Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Cea mai mare nevoie a omului este de a fi auzit când strigă, de a fi ascultat când cere, de a putea plânge când îl doare, de a vorbi, de a se mângâia şi a-şi aduce aminte…

Cea mai mare nevoie a omului este de a fi auzit când strigă, de a fi ascultat când cere, de a putea plânge când îl doare, de a vorbi, de a se mângâia şi a-şi aduce aminte…

Lupta întăreşte pe cel slab şi primejdia măreşte pe cel tare.

Nu aurul este bogăţia neamurilor, nu neavutul este sărăcia oamenilor. Avuţiile de aur sunt pieritoare, hărnicia e o bogăţie ce nu se răpeşte, munca e o bogăţie veşnică.

Cât de dulci sunt amintirile bătăilor de inimă, cât de învăpăioase sărutările tinereţii înflorite!…

Câinele este cea mai sublimă expresie a desăvârşirii omeneşti.

Când se întoarce gândul spre zilele tinereţii, inima stă nehotărâtă, ce va povesti deodată: bătaia ei dintâi simţită, îmbătătoarele şoapte, primblarea încântătoare umăr la umăr printre florile ce nu se zăreau şi în acele minute, dar care acum răsar şi împodobesc suvenirul, voiniciile ce îşi făgăduia, patriotismul înflăcărat, visul măririlor, căpătate prin osteneală, vrednicie şi fapte mari, binefacerile ce se pregăteau a revărsa pe lume, ca un soare luminos şi roditor?

Dumnezeu să ierte trecutul!

O! Vlad Ţepeş, unde eşti ca să-mpodobeşti cum trebuie toate aceste ţepi înfipte în pământ românesc de duşmanii românilor.

România este ca Dunărea cea lată, mare şi adâncă, în care se cotropesc apele deosebite din a dreapta şi din a stânga; cu cât mai multe pâraie, pe atâta şi Dunărea creşte; valurile străine s-au cotropit în românie, nici un val nu ne-a putut îneca… de multe ori un val ameninţător de pieire ne-a întărit, de multe ori acel val ne-a împins spre o propăşire.

O, libertate, tu eşti strigătul lumii, dar nu eşti încă credinţa sa!

De a face dintr-o limbă o chestie de naţionalitate, se înţălege; dar de a înturna şi răsturna o limbă împotriva trasului ei, este altă chestie: chestie de pedanţi, de neştiitori, de şarlatani sau de mişăi, când nu este cumva o neguţătorie de sentimente patriotice.

Oamenii aceştia fără copilărie n-au nici amintire, nici viitor; au numai prezent, dar un prezent material, fără farmec, cu totul pozitiv. “Fă cum au făcut şi părinţii tăi”, asta e fraza banală.

Chiar dacă scapi din nodul alunecos al spânzurătorii, în prima zi eşti pe jumătate strâns de gât. Să fie un efect al gâtului? Ah! dacă n-am avea gât, cum am râde de spânzurătoare! Rămâne ţeapa, e adevărat…

Nu e nimic mai dulce pe lume decât o duşcă de aer liber.

De ce oare cu cât ceasurile, zilele şi anii se înmulţesc asupra lui, cu atâta mai mult omul se uită în urma sa, şi din căutătură în căutătură se opreşte cu plăcere la cele mai depărtate aduceri-aminte, aducerile-aminte ale tinereţii şi ale copilăriei?

Ar fi mai uşor a smulge ghioaga din mâna lui Hercule decât a abate lesne şi degrabă pe români de la vechile lor datini.

Domnitorul a deschis publicului grădina lui de la Socola, o grădină ca un trandafir de îngrijită, cu sere, cu ape ţâşnitoare şi răcoroase, cu izvoare care murmură, cu pâraie în cascadă. În cele dintâi zile era îmbulzeală şi toată fantastica bogăţie de costume se plimba grav în grupe pestriţe pe aleile cotite.

Prefer de o mie de ori cărarea de la munte decât carieră deschisă dinaintea mea.

În toate ţările femeile sunt mobilul revoluţiunilor, mai ales în ceea ce priveşte moda.

Dar nici una din toate aceste împrejurimi nu înfăţişează acele grădini zâmbitoare, acele pavilioane pitoreşti şi lămpi vesele, care fac pe cei ce se plimbă să le placă împrejurimile Vienei, atrăgând mulţimea naivă a târgoveţilor; aici totul e sălbatic, câmpenesc şi incult.

Suferinţa îndelungată împietreşte şi ucide mila.

