Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Aveţi pensula, aveţi culorile: pictaţi-vă Raiul şi apoi intraţi în el.

Aveţi pensula, aveţi culorile: pictaţi-vă Raiul şi apoi intraţi în el.

Dacă omul nu ajunge pe buza prăpastiei, pe spatele lui nu răsar aripi.

Scriam şi eram plin de mândrie: eram un Dumnezeu care făcea ce voia, prefăcea realitatea, o modela aşa cum dorea; amesteca adevărul şi minciuna indisolubil împreună, nu mai era adevăr şi minciună: era un aluat moale pe care îl frământam şi îl modelam după cum îmi dicta fantezia, fără a cere încuviinţarea nimănui.

Suferinţa e călăuza care ne însoţeşte în urcuşul care transformă animalul în om.

Sufletul meu vine dintr-o lume mai bună, de aceea mi-e mie aşa de dor de stele…

Am văzut cel mai de sus cerc al puterilor supreme. I-am dat acelui cerc numele de Dumnezeu. I-am fi putut da orice alt nume am fi dorit: Abisul, Întunericul, Absolut, Lumina Absolută, Materia, Spiritul, Ultima Speranţă, Disperarea cea din Urmă, Tăcerea.

Mi-am amintit cuvintele pline de tâlc, pe care le-am auzit odată din gura unui musulman bătrân: “Dacă o femeie te cheamă să te culci cu ea şi tu nu te duci, e păcat, Dumnezeu nu te iartă şi o să ajungi lângă Iuda, în fundul Iadului.”

Epuizează-ţi manifestările sufletului printr-un zâmbet.

Unele cuvinte sunt mai puternice decât faptele.

Una dintre marile dorinţe ale vieţii mele a fost întotdeauna să călătoresc. Să văd şi să păşesc prin ţări necunoscute, să înot în mări necunoscute, să străbat lumea, să văd, să privesc cu o sete nepotolită tărâmuri noi, mări, oameni, idei, privind totul ca pentru întâia şi pentru ultima oară, să mă uit lung la toate, apoi să închid ochii şi să simt comorile adunate în mine, calme sau tulburătoare, aşa cum mi-au apărut, până când timpul le va cerne şi va reţine esenţa bucuriilor şi tristeţilor – această alchimie a inimii este, cred eu, o imensă delectare demnă de om.

Fiecare om are câte-o nebunie, dar cea mai mare nebunie, după mine, e să n-ai niciuna.

Viaţa nu poate fi decât bucuria sinceră de a respira, de a gusta un pahar rece cu apă într-o zi toridă de vară, de a te bucura de îmbrăţişarea tandră a unei femei, de a te pleca în faţa lui Dumnezeu. Fără acestea, “a trăi” nu înseamnă nimic!

Sufletul, ca şi trupul, are pudoarea sa, nu se dezbracă în public.

Pe bunul Dumnezeu, nici cele 7 caturi ale cerului, nici cele 7 caturi ale pământului nu-l pot cuprinde. Dar inima omului îl cuprinde. Aşa încât, să nu răneşti niciodată inima omului.

Nu există lucru mai aproape de noi decât cerul. Pământul e sub picioarele noastre şi-l călcăm. Cerul este în noi.

I-am spus migdalului: Frate, vorbeşte-mi despre Dumnezeu! Şi migdalul a înflorit.

O femeie frumoasă este ca un izvor pe care îl descoperi în deşert şi nu îl acoperi gândindu-te că în urma ta va veni un altul care va bea însetat.

De vreme ce ordinea lumii este reglementată prin moarte, poate este mai bine pentru Dumnezeu să nu credem în El, luptând cu toate forţele împotriva morţii, fără a ridica ochii spre un cer care tace.

Nu sper nimic, nu mă tem de nimic, sunt liber.

Porţile raiului şi cele ale iadului sunt alăturate şi identice.

Mulţi caută fericirea mai presus de om; alţii mai prejos. Dar fericirea e pe potriva omului.

Să nu laşi niciodată singură o femeie care te doreşte.

De vreme ce nu putem schimba realitatea, să schimbăm ochii care zăresc realitatea.

Nu există surd mai rău decât acela care nu vrea să audă.

Dumnezeu este ca si olarul, lucreaza cu noroi…

Animale, turmă de porci; dacă nu vă spălaţi zilnic cu săpun, nu veţi ajunge niciodată oameni. ştiţi voi ce înseamnă să fii om? Înseamnă să te speli cu apă şi cu săpun. Nu ajunge să aveţi creier, diavolilor, vă trebuie şi săpun. Cum vreţi să apăreţi înaintea Domnului cu astfel de mâini? Duceţi-vă afară şi spălaţi-vă!

Nikos Kazantzakis

Ca o nesfârşită călătorie prin lumea oamenilor şi prin cea a zeilor s-a desfăşurat existenţa celui mai cunoscut scriitor elen din secolul XX. Între 18 februarie 1883, când s-a Nikos Kazantzakisnăscut la Iraklion, în Creta, şi 26 octombrie 1956, când a murit, la o clinică din Freiburg (Germania), Nikos Kazantzakis a trăit ca un explorator care vrea întotdeauna mai mult. Graţie întâlnirii cu Yiorgios Zorbas, un grec în carne şi oase, devenit apoi un celebru personaj de roman, a descoperit ce înseamnă anticul îndemn hedonist „trăieşte-ţi clipa!”. Nu e deloc o exagerare, susţin specialiştii, să spunem că viaţa scriitorului grec a fost împărţită în două „ere”: înainte şi după Zorba Grecul/ Alexis Zorbas.

