Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Voința mea imperioasă de a munci mi-a trasat calea pe care am pășit în viață

Voința mea imperioasă de a munci mi-a trasat calea pe care am pășit în viață.

Am înţeles că atât cultura fără talent, cât şi talentul fără cultură nu pot făuri un actor desăvârşit.

N-am fost atrasă în teatru de focul sacru de care aproape toţi actorii spun că sunt stăpâniţi; de altfel, nu mai eram la primii mei paşi în lupta pentru viaţă, pentru asigurarea existenţei şi independenţei mele sociale – şi nici nu aveam vârsta când entuziasmele tinereţii explică avântarea în necunoscut, în mrejele îmbătătoare ale unei fantezii pline de făgăduinţi.

Nu: aveam douăzeci şi cinci de ani în 1898. Terminasem Facultatea de Litere şi Filosofie şi încercasem – nu o dată, dar zadarnic – să capăt un loc în învăţământ pentru a-mi asigura o viaţă independentă.

Am citit cu aviditate tot ce era în legătură cu arta dramatică. Şi mai ales am urmărit cu încordare jocul tuturor actorilor mari şi mici, buni şi răi, compatrioţi şi străini. Din activitatea lor scenică, din jocul lor am desprins, în mod analitic, cerinţele cele mai imperioase ale artei actorului şi am pătruns justeţea sau falsitatea interpretărilor, ale intonaţiilor, ale procedeelor.

Ne luasem angajamentul să creăm un teatru de bună calitate a cărui dezvoltare să nu mai depindă de fluctuaţiile perindărilor la directoratul Teatrului Naţional ale tuturor politicienilor mai mult sau mai puţin chemaţi să rostuiască o instituţie de cultură artistică. Această grea răspundere am purtat-o amândoi. Dar mai ales Tony. El a fost acela care, datorită firii sale excepţionale şi dragostei neţărmurite pentru teatru, a pus temelia instituţiei noastre şi a susţinut-o până la sfârşit.

În teatru trebuie să urci treaptă cu treaptă, să faci practică îndelungată pentru a-ţi însuşi calităţile pe care nu le ai sau pentru a le dezvolta pe cele înnăscute.

Ca să domnească, actorul trebuie să abdice. În perfecta-i personalitate rezidă marea artă a actorului. Este o dedublare, în care actorul se supraveghează pe sine în îndeplinirea construirii unui alt personaj, al aceluia visat de autor. Scopul va fi atins numai atunci când transformarea dă impresia de adevăr, de perfectă coeziune, de convingere aprofundată…

Regizorul ideal ar trebui să fie un bun psiholog, un iscusit decorator, un om cu o vastă cultură universală şi să cunoască bine actoria, adică aplicarea pe viu a meşteşugului actoricesc.

Mimica este o artă specială, care colaborează în mod însemnat cu arta teatrală; la nevoie ea ne poate învăţa contracţiunile muşchiulare ale feţei, care exprimă durerea, ilaritatea prostească etc.

Imaginea deşteptată în mintea spectatorului prin joc se precizează cu ajutorul rostirii; ea se naşte prin expresia vizuală, se clarifică prin expresia auditivă, devenind mai puternică.

