Ce bucurie că viaţa n-are sens. Pot să îi dau eu unul…

Ce bucurie că viaţa n-are sens. Pot să îi dau eu unul…

Nimic nu e bun, dacă nu are în el infinitatea, „partea lui Dumnezeu”.

Dacă te baţi, bate-te cu zeii, nu cu valeţii.

Omul care ştie să fie singur, acela te înţelege cu adevărat, acela care te iubeşte cu adevărat. Celălalt, prea aproape, îţi ţine doar umbră.

Iubesc prea mult oamenii pentru a putea rămâne între ei. Pentru că, dacă rămân între ei, ajung să-i urăsc!

Întâlnesc câţiva tineri în jurul a 30 de ani, supăraţi, nu pe ceea ce nu au făcut ei, ci pe ceea ce nu a făcut viaţa pentru ei. Dar cum să le rezerve lozul cel mare viaţa, dacă nu au investit nici o miză?

Oamenii îţi cer să-i confirmi, nu să-i trimiţi mai departe.

Până la proba contrarie, orice om are o sămânţă de geniu. Toată problema e să fie amabil cu societatea şi să se supună la încercare, să aibă o formă de pietate, să vadă dacă nu cumva are să ne spună o noutate.

Devenim ceea ce suntem.

Am găsit încă un om de care mă pot despărţi. Căci un om plin, bogat, valabil, e unul căruia printr-un cuvânt îi poţi spune nespus de mult. Vă strângeţi mâna, vă uitaţi unul în ochii altuia şi s-a întâmplat ceva. E un pact între voi: „acum ne putem despărţi”. Căci orice v-ar despărţi de acum înainte, sunteţi doi oameni care s-au întâlnit. Ăsta e esenţialul: să te întâlneşti cu celălalt. Finalul – care trebuie să însemne întotdeauna o reluare a tuturor temelor – devine acum posibil. Oamenii aceştia, lângă care stai ceasuri întregi şi care stau ceasuri întregi lângă tine, spre a nu obţine nimic nici unii nici alţii, sunt aşa de anoşti încât nici măcar nu te poţi despărţi de ei.

Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături.

Dintre toate roadele pamântului, omul e singurul care nu se coace niciodată. Nu există maturitate; doar tinereţe. Pentru societate e un dezastru: de aici conflicte, catastrofe şi inadecvări de tot soiul: ideologii şi ştiinţe perfecte pentru oamenii necopţi. Pentru ins e o binecuvântare: ramâne ingenuu toată viaţa.

Eşti contemporan (ai simultaneitate în timp, spun teologii) cu cel pe care îl iubeşti. Asta e tot – şi înseamnă înfrângerea umană a timpului.

Nu ştim unde ne este esenţialul. Alegem între una şi alta, în fiecare ceas al vieţii, dar fără controlul legii noastre. Sau poate: fugim de propria noastră lege, alegând.

Lamentabilul principiu „nimeni nu e de neînlocuit”. Dar tocmai la asta trebuie să tinzi, la o societate cu oameni de neînlocuit, ca un organism. Pe când aşa, omul e piesă de schimb şi totul e mecanism. (Creierul nu-şi reface celulele.)

„Staţi să vă spun ceva”, spunem fiecare. După care trebuie să ne cerem scuze şi să ne retragem. (În rest? Suntem un stomac, un sex, în cel mai bun caz o curiozitate, care se plimbă prin lume.)

De învăţat înveţi multe şi de la toţi. Dar profesor nu e decât cel care te învaţă să înveţi.

Libertatea e capacitatea de a valorifica înfrângerile şi de a-şi depăşi reuşitele.

Nu am nevoie, nu am ce face cu lumea care este. Mă apasă, mă înăbuşă, mă acoperă. E o lume fără scăpare.

Oamenii te iartă dacă faci crime. Dar nu te iartă dacă eşti fericit.

Nu-i nimeni vinovat de neîmplinirile noastre. Limitele interioare sunt mai dureroase decât orice limită exterioară.

Lasă neantul în pace, dacă nu vrei să-ţi arate prăpăstiile lui.

Când mă laudă cineva, mă cuprinde panica: dacă ar afla tot ce nu ştiu, tot ce nu sunt? Când mă condamnă, mă simt liniştit: sunt totuşi mai bun decât atât.