Alecu Russo

Pe la 1829 o cumplită epidemie de holeră i-a secerat familia. Rămas orfan de mamă, e trimis de parintele său la studii în Elveția. La 10 ani este elev al Institutului “Francois Naville” din Vernier, Viena, unde vine să urmeze studiile comerciale. Este expulzat pentru o odă dedicată lui Alibaud, atentatorul la viaţa regelui francez Ludovic-Filip. Pe băncile institutului scrie primele sale încercări literare. Majoritatea lucrărilor au fost scrise în limba franceză și au apărut postum în traducerea lui Vasile Alecsandri și Alexandru Odobescu.
Alecu Russo s-a născut în 1819 în Basarabia (Chişinău sau Prodăneştii Vechi) în familia unui boier de viță veche, dar cu o situație socială relativ modestă. Copilǎria și-a petrecut-o la țară, în mijlocul țăranilor. 
Adept al revoluţiei de la 1848 şi al Unirii Principatelor Dunărene din 1859, autor de proză memorialistică, cu incursiuni atrăgătoare în peisaj, legende, amintiri de la baştină, majoritatea scrise în limba franceză („Soveja”, „Amintiri”, „Piatra teiului”, „Stînca corbului”); de observaţii pertinente asupra realităţilor sociale autohtone („Iaşii şi locuitorii lui la 1810”). Poemul în proză „Cîntarea României” (atribuit şi lui N. Bălcescu), elaborat în stilul „Cîntării cîntărilor” lui Solomon din „Sfînta Scriptură”, reproduce în versete cvasibiblice rezonanţele mesianice ale istoriei patriei, interpretată ca înşiruire ciclică a epocilor trecute. Este primul critic literar moldovean (studiul „Critica criticii”) în care se pune accent pe necesitatea dezvoltării literaturii naţionale, inspiraţia folclorică şi istorică, funcţia socială a artei, importanţa tradiţiei, valoarea creaţiei populare („Critica criticii”, „Poezia poporală”); a criticat vehement curentele latiniste, italienizante, galomane („Studie moldovană”, „Cugetări”). Piesele lui de teatru, care i-au cauzat exilul, nu s-au păstrat. Opera lui a fost tradusă în moldoveneşte de V. Alecsandri.
Este un “ostaş al propăşirii”, un animator al Revoluţiei de la 1848 la Iaşi, şi Blaj, după care ia drumul pribegiei, în Bucovina şi în Transilvania. Este arestat la Dej şi trimis în prevenţiune la Cluj, de unde, eliberat, călătoreşte la Viena şi Paris.
Este autorul volumului Cântarea României, tipărit anonim. Fără a revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii de paternitate literară din istoria literaturii române. Iertat de domnitorul Grigore Al. Ghica, devine director în departamentul Lucrărilor Publice şi membru al Sfatului administrativ (1846), procurist al Băncii naţionale. Sărac, bolnav incurabil, obosit de exil şi pribegii, moare la 5 februarie la Iaşi.

Alecu Russo a început să scrie în limba franceză la vârsta de 20 de ani, dar a publicat numai în limba română între 1846 și 1856 și numai în reviste, având de gând să-și termine scrierile sale și să revină asupra lor, lucru pentru care nu a mai avut răgaz. Activitatea cea mai importantă a desfășurat-o în anul 1855 la revista România literară a lui Vasile Alecsandri. Aici au apărut Cugetările, Amintirile și poemul Cântarea României.
Memorialist interesant în Amintiri, Alecu Russo s-a făcut cunoscut mai mult ca polemist împotriva exagerărilor curentului latinist și ca autor al poemului patriotic revoluționar Cântarea României. Trebuie amintit însă și rolul său de îndrumător în teatru, în critica literară, în folclor. El a atras atenția asupra importanței literaturii originale, de caracter specific național, recomandând scriitorilor să se inspire din trecutul de luptă al poporului nostru și din literatura de circulație.