Lucia Sturdza Bulandra

A ajuns pe scena teatrului mai mult dintr-o întâmplare. Era sortită meseriei de profesoară, dar cum-necum, ajunge să aibă un rol într-o piesă mică, care îi va deschide, apoi, toate uşile. I se va închide, însă, cea din partea familiei, care, în acele vremuri, nu privea cu ochi buni noua ei preocupare. Lucia va ignora prejudecăţile şi va lupta pentru calităţile ei artistice împotriva familiei. Şi va ajunge şi profesoară, aşa cum şi-a dorit, dar de actorie, avându-l student, printre alţii, pe Radu Beligan.
Lucia Sturdza s-a născut pe 25 august 1873, la Iaşi, fiind descendentă pe linia domnitorului Mihail Vodă. De mică era o fire independentă, care voia să-şi asigure singură existenţa, ceea ce i-a creat destul de repede conflicte cu familia. Câtă vreme a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, a predat, ca profesoară suplinitoare, la o şcoală primară pentru băieţi.
Astăzi, la cei aproape 143 de ani de la nașterea Luciei Sturdza Bulandra, trecem pe lângă Teatrul Bulandra, fie sala de la Izvor, fie cea de la Grădina Icoanei, cu nonșalanță și încredere că mai există teatru de artă și că orice s-ar întâmpla, Bulandra trebuie să rămână un punct de reper pe scena teatrului românesc. Acesta este un scenariu ideal care își are rădăcinile în trecutul glorios al unui teatru construit cu migală de actrița, profesoara și directoarea Lucia Sturdza Bulandra și care inițial s-a numit Teatrul Municipal. Munca năucitoare, pasiunea și devotamentul ei pentru teatru au fost atât de puternice și constante, încât a reușit să creeze un brand nemuritor la care ne raportăm și astăzi. Doamna Bulandra nu a fost numai conducătoarea de temut, renumită pentru disciplina ei de fier și pentru trupa valoroasă care făcea să se umple sălile. Din spatele imaginii impozante răzbat cei 60 de ani de muncă asiduă în teatru, cei 30 de ani de profesorat și, mai ales, respectul și admirația pentru soțul ei, Tony Bulandra. Împreună au fost „soții Bulandra”, iar a-l menționa pe unul înseamnă obligatoriu să-l menționezi și pe celălalt.

