de 5000 lei, “Adamachi”, i se conferă postum cel dintâi premiu inițiat de Societatea Scriitorilor Români, în baza raportului alcătuit de Liviu Rebreanu.
Calistrat Hogaş face o adevărată pasiune pentru drumeţii. Munţii Neamţului, cu Ceahlăul cel vestit, lăudat de Dimitrie Cantemir, sunt pentru el o bucurie a vieţii. Scotocind ascunzişurile tainice, drumeţul se bucură în sine, copilăreşte, dar, neliniştit la gândul de a fi tulburat misterul pădurilor seculare, îşi arată remuşcarea. Suprema satisfacţie i-o aduce descoperirea naturii neumblate, singurătatea cu seducţiile ei. Această satisfacţie se traduce în mari fraze retorice, în placerea de a comunica. În povestirile lui Hogaş, natura transfigurată este un amestec de real şi fabulos. În căutarea necunoscutului, drumurile munţilor îşi dezvăluie tainele, dar nu oricui. Călătorul urcă pe trepte vii de verdeaţă, în “templul sfânt al Naturii”. La Calistrat Hogaş, sublime pot fi nu numai natura cu geometrice coloane de templu, ci şi natura cuprinsă de zvârcolirile apocaliptice ale furtunilor. O furtună în munţi, cu vuiete năpraznice, capătă dimensiunile unui adevărat potop.
Pe drumuri de munteCartea sa cea mai renumită ”Pe drumuri de munte” nu a putut fi publicată în timpul vieţii. Prima încercare s-a soldat cu un eşec din cauza multitudinii greşelilor de tipar, iar a doua tipărire a fost distrusă într-un incendiu, în 1914. Abia în 1921 va apărea ediţia definitivă. Cariera lui Calistrat Hogaș consemnează în 1881 un moment important: revine la Piatra-Neamț ca director al gimnaziului reînfințat. Printr-o fericită coincidență, în același ani îl vizitează revizorul școlar I.L Caragiale. Din nou autoritățile îl șicanează și se mută la Alexandria unde este director la gimanziul din localitate. Între 1891 și 1899 este director la gimnaziul din Roman, pentru ca apoi să devină profesor și ”subdirector” la liceul internat din Iași. Lunga activitate didactică i se va reflecta în opera literară, multe din scrierile sale adresându-se tinerilor.
Cu prilejul popasurilor la mănăstiri, Hogaş întâlneşte călugări, şi pe mulţi dintre ei, constată că nu-i preocupau dogmele bisericeşti. În fruntea lor stă parintele Ghermănuţă, ignorant şi naiv. Pe marginea vieţii mănăstireşti s-au făcut în toate timpurile comentarii diferite. Hogaş vine în sprijinul neabaterii de la natura umană. Atitudinea lui faţă de călugări (“închinători în pustiu”) e un amestec de ironie şi compătimire. Huzurul conducătorilor îl revoltă, iar primitivismul celorlalţi îl înspăimântă. Diferenţa între conducători şi “argăţime” e şi mai izbitoare încă în mănăstirile de femei.
Literatura lui Hogaş este cea a unui intelectual rafinat, amator în artă, romantic şi sentimental, care însă ca orice om cultivat şi cu simţul umorului, aşează între sine şi cititor o gravură livrească. Este un descriptiv, un poet care colorează şi, mai ales, amplifică peisajul, neinventându-l vreodată. Savoarea prozei sale memorialistice, mai ales pentru un cititor cultivat, este în afara oricăror îndoieli, iar expresivitatea cuvintelor şi ştiinţa construirii frazelor îl asează printre maieştrii limbii române literare. Memorialul său de călătorie stă mărturie a unei emoţionante iubiri pentru peisajul sublim şi grandios al naturii româneşti, care este pentru el ca o terapie a sufletului şi în aceeaşi măsură a trupului, şi ne îndreptăţeşte să-l aşezăm, în semn de meritat omagiu adus scriitorului profesor de latină, sub emblema îndemnului horaţian: “Ad virginem redeuntem”.
În 1912 se pensionează. În 1915, îndurerat de boala gravă a unei fiice, se retrage la Piatra-Neamț, în casa Calistrat Hogas in Picturade altădată a soției. Pe 28 august 1917, aflându-se la Roman în drum spre Iași pentru o consultație medicală la una din fiicele sale, Calistrat Hogaş se stinge din viaţă ca urmare a unui enfizem pulmonar. Sicriul său a fost cioplit dintr-un brad sădit chiar de el în tinereţe. Drumurile de munte lăsau loc drumului veşniciei.
Hogaş nu s-a considerat niciodată un scriitor talentat şi nu a suferit prea tare datorită lipsei de receptare a publicului. Avea chiar o aversiune faţă de scriitorii care preţuiau enorm estetismul literar şi care nu scriau decât atunci când le erau împlinite condiţii de ultimă oră. De aceea se considera pe sine un mojic al literaturii.
Era în vara lui 1917. În urma unei anevoioase călătorii la Iași pentru un control medical, scriitorul a hotărât să poposească vreo câteva zile în Roman, la una din fiicele sale, probabil găsind aici mai multă tihnă decât acasă, la Piatra Neamț. Ca și la Iași, alături i-a stat mezina, Sidonia. Mărturiile acesteia ne conturează limpede asfințitul septuagenarului literator: „În a treia săptămână de când ne aflam la Roman, într-o zi de vineri (25 august 1917), îl găsesc pe tata stând în ogradă, departe de ceilalți, cu privirea pierdută în asfințitul roșu al soarelui. «Mi-i urât. Să-mi dai volumul meu, că vreau să mai corectez ceva». Îi dădui În Munții Neamțului şi în adevăr că începu a-l corecta. Sâmbătă, 26 august şi duminică, 27 august, fu atât de liniștit, că nimeni în lume nu m-ar fi putut convinge de sfârșitul de după câteva ore. /…/ În lipsa mea, spuse surorii mele: «Cleopatră, a fost dat să mor în casa ta; la Piatra (unde locuiau Elena, soția şi o altă fiică, Cecilia), să nu daţi de ştire de asta; să mă îngropați cât se poate de simplu şi numai cu un singur preot». Liniștea cea mare venea pe nesimțite, dar sigur. Într-un târziu șopti: «Doamne, cu ce am greșit de mă chinui aşa?». Spre ziuă îmi spuse într-un pripit şi prea ușor suflu:

