Viaţa, ca şi arta şi ştiinţa, cere să priveşti cu atenţie în jurul tău.

Publicat 18 mai 2019

Viaţa, ca şi arta şi ştiinţa, cere să priveşti cu atenţie în jurul tău.

Nu dispreţui viaţa pentru că e măruntă; fă-o mai bună şi atunci îţi va deveni scumpă.

Cu silinţă şi perseverenţă vei ajunge întotdeauna mai departe.

Talentul este muncă, geniul e creaţie.

Arta va fi marea fugă în care diferite popoare alternează în cânt.

Chopin este şi rămâne cel mai îndrăzneţ şi mândru spirit poetic al vremii…

Uitarea de sine, abandonarea în braţele care te iubesc, e cea mai frumoasă poezie.

Caută să ajungi cu timpul să cunoşti cele mai importante opere ale marilor maeştri.

Ideea poate fi înţeleasă doar atunci când este exprimată într-o formă cât mai bine construită.

Ascultă cu atenţie tot felul de cântece populare; ele sunt un izvor de frumuseţe melodică şi reprezintă caracterul pe care îl au cântecele altor popoare.

Nicio artă nu cere o strădanie şi o muncă atât de perseverentă ca muzica.

Când compun nu mă mai gândesc la formă, compun pur şi simplu.

Nu pierde niciodată prilejul de a cânta la orgă. Niciun instrument nu este mai sensibil la impuritatea şi inexactitatea sunetului.

În fiecare operă muzicală trebuie să găsim ceva din farmecul primăverii.

Consider că Mendelssohn este primul muzician al zilelor noastre şi îmi scot pălăria în faţa lui ca maestru.

Trebuie să creăm atât cât e lumină.

Lauda nu le foloseşte decât celor care ştiu să preţuiască aşa cum se cuvine critica.

Preţuieşte vechiul, dar priveşte şi noul cu încredere. Nu avea prejudecăţi faţă de nume ce nu-ţi sunt ţie cunoscute.

Au fost inventate aşa zise “claviaturi mute”; încearcă-le un timp pentru a te convinge că nu folosesc la nimic. De la un mut nu poţi învăţa niciodată să vorbeşti.

Legile moralei sunt şi acelea ale artei.

Nimeni nu cunoaşte mai bine ca artistul suferinţele şi bucuriile.

Menirea artistului este aceea de a aduce lumină în inimi.

Nu este suficient ca o revistă să reflecte prezentul; criticul trebuie să fie înaintea vremurilor lui înarmat şi gata să lupte pentru viitor.

Mă afectează tot ce se întâmplă în lume – politica, literatura, oamenii -, mă gândesc la toate în felul meu şi apoi mă străduiesc să-mi exprim sentimentele prin intermediul muzicii. Compoziţiile mele par uneori greu de înţeles, pentru că sunt legate de interese îndepărtate; alteori sunt neortodoxe, pentru că tot ce se întâmplă mă impresionează şi mă obligă să mă exprim în muzică.

Studiul istoriei muzicii, sprijinit pe ascultarea capodoperelor din diferite epoci, te va vindeca cel mai repede de înfumurare şi vanitate.

Muzica mea nu este un loc de manevră; meseria nu are nimic de-a face cu ea; dar mai mult decât s-ar putea imagina, ea m-a costat sufletul.

Desi titanul Beethoven atinge cerul cu coroana sa inflorita, el isi intinde radacinile in pamantul care-i este atat de drag si aproape.