N-are imediat noroc. După absolvirea facultăţii nu găseşte niciun post liber. Are mai multe încercări nereuşite. Iepurele sare neaşteptat tocmai din clădirea Teatrului Naţional. Merge la o audiţie şi, după doar o probă, e angajată de Petre Grădişte. „El m-a angajat ca actriţă nu pe baza pregătirii artistice, care-mi lipsea, ci, pentru că a întrevăzut în mine viitoare posibilităţi de afirmare spre folosul meu şi al teatrului. Poate că-l amuzase şi îndrăzneala demersului meu, lipsit de justificarea unei pregătiri artistice, profesionale!“, îşi amintea artista.
Seara debutului, emoţii grămadă. Primeşte o telegramă prin poştă. Înaintea începerii spectacolului „Primul Bal“, citeşte o notă de la bunica din partea tatălui, care-i scria: „Je te défends de porter le nom de ton père sur la scène!“ (n.r. – „Îţi interzic să porţi pe scenă numele tatălui tău!“). Tânăra actriţă nu ţine cont şi preferă să intre pe scenă în aplauzele publicului. „Dacă am făcut bine sau rău, rezultatele muncii mele grăiesc destul de limpede!“, nota ea în memorii.
De acum încolo, cariera sa în teatru devine o certitudine. Se înscrie la Conservator în 1898. Studiză arta dramatică, fiind îndrumată de Aristizza Romanescu. Se recăsătoreşte, după ce divorţează de primul soţ, C. Costescu, cu actorul Tony Bulandra, după ce joacă împreună în filmul „Amor Fatal“ (sic!). După mai multe piedici puse de actorii rivali, e dată afară din Naţional. După una neagră, una albă. Reuşeşte că înfiinţeze cu soţul ei, în 1914, Teatrul Regina Maria, care în cele din urmă se numi Compania Bulandra – Maximilian – Storin. „Fără el, fără sprijinul lui, fără calmul, tactul, modestia şi neclintita lui dragoste pentru teatru, n-aş fi putut înfăptui nimic,n-aş fi putut rezista atâtor greutăţi“, scria actriţa despre soţul ei, în volumul „Amintiri, amintiri“.
În perioada războiului, soţii ţin spectacole pentru strângerea de fonduri dedicate Crucii Roşii. Compania avea să se destrame în 1940 din cauza izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial. La scurt timp, Tony Bulandra moare.
Lucia continuă să joace, să facă spectacole şi chiar să predea actoria. I se încredinţează conducerea Teatrului Municipal din Capitală, funcţie pe care o va deţine până în 1961, când şi ea se stinge din viaţă. După moartea sa, teatrul i-a purtat numele, iar astăzi se numeşte Teatrul Bulandra.
În urma scandalului izbucnit în familia ei, a fost concediată împreună cu alte trei actrițe, cele mai incapabile din tot Teatrul Național. Încă o dată, din orgoliu, L.S. Bulandra  a tratat nedreptatea cu și mai multă muncă, cu mai multă modestie și disciplină, iar în 1901 a fost reangajată de către noul director. Abia atunci a putut răsufla ușurată, căci reușise  să se afirme, iar aventura de-abia începea. „Mă îmbarcasem pe corabia care plutește pe valurile schimbătoare ale succesului, adeseori urmărit ca un miraj. În sfârșit eram actriță”. Dar toată munca sa a fost fructificată abia când directoratul Teatrului Național a fost preluat de Alexandru Davila, cel care  a iscat scandaluri, nemulțumiri și care totodată a revoluționat scena teatrului românesc de la acea vreme. El nu a lansat-o doar pe L.S. Bulandra, ci și pe Marioara Voiculescu, Ion Manolescu și Tony Bulandra. Spre deosebire de viitoarea lui soție, Tony Bulandra era un îndrăgostit iremediabil de teatru, școlit la Paris, la fel de răzvrătit față de familia sa care i-a interzis să fie actor și cu aceeași capacitate nebunească de a munci.
Curând, caracterul impulsiv și orgoliul nemărginit al lui Alexandru Davila a atras dușmani și a fost înlăturat de la conducerea Teatrului Național de către Spiru Haret, fiind înlocuit cu nimeni altul decât cumnatul lui însuși Spiru Haret. Datorită acestui sfârșit s-a născut Compania Davila în jurul căreia se grupaseră actorii de renume de la Teatrul Național, în frunte cu soții Bulandra. A urmat o perioadă de muncă nebună din partea trupei, căci Davila programa câte o premieră în fiecare săptămână, încât Tony Bulandra, care juca în aproape toate spectacolele, nu mai avea timp să-și învețe textele. Încă de pe atunci, L.S. Bulandra realiza că această goană săptămânală ducea la comercializarea profesiei, lucru contrar principiilor sale, iar compania se îndepărta de scopul inițial, acela de a crea un teatru de artă. Astfel, la sfârșitul stagiunii, soții Bulandra părăseau Compania Davila, erau dați în judecată pentru nerespectare de contract și se reîntorceau pe scena Teatrului Național, recunoscuți deja ca actori de succes.
Ce ar fi putut face doi oameni împătimiți de teatru, renumiți pentru calitățile lor actoricești și cu o forță de muncă extraordinară? Evident, un teatru particular. În 1914, soții Bulandra se retrăgeau de sub puterea teatrului de stat și întemeiau Compania Bulandra menită să fie o rampă de lansare pentru cei talentați (G. Vraca, G. Calboreanu, N. Băltățeanu) și să promoveze un repertoriu emblematic pentru un teatru de artă. Prin urmare, la Teatrul Bulandra se monta Ibsen, Shakespeare, Corneille, Schiller, Bernard Shaw, încât mai că privești cu jind în trecut și ți-ai dori să te urci în mașina timpului. L.S. Bulandra povestea cum ajungea împreună cu soțul ei acasă și puneau la cale viitorul companiei lor: „Noi discutam împreună conținutul textelor, analizam caracterele diferitelor personaje ale piesei, mai întâi pe fiecare în parte, apoi în interdependența lor, stabileam punerea în scenă, inclusiv mobila și recuzita necesară”. Munceau cot la cot pentru un vis comun amenințat însă de primul război mondial și de criza financiară care i-a înglodat în datorii.
La temelia Companiei Bulandra-Maximilian-Storin, nu a stat L.S. Bulandra, ci soțul ei Tony care se îngrijea să organizeze pe toată lumea, să refacă săli, să construiască o turnantă, să se uite pe rapoarte, să calculeze veniturile, să discute cu croitorul despre costume, iar seara nu uita că e și actor. În teatrul lor se perindau artiști din filele de istoria teatrului românesc precum Maria Filotti, Maria Ventura, G. Storin, Aura Buzescu, Bulfinski, George Vraca, nu era nume mare care să nu fi trecut pe acolo. Mai târziu, după ce în urma cutremurului din 1940 Compania s-a desființat, încă mai vuia o vorbă prin teatre, printre artiști și conducători de instituții: „așa se făcea la Teatrul Bulandra”. Această companie s-a născut prin munca colectivă, iar motorul ei au fost soții Bulandra, în special Tony care își întemeiase strategia pe dictonul „întâi instituția și pe urmă interesele personale”. Compania Bulandra a fost o școală văzută ca o „tribună educativă, un mijloc de a răspândi într-o formă mai agreabilă, atractivă și la îndemâna tuturor, principii, teorii, îndemnuri, care să poată să pătrundă și să-și poarte roadele în mințile și sufletele acelora cărora ne dăruiam eforturile noastre artistice”. Pentru Lucia Sturdza Bulandra teatrul nu însemna doar distracție, ci un mijloc de a împărtăși înțelepciune.