Sidonia și Calistrat Hogaș

Sidonia și Calistrat Hogaș

«Sidonie, să mă duci la Piatră!». Fură ultimele cuvinte ce mai pronunță. Respirația îi era liniștită şi ușoară, din ce în ce mai ușoară şi mai liniștită. Iată dimineața de 28 august /…/ E ora opt fără un sfert. Îşi înălță capul. Privi pe rând, pătrunzător şi sigur, încă o dată spre zările de azur, apoi fruntea … pentru prima şi ultima oară se plecă; o sprijini cu mâna mea dreaptă, o clipă în urmă simții că se lasă cu încredere; un ușor suflu; mâna mea stângă în dreptul inimii simți ca o prea ușoară zbatere de puișor în găoace, apoi … nimic” (spicuiri din volumul Tataia. Amintiri din viaţa lui Calistrat Hogaș, de Sidonia C. Hogaș).
În 12 iunie 1939, rămasă singura locatară a fostei gospodării a familiei, Sidonia (al șaptelea copil al lui Calistrat Hogaș) deschide spre vizitare o cameră amenajată muzeal și își oferă serviciile de ghid autorizat, tuturor celor care îi trec pragul. Moștenind dragostea tatălui pentru necuvântătoare, Sidonia trăiește înconjurată de zeci de pisici pentru a căror hrană își cheltuiește aproape toate veniturile, în ceea ce o privește fiind o vegetariană convinsă. După ce funcționase ca muzeograf la Casa memorială “Calistrat Hogaș” din Piatra Neamț, Sidonia a donat în 1967 statului casa părintească pentru a fi restaurată și a se organiza aici un muzeu memorial. În două rânduri a oferit spre achiziție Muzeului Județean de Istorie obiectele și manuscrisele care alcătuiesc astăzi fondul muzeistic majoritar existent în expoziția memorială.
La 19 aprilie 1976, s-a stins din viață la Piatra Neamț, în vârstă de 94 de ani, Domnișoara Sidonia C.

Casa Memorială Calistrat Hogaș

Casa Memorială Calistrat Hogaș

Hogaș, în chiar ziua de naștere a ilustrului ei tată. Prin grija nepoatei surorii sale, d-na Elena Zbanț, a fost înmormântată la cimitirul “Eternitatea”, împreună cu urna fratelui ei incinerat, Aetiu Hogaș.
La Calistrat Hogaș, poezia, romanul şi descrierea s-au împletit armonios, rezultând impresii extraordinare de călătorie. Hogaş se apropie foarte mult de Creangă, atât în termenii populari folosiţi, cât şi în modul relatării. Crezul literar l-a notat chiar la începutul unui scurt fragment intitulat Amintiri din copilărie.

Surse:
istorie-pe-scurt.ro
ro.wikipedia.org
blog.citatepedia.ro
doxologia.ro
autori.citatepedia.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

nineteen − ten =

9 + 1 =

Editorial
  • Tot așa?....Tot așa, dar parcă mai rău!

    Tot așa?….Tot așa, dar parcă mai rău!

    Gloria Vita -Ce s-a mai schimbat acolo, că mi-e dor de-acasă? -Mă sperie întrebarea ta. Dar dacă vrei, îți răspund cu altă întrebare. Când ai plecat din oraș și din țară, ai sperat că se va schimba ceva în bine? -Sincer, o fărâmă de speranță tot am avut, deși foarte …...citeste »

Abuz de putere sau atac de stânga? Cristiana Drăgan și Valentina Vasilari suspendate din ALDE Oltenița

2 februarie 2019

Abuz de putere sau atac de stânga? Cristiana Drăgan și Valentina Vasilari suspendate din ALDE Oltenița

Consilierele Cristiana Drăgan și Valentina Vasilari au primit lovituri de stânga. Nu este vorba de un film cu pugiliști în ring, ar fi fost fair play, ci de un film rupt din realitatea actuală: mutări de interese și jocuri de culise.

Corespondenta la redactie