Balada “Mioriţa” a fost culeasă de Alecu Russo, în Munţii Vrancei, la Soveja, la mijlocul secolului XIX şi prelucrată de poetul Vasile Alecsandri.
Cea mai cunoscuta baladă populară , „Mioriţa”, o adevărată capodoperă a folclorului literar românesc, pe care criticul literar George Călinescu o plasează între operele fundamentale ale poporului român, a fost culeasă de poetul, prozatorul şi eseistul român Alecu Russo, în Munţii Vrancei, la mijlocul secolului XIX. Russo era recunoscu pentru faptul că se ocupa de culegerea de poezii, balade şi doine, dar descoperirea baladei „Mioriţa” este rodul unei întâmplări la care scriitorul, ideolog al generaţiei de la 1848, nu se aştepta. O piesă de teatru scrisă de el, „Jicnicerul Vadră”, prezentată la Teatrul Naţional din Iaşi, care a deranjat autorităţile vremii, avea să-i aducă în primăvara anului 1846 o perioadă de cinci săptămâni „de exil” la Soveja, în munţii Vrancei, experienţă pe care Russo o povesteşte în lucrarea „Jurnalul Soveja. Ziarul unui exilat politic la 1846”,  publicată după moartea sa de Alexandru Odobescu.
În jurnal, Alecu Russo redă întâlnirea cu unul dintre „arhivarii” baladei populare, moment care potrivit celor relatate în jurnal s-a petrecut pe 11 martie. „11 martie. Toată noaptea a bătut un vânt năprasnic; drept mângâiere îmi spun că nu e nimic pe lângă val-vârtejul ce se obişnuieşte pe aci. Nu mă trezisem bine, când un alt lăutar veni să mă cinstească în pat cu un nou concert de fluier…”, scrie Russo în jurnal. Anterior, pe 10 martie, Russo pomeneşte de „o petrecere”  la care a participat într-o zi de sărbătoare. „Am petrecut dimineaţa ascultând cântecele olteneşti ale lăutarilor din sat… i-am încercat pe toţi cu luare-aminte. Mâine au să vie să-mi povestească toate mai cu amănuntul. Iată programa concertului: Variaţii pe fluier, improvizate de un concertant al locului… E un mândru voinic din acel soi de oameni ce se numesc mocani, adică oameni de la munte şi care par a face oarecare deosebire între neamul lor şi al oamenilor de la câmp. Graiul lui, ce nu e moldovenesc, nu-i nici muntenesc, ci e apăsat şi se aduce ca al ardelenilor. El cântă tot felul de cântece, şi moldoveneşti şi mocăneşti şi ardeleneşti şi în sfârşit ştie a o întoarce şi pe struna acelei poeme aşa de simplă şi nevinovată, aşa de dulce şi plină de dor şi duioşie, ce se cheamă doina!”.


Deşi Russo nu dă amănunte despre „Mioriţa”, cercetătorii consideră că acela a fost momen tul culegerii de la localnici a preţioasei balade, mai cu seamă că între 11 martie şi 22 martie 1846 jurnalul său zilnic de până atunci este întrerupt.

Russo plasează balada între capodoperele lumii, alături de operele poeţilor antici Virgilius şi Ovidiu. „Pe lângă aceşti doi creatori de poezie antică s-a adăugit un al treilea poet, păstorul câmpiilor şi al munţilor noştri, care a produs cea mai frumoasă epopee pastorală din lume: Mioriţa”, scrie Alecu Russo. Fără a avea pretenţia de a-şi revendica opera, mai ales că îşi publica sub anonimat lucrările (n.a. vezi volumul „Cântarea României”), Alecu Russo  i-a încredinţat balada poetului Vasile Alecsandri, pe care acesta o „şlefuieşte” şi o publică cu titlul „Mieoara”, pentru prima dată în anul 1850, în secţiunea „Cântece poporale româneşti” din gazeta „Bucovina” din Cernăuţi, pentru ca mai apoi, în 1852 să includă balada Mioriţa şi în volumul „Poesii poporale. Balade (Cântece păstoreşti)”.
Deşi Alecsandri a încercat mai târziu să-şi aroge paternitatea baladei, el însuşi mărturiseşte într-o scrisoare trimisă publicistului Alexandru Hurmuzachi  că „această baladă mi-a fost adusă din Munţii Sovejii de D. A.Russo, care o descoperise”.

Surse:
timpul.md
adevarul.ro
autori.citatepedia.ro
youtube.com

 

 

Editorial
  • Tot așa?....Tot așa, dar parcă mai rău!

    Tot așa?….Tot așa, dar parcă mai rău!

    Gloria Vita -Ce s-a mai schimbat acolo, că mi-e dor de-acasă? -Mă sperie întrebarea ta. Dar dacă vrei, îți răspund cu altă întrebare. Când ai plecat din oraș și din țară, ai sperat că se va schimba ceva în bine? -Sincer, o fărâmă de speranță tot am avut, deși foarte …...citeste »

Abuz de putere sau atac de stânga? Cristiana Drăgan și Valentina Vasilari suspendate din ALDE Oltenița

2 februarie 2019

Abuz de putere sau atac de stânga? Cristiana Drăgan și Valentina Vasilari suspendate din ALDE Oltenița

Consilierele Cristiana Drăgan și Valentina Vasilari au primit lovituri de stânga. Nu este vorba de un film cu pugiliști în ring, ar fi fost fair play, ci de un film rupt din realitatea actuală: mutări de interese și jocuri de culise.

  • Pastila de gramatică

    Pastila de gramatică

    Floralia şi Floriile/Duminica stâlpărilor – origine, semnificaţie, simboluri Floralia sau …
Corespondenta la redactie