„Atunci simțeam că nu voi mai avea nevoie de nimic, că în izolarea în care mă aflam, absolut nimic nu mai avea preț pentru mine, că pierderea pe care o suferisem știrbise însuși sensul existenței mele și că nimic nu putea fi refăcut”. După moartea soțului ei, continuă să joace în spectacole, o caută pe Dina Cocea și îi propune un angajament pentru un rol, e chemată la Teatrul Comedia și viața reintră pe făgașul ei normal prin muncă constantă. Și din 1947 devine directoarea Teatrului Municipal, actualul Teatru Bulandra, la stăruințele lui Beate Fredanov. La început de drum, trupa teatrului însuma nouă actori, dintre care doi erau directori adjuncți, iar în 1961 trupa Teatrului Municipal era cea mai cunoscută și apreciată din țară. Deși era directoare, Lucia Sturdza Bulandra a rămas înainte de toate actriță, iar la 82 de ani încă mai juca în spectacole pe scenele mari din București. Directoratul a ajutat-o să iasă din impas și să pună în aplicare tot ce învățase alături de Tony, soțul ei, iar actoria a suplinit golurile lăsate în urmă de dispariția celui alături de care petrecuse 30 de ani din viață.
Până la 88 de ani, Lucia Sturdza Bulandra nu a contenit să-și depășească limitele și să sfideze timpul prin dorința de a munci care i-a trasat un drum memorabil în teatru. E de ajuns să ajungi într-o seară la sala de la Izvor sau poate la Grădina Icoanei, să pășești în foaier și să observi chipurile mândre ale spectatorilor cu un bilet la Teatrul Bulandra. Acea muncă dăinuie și astăzi și s-a înălțat asemenea unui munte pe care doar o mișcare de plăci tectonice îl mai poate răpune.
În 1961, Valentin Silvestru, încercând să găsească o încheiere pentru „Ziua unei artiste” a întrebat-o: „Ce visați, doamnă?”, iar ea a răspuns sincer: „Visez numai la ceea ce am de făcut mâine la teatru”. Însă aceasta nu este o încheiere. Pentru Teatrul Bulandra sperăm să existe mereu un mâine, măcar de dragul trecutului glorios al acestor oameni.

La doar doi ani după închiderea Companiei, Tony Bulandra a murit subit de cancer la plămâni, lăsând în urmă o soție care a încercat să disimuleze propria suferință unde altundeva, dacă nu pe scenă? După numai zece zile de întrerupere și-a reluat activitatea. Actorii plângeau pe scenă, spectatorii plângeau în sală, ea își încorda ultimele puteri, plângea doar sufletul.

Surse:
yorick.ro
historia.ro
ziarulmetropolis.ro
youtube.com

Editorial
  • Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    “Tineți cu tărie Ortodoxia… Noi trăim acum timpuri însemnate în Apocalipsă, cele despre care îngerul a strigat: “Vai de cei ce trăiesc!” – înainte de venirea lăcustelor. “Istoria ne arată că Dumnezeu conduce popoarele și dă lecții de morală întregii lumi”. Viața socială se măsoară cu anii, secolele, mileniile, dar …...citeste »

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

6 iulie 2021

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

Ioana Pavelescu a obținut media generală 10,00 la examenul recent de Bacalaureat. Ioana a împlinit pe 11 iulie vârsta majoratului și iată că la examenul maturității își demonstrează ei personal în primul rând, că studiul individual este important. Ioana nu are o rețetă secretă pentru această performanță deoarece munca susținută, munca în mod echilibrat a fost făcută cu răbdare, fără pauze prea lungi și urmând sfaturile părinților săi.

  • Pastila de gramatică

    Pastila de gramatică

    Efectul Dunning-Kruger – de ce ignoranţii şi incompetenţii se supraapreciază …
Corespondenta la redactie