Lumea ne tratează aşa cum vrem să fim trataţi: urâm adevărul, ni se ascunde; vrem să fim măguliţi, suntem măguliţi; ne place să fim înşelaţi, suntem înşelaţi.

Publicat 19 martie 2015

Lumea ne tratează aşa cum vrem să fim trataţi: urâm adevărul, ni se ascunde; vrem să fim măguliţi, suntem măguliţi; ne place să fim înşelaţi, suntem înşelaţi.

Cu cât ai mai mult spirit, cu atât găseşti că sunt mai mulţi oameni aparte. Lumea de rând nu observă deosebirile dintre oameni.

A spune adevărul este util aceluia căruia i se spune, dar dezavantajos pentru acei care-l spun, fiindcă îşi atrag ura.

Drept este ca ceea ce e drept să fie urmat, necesar este ca ceea ce e mai puternic să fie ascultat. Dreptatea fără forță e neputincioasă, forța fără dreptate este tiranie.

Când iubeşti puternic, găseşti întotdeauna ceva nou în persoana iubită.

Dreptatea trebuie sa fie puternică, iar puterea – dreaptă.

Nu este ruşinos pentru un om a cădea strivit de dureri, ci este ruşinos a muri nepăsător şi istovit de plăceri.

Adevărul este atât de întunecat în aceste timpuri şi minciuna atât de fixată, încât n-am fi în stare să cunoaştem adevărul, dacă nu l-am iubi.

Fiinţele umane trebuie cunoscute pentru a fi iubite. Dumnezeu trebuie iubit pentru a fi cunoscut.

O spun doar ca un fapt pe care nu-l comentez: dacă toţi oamenii ar şti ce spun ceilalţi despre ei, n-ar mai exista în lume nici măcar patru prieteni.

Dacă am scris o scrisoare aşa de lungă, este pentru că nu am avut destul timp ca să o scriu mai scurtă.

Toate mofturile astea m-au indispus: “V-am dat multă bătaie de cap; mă tem să nu vă plictisesc; mă tem să nu fie prea lung”. Ori stârneşti, ori sâcâi.

Mă îngrozeşte eterna tăcere a acestor spaţii infinite.

Natura reîncepe mereu aceleaşi lucruri, anii, zilele, ceasurile; aşa se creează un fel de infinit şi de eternitate.

Sunt unii care nu au puterea de a se opri… de a se gândi, şi care gândesc cu atât mai mult cu cât li se interzice mai mult.

Începutul şi sfârşitul lucrurilor vor rămâne o taină pentru om. El nu este în stare să vadă nimicul din care provine şi nici să recunoască nesfârşitul care-l va înghiţi.

Solomon şi Iov au cunoscut cel mai bine mizeria omului şi au vorbit cel mai bine despre ea: unul cel mai fericit, iar celălalt cel mai nefericit; unul cunoscând din experienţă deşertăciunea plăcerilor, celălalt realitatea durerii.

Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.

Omul este mare tocmai fiindcă-şi cunoaşte starea de decădere.

Vrei ca oamenii sa gândească lucruri bune despre tine? Nu te lăuda.

Suntem atât de nefericiţi încât nu ne putem bucura de niciun lucru decât cu condiţia să ne supărăm dacă el nu reuşeşte; ceea ce s-ar putea întâmpla, şi se întâmplă în fiecare clipă. Cine va găsi secretul de a se bucura de un bine fără să se supere de contrariul lui va găsi dezlegarea: aceasta este mişcarea perpetuă.

Nu există decât 3 categorii de oameni: unii care Îi slujesc lui Dumnezeu fiindcă L-au găsit, alţii care-L caută întrucât nu L-au găsit; în sfârşit aceia care-şi târăsc zilele fără să-L fi căutat şi deci fără să-L fi găsit. Primii sunt înţelepţi şi fericiţi; cei de la mijloc sunt întelepţi dar nefericiţi, ultimii sunt nebuni şi nefericiţi!

Profeţiile sunt cea mai mare dovadă despre Iisus Hristos.