Robert Schumann

Un intelectual, precum și un estet, muzica sa, mai mult decât a oricărui alt compozitor, reflectă adânca natură personală a romantismului. Introspectiv și adesea capricios, începuturile sale muzicale erau o încercare de a se desprinde de tradiția formelor și structurilor clasice pe care le considera prea restrictive. Puțini l-au înțeles în timpul vieții sale, însă o mare parte din muzica sa este considerată acum îndrăzneață în originalitatea armoniei, ritmului și formei. Locul său este printre fruntașii romantismului german. Robert Schumann (Robert Alexander Schumann) s-a născut pe 8 iunie 1810 la Zwickau, Germania. Tatăl său era un editor, iar copilăria sa a fost îndreptată în mod egal către cultivarea în domeniul literaturii și în cel muzical. El însuși povestește că a început să compună înainte de a împlini șapte ani. La noua ani, ascultand Flautul fermecat si un recital al lui Ignaz Moscheles, si-a dorit sa devina virtuoz al pianului, iar la 12 ani se indreapta catre muzica, infiintand o orchestra de liceeni si scriind chiar un Psalm CL.
La paisprezece ani a scris un eseu despre estetica muzicii, dar a și contribuit la un volum editat de către tatăl său cu titlul “Portrete ale bărbaților celebri”. Aflat încă în școală la Zwickau, citea, în afară de Friedrich Schiller și Johann Wolfgang von Goethe, pe Lord Byron și autorii greci de tragedii. Însă cea mai mare, dar și cea mai îndelungă influență literară exercitată asupra sa, a fost fără îndoială cea a lui Johann Paul Friedrich Richter, evidentă în romanele sale din tinerețe, “Juniusabende” și “Selene”, dintre care primul a fost completat în 1826.
În 1828 părăsește școala și după un turneu, unde îl întâlnește pe Heinrich Heine la München, merge la Leipzig pentru a studia dreptul. Interesul său în muzică a fost stimulat în timpul copilăriei, auzind interpretarea lui Ignaz Moscheles la Carlsbad, iar în 1827 entuziasmul său a crescut ascultând lucrările lui Franz Schubert și Felix Mendelssohn. Însă tatăl său, care încurajase aspirațiile muzicale ale copilului, murise în 1826, iar atât mama sa, cât și tutorele său, dezaprobau o carieră muzicală pentru el. Problema părea să se fi soluționat considerând intenția exprimată a lui Schumann de a studia dreptul, însă atât la Leipzig, dar și la Heidelberg, unde a mers în 1829, neglijează dreptul în favoarea filozofiei, iar “copilul Naturii” pur și simplu a început să compună.
În anxietatea sa de a accelera însușirea unei execuții perfecte, își accidentează mâna dreaptă. Alte surse presupun că inabilitatea mâinii drepte ar fi fost cauzată de medicamentele împotriva sifilisului. Aceste surse susțin că a încercat o procedură chirurgicală radicală pentru a separa tendoanele inelarului de cele ale degetului mijlociu (musculatura primului este legată de cea a mijlociului), făcându-l astfel cel mai “slab” deget. Indiferent de cauze, ambițiile sale ca pianist fiind ruinate, ia hotărîrea de a se dedica complet compoziției și începe un curs teoretic sub Heinrich Dorn, dirijor la opera din Leipzig. Cam în această perioadă proiectează o operă cu subiectul Hamlet.
În iarna anului 1832, Schumann vizitează rudele sale din Zwickau și Schneeberg, în ambele locații fiind interpretată prima parte din Simfonia sa în sol minor, care rămâne nepublicată. În Zwickau, muzica a fost cântată la un concert oferit de fiica lui Wieck, Clara, care avea atunci numai treisprezece ani. Moartea fratelui său Iulius precum și cea a cumnatei Rosalie în 1833 par a-l fi indus pe Schumann într-o profundă melancolie. Până la ivirea verii lui 1834, însă, se recuperează suficient pentru a fi capabil de a începe Die neue Zeitschrift für Musik, lucrarea în care apărea partea mai importantă a scrierilor sale critice. Primul număr este publicat la 3 aprilie 1834. El afecta o revoluție în gusturile vremii, când Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven și Carl Maria von Weber erau neglijați în favoarea operelor oamenilor superficiali ale căror nume sunt astăzi uitate. A aduce omagii lui Frederic Chopin și Hector Berlioz în acele zile era nevoie să curtezi încărcătura de excentrism a preferințelor, deși geniul ambilor maeștri era apreciat și proclamat în mod decis în noul jurnal.

Obligațiile editoriale ale lui Schumann, care l-au ținut foarte ocupat în vara anului 1834, au fost întrerupte de relațiile sale cu Ernestine von Fricken, o fată de optsprezece ani, cu care s-a logodit. Ea era fiica adoptivă a unui om bogat din Boemia, ale cărui variații pe o anumită temă au stat la baza propriilor Studii simfonice ale lui Schumann. Schumann sfârșește logodna, din motive rămase până astăzi obscure.
În Carnaval (op. 9, 1834), una dintre cele mai geniale și mai caracteristice lucrări de pianoforte, Schumann începe aproape fiecare secțiune cu notele muzicale semnificând în germană literele care formează cuvântul Asch (A, E-bemol, C și B sau alternativ A-bemol, C și B), satul în care se născuse Ernestine, note muzicale întâlnite și în numele compozitorului. Prin sub-titlul “Estrella” al uneia dintre secțiuni , compozitorul face referire la Ernestine, iar prin sub-titlul “Chiarina”, se referă la Clara Wieck. Eusebius și Florestan, personajele imaginare atât de des întâlnite în scrierile sale critice, se regăsesc și aici, exceptând imitații briliante ale lui Chopin și Paganini, iar lucrarea se aseamănă cu un marș al Davidsbündler—liga de oameni ai lui David împotriva filistinilor, în care pot fi auzite accentele clare ale adevărului în comparație cu zgomotele falsității.
Pe 3 octombrie 1835 Schumann l-a întâlnit pe Mendelssohn la casa lui Wieck din Leipzig, iar aprecierea sa față de marele său contemporan este arătată cu aceeași libertate generoasă care l-a remarcat în toate relațiile sale față de ceilalți muzicieni și care mai târziu i-a permis să recunoască geniul lui Brahms încă din perioada când acesta se afla în obscuritate.
În 1836 cunoștința dintre Schumann și Clara Wieck, deja cunoscută drept pianistă, se dezvoltă în dragoste, iar la un an Schumann cere consimțământul tatălui Clarei pentru mariaj, însă este refuzat. În seriile Fantasiestücke pentru pian (op. 12) oferă încă o dată o ilustrare sublimă a fuziunii de idei literare și muzicale sub concepții întrupate în piese precum Warum și In der Nacht.