Totul s-a petrecut ca în „Forsyte Saga”. Povestea unei familii (11 fraţi) în care totul se deschide pentru a nu se închide.

Răzbunarea reprezintă doar setea de justiţie rămasă în stadiul sălbăticiei.

Când un tânăr creşte frumos, iese parcă din strâmbătate o întreagă lume.

Oamenii de azi nu sunt apropiaţi unul altuia de un liant, ci doar de un conectiv.

Filozofia ca donjuanism. Pe lângă ea, oamenii de specialitate fac simple căsnicii burgheze. Esenţial e să cucereşti. Nu să accepţi. Nu să ştii.

Constantin Noica

Orice încercare, oricât de modestă ar fi, ca și cea de față, de a evoca și evidenția personalitatea marelui filozof și implicit ideile acestuia este sortită să rămână într-o sferă a neîmplinirii, deoarece cuvintele interpretului oricât de inspirate ar fi nu reprezintă decât un simplu comentariu adăugat, în unele cazuri chiar cu lipsă de pietate și inspirație la conștiința și opera marelui filozof.

Cu toate acestea, există o umbră de legitimitate a unei astfel de încercări, deoarece suntem datori ca în spațiul social și cultural în care ne manifestăm să permanentizăm prin modestele noastre încercări geniul cultural al lui Constantin Noica. Rostul unei evocări sau a unei încercări în marginea filozofiei maestrului este acela de a contribui la realizarea unui prezent continuu (în conștiința individuală dar și în conștiința socială) al creației sale. Evident, creația există în primul rând prin creatorul ei și totodată, opera este aceea care are rolul de a-l mărturisi pe cel care a adus-o la existentă Noi, ceilalți avem datoria de a ne aminti și de a reaminti existența acestui adevăr prin încercări cu caracter evocator a persoanei și personalității aceluia care este considerat de mulți, pe drept cuvânt, ca fiind unul dintre ultimii creatori de sistem filozofic nu numai în spațiul cultural românesc, dar și în plan european.
Părintele Școlii de la Păltiniș, filosoful Constantin Noica, s-a născut la 12/25 iulie 1909, în comuna Vitănești, județul Teleorman, într-o familie cu vechi rădăcini aromâne. A urmat gimnaziul la Liceul ”Dimitrie Cantemir”, iar clasele liceale la Liceul ”Spiru Haret” din București.
A debutat, în 1927, în revista liceului, ”Vlăstarul”, cu eseuri care au fost publicate, în 1934, în volumul ”Mathesis sau bucuriile simple”. În timpul anilor de liceu l-a avut ca profesor de matematică pe poetul Ion Barbu, o autoritate în domeniul literar.

 În 1928, s-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere din București, pe care a absolvit-o, în 1931, cu teza de licență „Problema lucrului în sine la Kant”. La facultate, l-a întâlnit pe profesorul Nae Ionescu care a adunat în jurul său și a elevat o pleiadă de membri ai tinerei generații interbelice a literaturii și gândirii românești ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran.
A fost bibliotecar la Seminarul de Istorie a Filosofiei (1932 și 1934) și a făcut parte din Asociația de arte, filosofie și litere ”Criterion”.
În 1934 s-a căsătorit cu englezoaica Wendy Muston, cu care a avut doi copii — Alexandra și Răzvan Noica (devenit părintele Rafail). Pentru a-și pune familia la adăpost de represiunile regimului comunist, cei doi au divorțat în 1948. În 1955, Wendy și cei doi copii au plecat spre Viena, de acolo ajungând în Marea Britanie.

[yframe url='[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=L91Df5edn30′]’]
Alexandra Noica-Wilson povestește în cartea sa intitulată ”Treziți-vă, suntem liberi! Amintiri”, apărută în 2007, că „autorităților comuniste le era teamă de un singur lucru: de răsunetul mediatic pe care l-ar fi putut avea atrocitățile comise de ele. Din acest motiv, orice ecou occidental stârnit de un caz de abuz politic în țările comuniste avea drept reacție o ușurare a regimului de detenție, iar în unele cazuri chiar eliberarea deținuților și expulzarea lor în Occident. Nu a fost însă cazul tatei. El a fost eliberat în 1964, odată cu amnistia generală a deținuților politici din România: și nu i s-a permis să ne viziteze în Anglia decât târziu, în 1972. (…) I s-a mai permis să revină în 1977 și în 1983.”
Retras la Sinaia, Constantin Noica a tradus din R. Descartes și I. Kant. Apoi, între 1938 și 1939, și-a continuat studiile în Franța.