Blaise Pascal

S-a remarcat încă din copilărie prin inteligenţa sa uimitoare şi prin pasiunea sa pentru matematică, lăsându-şi amprenta în acest domeniu de la o vârstă foarte fragedă.
S-a născut în Clermont la 19 iunie 1623 (acum Clermont-Ferrand), în regiunea Auvergne din Franța. Blaise Pascal a fost al treilea copil al lui Étienne Pascal și singurul său fiu. Mama lui Blaise a murit când acesta avea doar trei ani, micul Blaise fiind foarte afectat de această pierdere. A fost matematician, fizician și filosof, având contribuții în numeroase domenii ale științei, precum construcția unor calculatoare mecanice, considerații asupra teoriei probabilităților, studiul fluidelor prin clarificarea conceptelor de presiune și vid. În urma unei revelații religioase în 1654, Pascal abandonează matematica și științele exacte și își dedică viața filozofiei și teologiei.
În onoarea contribuțiilor sale în știință numele Pascal a fost dat unității de măsură a presiunii, precum și unui limbaj de progamare.
La vârsta de 14 ani, Blaise Pascal a început să-l însoțească pe tatăl său la întrunirile lui Mersenne de la Paris, la care participau Roberval, Auzout, Mydorge, Desargues, ultimul devenind un model pentru tânărul Pascal. Pe la vârsta de 16 ani, Blaise a prezentat la aceste întruniri câteva teoreme despre geometria proiectivă, incluzând hexagonul mistic al lui Pascal.
Din mai 1653, Pascal scrie Récit de la grande expérience de l’équilibre des liqueurs (Tratat despre echilibrul lichidelor) în care explică legea presiunii. În urma corespondenței cu Fermat din vara anului 1654 a pus bazele teoriei probabilității. În această perioadă are și probleme de sănătate, dar continuă lucrul până în octombrie 1654. Pe 23 noiembrie 1654, în urma unei experiențe religioase își dedică viața Creștinătății.
După această dată, Pascal face vizite la mănăstirea Jansenistă Port-Royal des Champs la cca. 30 de km sud-vest de Paris și publică lucrări anonime reunite în Lettres provinciales, în 1656. Între 1656 și 1658 scrie Les pensées, cea mai cunoscută lucrare teologică a lui Pascal.
La vârsta de 16 ani Pascal a prezentat primul său rezultat original cunoscut sub numele de triunghiul lui Pascal (teorema lui Pascal), iar la 18 ani a construit primul calculator mecanic, pentru a-și ajuta tatăl la calculul taxelor.

Pascalina – maşina de calculat inventată de Blaise Pascal la vârsta de 18 ani.
Credit: Wikimedia Commons

Dispozitivul numit Pascaline, semăna cu un calculator mecanic al anilor 1840, iar această invenție îl face pe Pascal a doua persoană care inventează calculatorul mecanic deoarece Schickard mai făcuse unul în 1624. Pascal se confruntă cu probleme de design ale calculatorului, datorate sistemului francez din acea vreme. Erau 20 de soli într-o livră și 12 dinari într-un sol, astfel încât Pascal trebuia să rezolve probleme tehnice mult mai grele cu această împărțire a livrei în 240 decât dacă ar fi lucrat cu împărțirea la 100. Oricum producția aparatelor a început în 1642, dar până în 1652 fuseseră produse 50 de prototipuri, însă puține au fost vândute, și producerea calculatorului aritmetic al lui Pascal a încetat în acel an. Unul din aceste prototipuri este la muzeul Zwinger, în Dresda (Germania).
Aflând de încercarea lui Torricelli de a determina presiunea atmosferică, Pascal a început să caute diverse tipuri de experiențe care să dovedească temeinicia descoperirii lui Torricelli, construind o instalație cu tuburi care demonstra influența presiunii. În august 1648 Pascal a observat că presiunea atmosferei scade cu înălțimea și a dedus că vidul există deasupra atmosferei.
Pascal a fost primul care s-a gândit că, cu ajutorul barometrului, poate fi măsurată diferența de altitudine dintre două puncte și a atras atenția că modificarea lungimii coloanei de mercur mai depinde și de umiditate și temperatura aerului, putând fi folosită astfel în previziuni meteorologice. Nu mai puțin importante sunt lucrările lui Pascal din domeniul hidrostaticii. În lucrarea sa cea mai importantă „Tratat despre echilibrul lichidelor“ a formulat legea fundamentală a hidrostaticii, numită apoi legea lui Pascal. A calculat mărimea presiunii hidrostatice, a descris paradoxul hidrostatic, legea vaselor comunicante și principiul presei hidraulice. El a lucrat la secțiunile conice și a produs teoreme importante în geometria proiectivă. În „The Generation of Conic Sections (Generația secțiunilor conice)“, Pascal considera conurile generate de o proiecție centrală a unui cerc. Acesta era prima parte a tratatului asupra conurilor (pe care Pascal nu l-a terminat niciodată). Lucrarea este acum pierdută dar, Leibniz și Tschirnhaus au notat din ea și prin acestea este posibilă o imagine aproape completă a lucrării. Lucrarea lui Pascal

Portret Blaise Pascal Credit: Wikimedia Commons

asupra coeficienților binomiali l-a condus pe Isaac Newton la descoperirea teoremei binomului general pentru puteri fracționare și negative. Din corespondențele cu Fermat se va naște apoi teoria probabilităților, în urma unor întrebări adresate de cavalerul de Mére privind jocul de zaruri. Din 1654 abandonează însă lumea științifică pentru a se dedica creștinismului, ultima sa lucrare publicată descriind curba trasată de un punct pe circumferința unui cerc care se învârte. Din 1658 începe din nou să se gândească la probleme de matematică din cauza durerilor care îi chinuiau somnul. Pascal îi provoacă pe Wren, Laloubère, Leibniz, Huygens, Wallis, Fermat cu două probleme: calculul ariei oricărui segment de cicloidă și centrul de greutate al oricărui segment, probleme pe care Pascal le rezolvase folosind calculul îndivizibililor al lui Cavalieri, în scrisorile către Carcavi.

