Un om necultivat e un om nespălat.

Publicat 7 aprilie 2015

Un om necultivat e un om nespălat.

Morala e aspectul circumstanţial al eticii.

“Mofturi” la Tescani: – Femeia e un drog. – Da. E stupefiantă.

Până la un punct, credinţa şi necredinţa sunt două specii ale îndoielii. Deosebirea este că, în vreme ce necredinciosul pune la îndoială existenţa lui Dumnezeu, credinciosul pune la îndoială inexistenţa Lui.

“Mofturi” la Tescani: – Semeni cu Balzac. – Mă simt Honoré.

Ca să ajungi comunist, e musai să te înfurii, să debutezi într-o stare de iritare.

Nu e normal ca talentul şi înţelepciunea să intre în disjuncţie.

Cred că România merge prost pentru că se vorbeşte prost româneşte.

Talentul nu e un merit, ci un dar inexplicabil, care trebuie onorat.

Virtutea privită ca o culme între două depresiuni este monumentală şi inabordabilă.

Orice credincios ştie că nu va fi niciodată – în planul virtuţii – la nivelul cerut. Dar nimeni nu se gândeşte să abdice de la efortul ascetic, sub cuvânt că, oricum, el e de neîmplinit. Aspir ofensiv la desăvârşire, ştiind bine că n-o voi dobândi. La fel, trebuie să aspir ofensiv la cunoaştere, ştiind bine că n-o pot deţine. Vom fi măsuraţi cu măsura aspiraţiei noastre şi nu cu aceea a realizării ei. Dacă n-ar fi aşa, nimeni dintre noi nu s-ar mântui.

Lumea este o frază muzicală, ea are sunetul operei perfecte.

Nici un om nu ştie cât de rău este până nu a încercat din greu să fie mai bun.

Lucrul cel mai grav care i se poate întâmpla unui om tânăr este să fie lipsit de capacitatea de a admira.

S-ar putea ca aceasta să fie condiţia contemporană a oricărui intelectual, dacă nu condiţia intelectualului dintotdeauna: a formula întrebări optime, în nădejdea că buna lor formulare echivalează cu un răspuns.

Am cunoscut o mulţime de inşi care ţin în buzunar caieţele dolofane pline de sentinţe solemne, bune de plasat în felurite conversaţii de salon. Alţii răspund oricărei întrebări printr-o puzderie de citate bine memorate, ceea ce îi dispensează de efortul şi răspunderea unei opinii personale. Citatul e un excelent auxiliar, atunci când vrei să epatezi, să te legitimezi, să-ţi camuflezi lipsa de idei. Nu zic că, în sine, a practica citatul e dezonorant. Dar e un fapt că, de multe ori, cel care citează nu are discernământul, civilizaţia, adecvarea necesare pentru a se folosi decent de citat: ba mai mult, citează în aşa fel încât se compromite nu numai pe sine, dar şi pe autorul – inocent – al citatului.

Ritmul în care trăim, configuraţia fiecărei zile (din care răgazurile, perioadele de otium fertil sunt, practic, evacuate) reduc până la o limită îngrijorătoare timpul rezervat altădată lecturii.

Nu e de ajuns să te duci la biserică regulat, trebuie ca Biserica să te însoţească în toată activitatea ta, în toată gândirea ta, ceea ce ştiu că e un lucru dificil.

Nu ne mai definim prin ceea ce suntem, ci prin ceea ce respingem.

Ca şi moartea, imbecilitatea e democratică: nu distinge între săraci şi bogaţi, între prostime şi aristocraţie, între est-europeni, vest-europeni şi americani. Cu alte cuvinte, întâlneşti imbecili peste tot şi la toate nivelurile. Imbecilitatea are imaginaţie: ea valorifică în chip diferenţiat resursele de întunecime ale fiecărui individ şi ale fiecărei naţii, aşa încât rezultatul să fie sau să pară multicolor.

Un apatrid este mai rău decât un câine fără stăpân.

Ecvanimitate: a traversa cele patru anotimpuri cu un unic anotimp lăuntric.

Blândeţea se poate manifesta şi ca irascibilitate şi ca indiferenţă, cu condiţia să-şi aleagă, pentru aceasta, circumstanţele potrivite.

Cărţile sunt felul oamenilor de a avea aripi ca îngerii.

Călugării iau asupra lor o dramatică schimbare de orbită: gravitează în jurul Tronului Suprem, alegând să trăiască “viaţa de apoi” înainte de moartea pământească, mai exact să trăiască viaţa cotidiană ca “viaţa de apoi”.

“De ce”-urile sunt simultan farmecul şi poticneala minţii. Ele semnalează inocenta curiozitate a unei specii febrile, în perpetuă expansiune intelectuală, dar şi stupoarea paralizantă a interogaţiei gratuite. “De ce” – întreabă şi deştepţii şi proştii. “Proştii” produc ceea ce se numeşte “de ce”-ul castrator, adică o întrebare căreia nu i se poate răspunde şi care blochează orice înfăptuire eficientă: nu există soluţie, dar se suspendă şi bruma de soluţie anterioară întrebării. E ca şi cum ai spune: nu mă urc în lift până nu înţeleg cum funcţionează. S-ar putea să urci toată viaţa pe scări…

Un om cu adevărat fericit e foarte sensibil la nefericirea altora.

Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos.

Suntem înzestraţi cu un “releu” îngeresc aşa cum suntem înzestraţi cu raţiune, intuiţie sau sensibilitate.

A spune că îngerii nu există pentru că nu se văd e la fel de neinteligent cu a spune că plantele nu există pentru că nu răspund la “bună ziua”.

Când eşti bine dispus, totul ţi se pare tolerabil. Ierţi. Iertarea e un chip al bunei dispoziţii.

Curajul e mai aproape de temeritate decât de laşitate.

Numai firile complicate şi inteligenţele mediocre văd peste tot “probleme”.

Iubirile nefericite ar trebui şterse din registrul iubirii: admit că ele sunt curente, aproape inevitabile şi că îşi au nimbul lor de tragism şi de respectabilitate. Nu sunt însă iubiri adevărate: sunt doar teribile probe existenţiale, provocări tainice ale sorţii, materie primă pentru o eventuală soluţie de înţelepciune.

Andrei Pleșu

Una dintre personalităţile reprezentative ale Şcolii de la Păltiniş şi un reper al vieţii publice şi academice româneşti, critic de artă, filozof, eseist, fondator şi director al săptămânalului de cultură Dilema (ulterior Dilema veche), fondator şi preşedinte al Fundaţiei „Noua Europă“ şi rectorul Colegiului „Noua Europă, Andrei Pleșu s-a născut la 23 august 1948 la București. A debutat cu eseuri de istorie şi teorie a artei (Călătorie în lumea formelor, Pitoresc şi melancolie).
După 1989 a devenit o voce publicistică inconfundabilă, aplecându-se, cu un umor grav şi nuanţat, asupra unor subiecte actuale sau perene ale politicii, ale culturii sau ale vieţii cotidiene (Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Obscenitatea publică). Fără a abandona discursul filozofic, l-a lărgit spre explorările teologice sau etice (Minima moralia, Despre îngeri, Despre bucurie în Est şi în Vest), cu un extraordinar succes de public.
Absolvent al Liceului „Spiru Haret” și al Facultății de Arte Plastice (la Secția de istoria și teoria artei), ca șef de promoție, a participat la Școala de la Păltiniș, fiind alături de Gabriel Liiceanu unul dintre cei mai importanți discipoli ai filosofului Constantin Noica. A ajuns persona non grata în urma scandalului „Meditației Transcedentale”, pierzându-și locul de muncă și fiind nevoit să petreacă o perioadă de timp „în exil” la Tescani. Deși i-a fost permis să părăsească țara încă înainte de 1989, întâlnind figuri de primă mână ale exilului, precum cuplul Virgil Ierunca-Monica Lovinescu, a ales să nu rămână în străinătate.
Doctor honoris causa al Universității „Albert Ludwig” din Freiburg (2000) și al Universității „Humboldt” din Berlin (2001), Commandeur des Ordre des Arts et des Lettres, Grand Officier de la Légion d’honneur și autor de succes, a fost și puternic contestat în ultimii ani, fiind asimilat alături de Gabriel Liiceanu și Horia Roman Patapievici unui grup de interese care ar acapara viața intelectuală și culturală a României. Andrei Pleșu a fost de asemenea aspru criticat ca susținător al președintelui Traian Băsescu, deși își depusese încă din 2005 demisia din funcția de consilier prezidențial.
Andrei Pleşu, fondatorul Colegiului Noua Europă, a fost desemnat câştigător al Premiului Cetăţeanului European, ediţia 2014, distincţie acordată anual de Parlamentul European pentru realizări excepţionale în dezvoltarea colaborării culturale transnaţionale în Uniunea Europeană (UE). Cancelaria Premiului Cetăţeanului European a acordat distincţia la propunerea europarlamentarului Cristian Preda, care a motivat oportunitatea recomandării prin înalta calitate şi impactul european ale activităţii de cercetare şi ale programelor de burse implementate de NEC de-a lungul existenţei sale.
Pleșu a realizat împreună cu Gabriel Liiceanu câteva emisiuni de televiziune, printre care 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu (2011).

Ca scriitor, înregistrează un important succes de stimă și de public^{[judecată de valoare]} cu volumele Minima moralia (1988), Jurnalul de la Tescani (1993) și Despre îngeri (2003). Contrastul formal între o problematică gravă (cu deosebire morală, teologică și existențială) și abordarea ei relaxată, adesea ludică și de o frapantă veracitate, constituie elementul determinant al stilului său de autor. Ilustrativ în acest sens e propriul său portret:

„Citesc cu plăcere, îmi plac ideile și îl caut pe Dumnezeu. Dar îmi plac și cîrnații de Pleșcoi, bufoneriile crude, brînzeturile răscoapte, cheful, hetaira, romanța. Sunt, hélas, lacom, echivoc, ușor de atras spre lejerități de tot soiul… Asta e, vreau-nu-vreau, “rețeta” mea existențială, tensiunea primejdioasă a destinului meu. (…) Cine – atribuindu-mi perfecțiuni geometrice – e dezamăgit să-mi vadă ridurile, și-a creat un interlocutor fals și nu am de gînd să încurajez o asemenea anomalie”