Și-a susținut, la București, în mai 1940, doctoratul în filosofie, cu teza ”Schiță pentru istoria lui ‘cum e cu putință ceva nou”’, care a fost publicată în același an.

Noica rămâne o permanență în conștiința individuală a celui care este preocupat de fapte ale culturii, dar și în conștiința socială nu numai prin creația sa filozofică, dar și prin implicarea sa în formarea de conștiințe individuale, culturale. Deși nu a avut o activitate didactică propriu-zisă, Noica rămâne totuși un mare pedagog al culturii și un formator de caractere în spiritul autentic al valorilor. școala de la Păltiniș a cărui promotor este stă mărturie în acest sens. Noica a fost un căutător de valori, un persuasiv spirit cultural care s-a implicat în orice formă de manifestare a valorii. Strict vorbind, Noica va rămâne în istoria culturii românești cu „un rest” mai cuprinzător și profund decât operele întregi ale multor specialiști. Primul care recunoaște valoarea dramaturgiei lui Blaga este Constantin Noica. Tot el este cel care din cheltuială proprie, în anii târzii, la Păltiniș, a tradus din opera lui Blaga în franceză, germană și spaniolă și a depus eforturi în vederea publicării ei la prestigioase edituri occidentale. Noica este acela care a mărturisit despre Eminescu, numindu-l omul deplin al culturii românești. Dar nu a fost singurul pe care marele filozof l-a transpus în propria sa creație. A mărturisit despre Brâncuși, Enescu, Grigore Moisil, Petru Comărnescu, Dimitrie Cantemir,  Athanase Joja sau ștefan Lupașcu. Scopul pentru care a întreprins o astfel de acțiune vastă a fost acela de a impune nume românești în circuitul cultural European și românescul prin acest fapt. Cu greu a acceptat, după ani de refuz, premiul Herder, tocmai în vederea obținerii de fonduri pentru a face posibilă editarea unor opere esențiale ale culturii române.

Noica spune răspicat acest lucru răspunzând celor care îl acuzau că nu căută adevărul: „Vai de cei care caută așezarea în ceva ce curge. … Adevărul e orizont mișcător … nu țintesc către adevăr ca dat ( ca în budismul zen), ci înaintez cu el cu tot” ( Constantin Noica – Carte de înțelepciune). Orice analiză a operei filozofului de la Păltiniș este datoare a evidenția procesualitatea, devenirea în cunoaștere dar și ca dimensiune ontologică în raport de care poate fi înțeles adevărul și orice valoare.

Noica nu a dorit ca opera sa să fie închisă în structura unei „ediții complete”, pentru că s-ar fi simțit exclus din procesualitatea firească a gândirii. Totuși, se poate spune că viața pe care a avut-o filozoful a reprezentat spațialitatea și temporalitatea ce i-a permis deschiderea spre universul inefabil al spiritualității filozofice. De mai multe ori Noica mărturisea că a primit înfruntările sorții și tragediile vieții ca pe niște binefaceri ce i-au permis să se concentreze mai mult asupra gândului unic pe care îl căuta și pe care de fapt l-a și găsit.

[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=VdSx8JrDQA0′]

