Pastila de gramatică
Sensul şi originea expresiei “In tristitia hilaris, in hilaritate tristis”
Expresia “In tristitia hilaris, in hilaritate tristis”, însemnând “În tristeţe vesel, în veselie trist”, are o istorie de peste patru secole, celebritatea acesteia datorându-se, în primul rând, oamenilor de cultură, care au citat-o, de-a lungul timpului, în diverse contexte, pentru a sublinia o anumită atitudine umană. Se ştie mai puţin faptul că autorul ei este Giordano Bruno, teolog şi filosof italian, din secolul al XVI-lea, care a folosit această expresie ca motto al comediei sale – Candelaio, scrisă şi pusă în scena în 1582.
Mai târziu, filosoful german Arthur Schopenhauer, în principala sa lucrare, Lumea ca voinţă şi reprezentare, face referire la expresia lui Giordano Bruno pentru a defini condiţia omului superior, preocupat de cunoaşterea autentică, în opoziţie cu omul comun, adeseori marcat de manifestarea vulgarităţii, chinuit de dorinţe mărunte. Omul superior, subliniază filosoful, are, de obicei, “un aer de mare seninătate, cumva nepământesc, care răzbate şi coexistă foarte bine cu melancolia celorlalte trăsături ale feţei, această legătură putând fi nimerit exprimată cu ajutorul mottoului lui Giordano Bruno: În tristitia hilaris, în hilaritate tristis”.
Mihai Eminescu, influenţat şi el de filosofia schopenhaueriană şi lucid observator al condiţiei umane, face apel, de asemenea, la expresia lui Giodano Bruno, pentru a arăta că omul superior are întotdeauna un aer de “măreţie calmă, parcă supra-pamantească” şi care “concordă de minune cu unda de melancolie vizibilă în toată fiinţa lui”.
Dincolo, însă, de sfera reperelor literare şi filosofice, expresia “În tristitia hilaris, în hilaritate tristis” se foloseşte pentru a pune în evidenţă o caracteristică general umană – aceea că, oscilând între bucurie şi tristeţe, omul, de obicei, nu le trăieşte cu adevărat pe niciuna dintre acestea, că în orice bucurie există o undă de tristeţe şi invers.
Lasă un răspuns