Expresia déjà-vu este împrumutată din limba franceză şi face parte din categoria celor care s-au internaţionalizat (expresii care au fost preluate de diverse limbi, în forma în care se scriu şi se pronunţă în limba de provenienţa). În DEX 
(Dicţionarul explicativ al limbii române) găsim următoarea explicaţie: déjà-vu: (Franțuzism) Impresie intensă, in fața unei situații prezente, de a fi fost trăită in trecut. Psihologii, pe baza unor experimente şi statistici, consideră că cel puţin şapte din zece oameni au asemenea senzaţii.
Integrarea, în exprimarea curentă, a unor astfel de structuri este oarecum pretenţioasă, dar nu ar fi nicio problemă daca ar fi folosite corect si dacă, la televizor, de exemplu, nu s-ar auzi exasperant de des o pronunţie autohtonizată a acestei expresii, chiar din partea prezentatorilor de ştiri sau a ziariştilor, care ar trebui să ofere modele de exprimare, nu să se situeze în fruntea celor care comit greşeli. Mai exact, este greşită pronunţia [deja vu], cu un –u final accentuat, ca în limba romana, deoarece expresia este un “frantuzism”, iar DOOM -ul (Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române) indică pronunţia ca în limba franceză –[dejavü] ([deja viu] ・pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu transcrierea fonetică).
În limbajul actual, tind să se impună şi alte expresii cu o structură similară, dar înţeles diferit, evident: déjà vécu (deja trăit), déjà senti (deja simţit) ,déjà visité (deja vizitat).
Exemple: În plimbarea pe malul mării, pe înserat, am avut un puternic sentiment de déjà-vu/Întâlnirea cu acest necunoscut, în mod inexplicabil, mi-a dat sentimentul de déjà-vu /Disputa dintre aceşti politicieni este un déjà-vu etc.
Lasă un răspuns