În 1947 publică un studiu despre Goethe – după ce în anii războiului se orientase tot mai mult către Platon (voia să scrie o monografie despre filosoful grec) şi către Hegel (din care traduce şi tipăreşte o lucrare). Întrucât în 1938 tatăl îi cedase cincizeci de hectare ca să se poată întreţine, iar după moartea acestuia îl moşteneşte, în 1949 este arestat, expropriat şi i se stabileşte domiciliul obligatoriu în alt judeţ decât cel în care se afla moşia. Alege Câmpulung, unde se va afla până în toamna lui 1958. Aici meditează şi scrie încercare asupra filosofiei tradiţionale (1950), Anti-Goethe (1952) şi povesteşte în scris Fenomenologia spiritului a lui Hegel (manuscris trimis clandestin în străinătate şi tipărit la Paris în 1962). Se întreţine din lecţii particulare. Divorţează de englezoaica Wendy Muston (căsătorie din care s-au născut Dinu, în 1942, viitor diacon călugăr într-o mănăstire ortodoxă din Londra, şi Dina, în 1944, viitoare stewardesă, care în 1955 se stabileşte în Marea Britanie împreună cu mama ei) şi se recăsătoreşte în 1952 cu Mariana Nicolaide, cu care va rămâne până la sfârşitul vieţii.

A fost condamnat în urma procesului intentat de regimul comunist intelectualilor pentru activitate dușmănoasă (”procesul Noica-Pillat”). El și scriitorul Constantin (Dinu) Pillat au primit pedepsele cele mai mari: 25 de ani de muncă silnică, 10 ani degradare civică și confiscarea averii personale. Din același lot cu arestați din anii 1958-1959, mai făceau parte, printre alții, și Vasile Voiculescu, Nicolae Steinhardt, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu. A executat la Jilava șase din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964. I se oferă să aleagă între expatriere şi rămânerea în ţară. Alege să rămână în ţară şi peste un an este încadrat cercetător la Centrul de Logică al Academiei, unde se ocupă cu istoria logicii, exegeza greacă a aristotelismului şi traduce scrieri ale lui Teofil Coridaleu în limba franceză. Se pensionează în 1975 şi se stabileşte la Păltiniş, de unde revine în Bucureşti cu diverse prilejuri. Perioada 1964-1987 cuprinde anii când Noica îşi dă măsura personalităţii creatoare. Îşi formulează un sistem filosofic original, publică studii, eseuri de filosofie a culturii, se deschide spre spiritualitatea românească, cu deosebire către câteva culmi reprezentative din perspectiva sistemului de gândire, şi către limbajul filosofic românesc, face traduceri din Platon şi contribuie – alături de Petru Creţia – la realizarea ediţiei de Opere ale filosofului Ideei, militează, în scris şi organizatoric, pentru tipărirea manuscriselor lui Mihai Eminescu, reia proiectul unei şcoli filosofice, încolţit în anii războiului, şi este mentor pentru mai mulţi tineri, dintre care în prim-plan se află Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin Vieru, Thomas Kleininger şi alţi câţiva, independent unul de altul, precum Alexandru Surdu, Vasile Dem. Zamfirescu etc.

„Mi-am trăit viaţa în idee, fără rest” – se dezvăluie adâncindu-se în sine, autorul.
Ideea cu care a început aventura „cărturărească” a lui Noica este cea de mathesis universalis şi către sfârşitul vieţii a ajuns la ideea „devenirii întru fiinţă” în Mathesis sau Bucuriile simple, pe urmele lui Blaise Pascal, care distingea între spiritul de geometrie şi cel de fineţe, cu alte cuvinte între spiritul ştiinţific şi cel literar-artistic, autorul nuanţează distincţia spre a o prelungi etic şi a întemeia speculativ ideea „bucuriilor simple”, a simplităţii şi a modestiei, cu corolarul excesului în puţin, pentru a înfăptui un ideal etic pe care l-a urmărit întreaga viaţă: „să apropiu viaţa de idee, s-o modific pe ea în sensul ideii”.

[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=NnYT7eGs19A’]