Începe să studieze religia sau, folosind cuvintele sale, să „contempleze măreţia şi misterul omului”. Această schimbare bruscă de la dezinteres faţă de religie la devotament total poate fi rezultatul a diferite cauze. În primul rând, faptul că suferea de o boală nervoasă şi de ipohondrie, afecţiuni care, conform celor din preajma sa, contribuiau mult la modificarea comportamentului său. O altă cauză poate fi chiar neputinţa sa de a înfrânge boala de care suferă, el recurgând într-un mod disperat la unica soluţie rămasă – religia. Consideră că progresul științific este scopul existenței omenirii. Oscilând între raționalism și scepticism, el a ales spre finalul vieții credința, fiind influențat încă de mic de credința în Dumnezeu. De la vârsta de 14 ani, Blaise Pascal participa alături de tatăl său la întâlnirile abatelui de Mersenne, care aparținea ordinului religios de la Minims, iar după ce tatăl său se rănește la picior și este îngrijit de doi frați ai unui ordin religios de lângă Rouen, Pascal devine profund religios. În urma unui accident suferit în 1654 pe podul de la Neuilly pe Sena, când caii, care trăgeau trăsura, au sărit și trăsura a rămas agățată de pod, dar mai ales în urma unei revelații religioase de pe 23 noiembrie 1654 Pascal a hotărât să ia calea credinței, vizitând mănăstirea jansenită de lângă Paris. În acest domeniu Pascal își datorează faima atacului împotriva cazuisticii, o metodă folosită în special de iezuiți, atac întreprins în Lettres provinciales. În acestă lucrare Pascal lua apărarea prietenului său jensenist Antoine Arnould, și va aprinde mânia regelui Ludovic al XIV-lea care va da ordin să fie arsă.
Cea mai cunoscută lucrare filosofică a lui Pascal este Les pensées, o colecție de gânduri asupra suferinței umane și a încrederii în Dumnezeu, o lucrare apologetică creștină adresată noii lumi desacralizate. Această lucrare cuprinde și celebrul pariu al lui Pascal, care încearcă să demonstreze că Dumnzeu există, folosidu-se de o teorie a probabilităților. Începută în corespondența cu Fermat pentru a demonstra o problemă a jocului cu zarurile, Pascal presupune că toate cazurile apar „la fel de ușor”, pentru că Cineva, Supremul, avea grijă să le distribuie astfel. Pariul său era : „dacă Dumnezeu există și sunt catolic, câștig viața veșnică, supunându-mă bisericii; dacă nu, nu am nimic de pierdut“. Concepția lui Pascal era, în cuvinte puține: Dumnezeu există pentru că este cel mai bun pariu, iar

Pascal avea nevoie de existența lui Dumnezeu pentru a îndrepta din când în când dezordinea din Univers.
Pascal a făcut speculații teologice și asupra noțiunii de infinit, în timp ce Isaac Newton, Leibniz (și chiar el însuși prin

Epitaful lui Blaise Pascal
Credit: Wikimedia Commons

studiile sale asupra epicicloidei), puneau bazele calcului infinitezimal, din care apoi, scuturându-se de aura mistică, se va naște Analiza matematică.

În 1662 boala sa se agravează, iar în seara de 18 august intră în convulsii puternice, în urma extinderii tumorii maligne din stomac. Moare a doua zi, ultimele sale cuvinte fiind „Fie ca Dumnezeu să nu mă abandoneze niciodată!”. Este îngropat apoi la cimitirul Saint-Étienne-du-Mont.
Deşi viaţa lui Pascal a fost scurtă, ea a fost plină. El a arătat lumii că poate gândi atât matematic cât şi filozofic şi a revoluţionat ştiinţa. Chiar şi schimbările bruşte prin care trece, de la savant genial la fanatic religios şi invers, aduc o contribuţie majoră la această plinătate a existenţei sale. Acum, că am aruncat o privire fugară în viaţa lui Blaise Pascal, putem recunoaşte cu uşurinţă faptul că a fost un „copil-minune”, ale cărui calităţi, dar şi defecte, l-au ghidat pe drumul său spre maturitate şi au făcut din el un excepţional om de ştiinţă.