Anul 1840 poate fi considerat drept cel mai prolific an al carierei lui Schumann. Până acum compuse aproape exclusiv pentru pianoforte, dar în acest singur an compune aproape o sută și cincizeci de piese. Biografii lui Schumann îl reprezintă ca fiind cuprins într-o furtună de melodii, dulceața, dubiul și disperarea acestora fiind atribuite sentimentelor variate stârnite de dragostea sa pentru Clara. Însă ar fi nefondat să spunem că numai această influență a stat la baza perfecțiunii textuale din compoziții precum Frühlingsnacht, Im wunderschönen Monat Mai și Schöne Wiege meiner Leiden.
Principalele cicluri ale compozițiilor din această perioadă au fost cele din Liederkreis de J. von Eichendorff (op. 39), Frauenliebe und Leben de Chamisso (op. 42), Dichterliebe de Heine (op. 48) și Myrthen, o colecție de melodii, inclusiv poeme de Goethe, Rückert, Heine, Byron, Burns și Moore. Piesele Belsatzar (op. 57) și Die beiden Grenadiere (op. 49), ambele la scrierile lui Heine, reliefează cel mai bine talentul de compozitor de balade, deși balada dramatică este mai puțin înrudită lui decât lirica introspectă. Precum afirma Grillparzer, “El și-a creat o noua lume, una ideală, în care mișcările sale sunt aproape precum dorințele sale.”

Însă a fost nevoie de multă vreme pentru ca Schumann să primească recunoașterea cuvenită. În timpul vieții sale singurele semne de onoare primite au fost doctoratul obținut în cadrul Universității de la Jena (1840) și profesoratul din 1843 în cadrul Conservatorului din Leipzig.
Probabil nici un alt compozitor nu s-ar putea compara vreodată cu Schumann în canalizarea energiilor proprii asupra unei singure forme muzicale. La început toate impulsurile sale creative erau transpuse în muzică pianoforte, apoi a urmat anul miraculos al melodiilor. În 1841 a compus două dintre cele patru simfonii ale sale. Anul 1842 a fost dedicat compoziției muzicii de cameră și include cvintetul pianoforte (op. 44), astăzi unul dintre cele mai cunoscute și admirate opere ale sale. În 1843 scrie “Paradis și Stiloul”, primul eseu despre muzica vocală concertată.
Stadiul vieții sale în care era foarte angrenat în muzica sa pentru Faustul lui Goethe (1844-1853) a fost unul critic pentru sănătatea sa. Prima jumătate a anului 1844 a petrecut-o alături de soția sa în Rusia. La întoarcerea în Germania își abandonase munca editorială și pleacă din Leipzig către Dresden, unde suferă de prostație persistentă pe sistemul nervos. Cum începea să lucreze, era cuprins de tremurături și îngrijorări de moarte care se manifestau în frica de locuri înalte, de toate instrumentele metalice (chiar și clape) și de droguri. Suferea perpetuu din imaginarea că nota A răsuna în urechile sale.
Anului 1848 îi aparține singura sa operă, Genoveva (op. 81), o lucrare conținând multă muzică frumoasă, dar lipsită de forță dramatică. Începând cu 1842 posibilitățile operei germane au fost puternic influențate de către Schumann, care a scris: “Cunoașteți rugăciunea mea ca artist, seară și dimineață? Este numită ‘Opera germană’. Acesta este un domeniu real al curajului .. ceva simplu, profund, german.” Iar în carnețelul său de sugestii pentru texte de operă se găsesc, printre altele: Nibelungen, Lohengrin și Till Eulenspiegel.
Muzica pentru Manfred de Byron este proeminentă într-un an (1849) în care compune mai mult decât în oricare altul. Insurecția din Dresden îl obligă pe Schumann să se mute la Kreischa, un sat mic la doar câteva mile în afara orașului. În luna august a aceluiași an, cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la nașterea lui Goethe, scene din Faust de Schumann sunt intrepretate la Dresden, Leipzig și Weimar, Liszt oferind ca întotdeauna sprijin și încurajări neîncetate. Restul acelei lucrări a fost scrisă mai târziu în același ani, iar uvertura în 1853.
La 27 februarie 1854 se aruncă în Rin. Este salvat de niște luntrași, dar odată adus la mal se confirmă nebunia sa. Deși biografii timpurii concluzionau că acest comportament al lui Schumann era datorat sifilisului, cercetări ulterioare au arătat improbabilitatea acestei ipoteze. Mai mult, multe dintre simptomele pe care le manifesta, inclusiv crize de activitate maniacă susținută alternând cu perioade de depresie profundă, indică spre dereglări polare. Este transportat la un azil privat în Endenich, în apropiere de Bonn, Germania, unde va rămâne până la moartea sa, la 29 iulie 1856. Este înmormântat la Bonn, iar în 1880 pe mormântul său este amplasată o statuie realizată de sculptorul Adolf Donndorf.