Editorial, a debutat, în 1934, cu ”Mathesis sau Bucuriile simple” (Premiul Scriitorilor Tineri). A continuat cu ”Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz și Kant” (1936, Premiul ”Adamachi” al Academiei Române); ”Viața și filosofia lui Rene Descartes” (1937); ”De Caelo. Încercare în jurul individului și cunoașterii” (1937); ”Două introduceri și o trecere spre idealism” (1943); ”Jurnal filosofic” (1944); ”Semnificația culturală a categoriilor lui Aristotel” (1968); ”Douăzeci și șapte de trepte ale realului” (1969); ”Rostirea filosofică românească. Analiza termenilor rostire, într-o fire și ființă” (1970); ”Creație și frumos în rostirea românească” (1973); ”Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii românești” (1975); ”Despărțirea de Goethe” (1976); ”Sentimentul românesc al ființei” (1978); ”Șase maladii ale spiritului contemporan” (1978); ”Devenirea întru ființă” (1981, scrisă în 1950); ”Scrisori despre logica lui Hermes” (1986) ș.a.
La începutul anilor ’30, Noica s-a avântat înspre critica culturală, îndeosebi spre cea literară, cu însemnări despre Tudor Arghezi, Eugen Goga, Cezar Petrescu, Lucian Blaga, E. Lovinescu, G. Bacovia şi mulţi alţii – adunate mult mai târziu în Semnele Minerva (1994) şi în Între suflet şi spirit (I-II, 1996) – de care se delimitează prin Mathesis… Unui lustru al speculativului, cu Concepte deschise…şi cu De Caelo, îi succedă un respiro raţionalist şi literar în marginea lui Descartes, apoi adâncirea într-o temă sugerată de Kant: „cum e cu putinţă ceva nou”, în finalul lucrării de doctorat despărţindu-se de filosoful care îl „confiscase” în adolescenţă, spre a se orienta către ideile lui Platon şi ale lui Hegel, pentru ca mai târziu să-şi găsească terra mirabilis în sufletul poporului român şi în „sentimentul românesc al fiinţei”. Terenul era pregătit de despărţirea de nefilosoficul din Goethe – nu de spiritul goethean, cum ar sugera titlul iniţial, Anti-Goethe – iar după suspendarea forţată din viaţa culturală din anii ’60, prin buna deschidere către subsolul arhaic al limbii române, pentru a scoate la suprafaţă şi a reactualiza semnificaţiile pierdute întru o nouă „rostire filosofică românească”.
Postum au mai apărut ”De dignitate Europae” (1988, în limba germană), ”Jurnal de idei” (1990) ș.a. În

2003, Humanitas Multimedia a editat un audiobook, intitulat ”3 poeme filosofice către S.”
Invitat de Iustinian Chira, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Nicolae Steinhardt despre cele văzute la Rohia, știind gândul acestuia de a se retrage într-o mănăstire.
Ultimii ani din viață începând cu anul 1975, Constantin Noica și i-a petrecut la Păltiniș lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi (vezi Jurnalul de la Păltiniș de Gabriel Liiceanu). Se stinge din viață la 4 decembrie 1987. A fost înmormîntat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniș, după dorința sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoți în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului, Crișanei și Maramureșului. După 1989, Gabriel Liiceanu s-a ocupat de reeditarea integrală a cărților lui Noica.

Incontestabil,  Noica a fost un filosof creștin,afirmație demonstrată de întreaga sa operă. Dacă reflectăm la întreaga sa viață, la faptele de cultură și de credință săvârșite,  la împrejurarea că într-un fel sau altul a rămas în „actul smerit al rațiunii” și peste toate dorința sa testamentară de a fi înmormântat lângă Schitul de la Păltiniș,  putem spune că Noica a fost mai mult decât un filosof creștin,  a fost un creștin ortodox,  un om smerit în puritatea și simplitatea sa. Spunea Părintele Teofil Părăian: „Omul smerit este omul pur și simplu„.

A aflat Noica ce este ființa? Dar nici nu a dorit acest lucru. Noica a descoperit ceva mult mai important și anume drumul către ființă și conștiința devenirii întru ființă pe care omul o poate avea.

„Există prin urmare două singurătăți: Una prin sărăcie, prin îngrijorare, prin spaimă; alta prin putere, prin voință metodică, prin activitate. Omul care poartă cu sine toată lumea este și el singur; dar, în singurătatea sa, el poartă cu sine toată lumea”. (Constantin Noica – De Caelo)
„Nu uita că Dumnezeu te-a trimis pe lume să-l înlocuiești: să dai sensuri, să creezi, să duci începutul său înainte. Vezi să nu-ți pierzi timpul”. (Constantin Noica – De Caelo).

[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=WoVeHJ4lDCI’]

Surse:
poruncaiubirii.agaton.ro
agerpres.ro
jurnaluldedrajna.ro
ro.wikipedia.org
autori.citatepedia.ro
youtube.com