O trecere în revistă, pe „repede înainte”, a primeia dintre aceste două perioade ar include studiile din legendara insulă greceasă în care s-a născut, la vremea când cretanii se luptau cu turcii, iubirea pentru limba franceză, deprinsă de la călugării din şcoala din Insula Naxos, în care a fost trimis, Facultatea de Drept, absolvită la Atena, începuturile literare şi, de asemenea, ale unei fabuloase cariere în gazetărie.
Nikos Kazantzakis (greacă: Νίκος Καζαντζάκης) s-a născut pe 18 februarie 1883, la Heraklion. A scris de-a lungul vieții sale poeme, romane, eseuri, și cărți de călătorii.
Imagini Film Zorba GreculPeste decenii, în „Zorba Grecul”, romanul care i-a adus notorietatea internaţională şi nemurirea, avea să explice: „În viaţa mea, cele mai mari foloase le-am avut de pe urma călătoriilor şi a viselor; dintre oameni, vii sau morţi, prea puţini m-au ajutat în lupta-mi. Şi, dacă aş vrea să-i disting pe cei care mi-au lăsat urme mai adânci în suflet, aş reţine poate vreo trei-patru. Homer, Bergson, Nietzsche, Zorbas. Primul a însemnat pentru mine ochiul albastru, senin – ca discul soarelui – care luminează cu strălucirea lui eliberatoare totul; Bergson m-a scăpat de impulsurile filozofice care mă torturaseră în prima tinereţe; Nietzsche m-a îmbogăţit cu noi nelinişti şi m-a învăţat să transform nefericirea, nesiguranţa în mândrie; şi Zorbas m-a învăţat să iubesc viaţa şi să nu mă tem de moarte”.
Nikos, primul din cei patru copii ai familiei Kazantzakis. Tatăl, Mihalis (1856-1932), originar dintr-un sat din împrejurimile Iraklionului, se îndeletnicea cu negoțul de produse agricole. Răscoala cretană impotriva stăpânirii turcești determină familia Kazantzakis să se refugieze, pentru doi ani, între 1897-1899, în insula Naxos din Marea Egee.
Tânărul Nikos urmează, timp de doi ani, cursurile colegiului francez din insulă, condus de călugări Nikos Tanarfranciscani. Învață franceza și italiana și se familiarizează, prin intermediul lecturilor, cu civilizația occidentală. Revenit în insula natală, își continuă studiile la gimnaziul din Iraklion. Mai târziu, studiază Dreptul la Atena. În 1906 își face debutul în lumea literelor cu eseul „Boala veacului”, apărut în revista Pinakothiki, sub pseudonimul Karma Nirvami. Sub același pseudonim publică în acest an și primul volum: „Șarpe și crin”, o nuvelă de mari dimensiuni (95 de pagini), cu influențe din D’Annunzio. Pe parcursul anului 1907, semnează, sub pseudonimul Akritas, cronici în cotidianul atenian Akropolis. Din cauza situației materiale, veșnic precare, a fost nevoit să-și câștige, ca și alți scriitori contemporani (Grigorios Xenopoulos, Kostis Palamas), existența prin scris. A colaborat de-a lungul anilor la numeroase publicații ale vremii, rezultatul fiind o opera imensă, adunată în parte în volumele de impresii de călătorie, în parte rămasă încă în paginile ziarelor. Piesa „Se crapă de ziuă”, premiată la un concurs dramatic, este pusă în scenă la teatrul Athineon din capitală. Autor al unei impresionante opere dramatice – a scris, în versuri și în proză ritmată, tragedii cu subiecte antice, de inspirație bizantină și cu tematică diversă -, Kazantzakis va rămâne în istoria dramaturgiei, dar nu și a teatrului, prin valoarea strict literara a pieselor, compuse mai mult pentru a fi citite decat jucate (fapt confirmat de eșecul înregistrat de spectacolele cu piesele sale). La 1 octombrie 1907 sosește la Paris, unde se dedica, până în 1909, studiilor de specializare în Drept. La Collège de France urmărește cursurile ținute de Henri Bergson, a cărui concepție filozofică îi va marca profund opera și viața.

Cu Galatea, Prima Soție

Nikos și Galatia Axiou

Cum nimic din ce e omenesc nu i-a fost străin, Nikos Kazantzakis a străbătut lumea în lung şi-n lat, în căutarea unui adevăr, cât de mic, despre sine şi implicit despre om. A scris multe piese de teatru şi a fost protagonistul unor episoade biografice pe care azi cu greu le-am putea înţelege.În perioada martie-aprilie a anului 1909 va face prima călătorie în Italia unde va reveni în numeroase rânduri. În 1910 se va stabili la Atena, unde publica tragedia „Meșterul”, prelucrare a unei legende populare în care influențe din Nietzsche se împletesc cu trăiri personale. Premiată la un concurs dramatic, piesa va fi pusă în scenă în 1916. Mijloacele de existență și le asigură traducând pentru editura ateniană Fexi cărți de filozofie și știință. Un an mai târziu, în 1911, se căsătorește, la Iraklion, cu Galatia Alexiou.
Poetă, prozatoare, dramaturg, Galatia Kazantzakis (1881-1962) va ocupa un loc de seamă în viața literară elenă. Căsătoria, timp de 16 ani, a celor doi oameni de litere, intelectuali cu firi și caractere opuse, va reprezenta pentru Kazantzakis, una dintre cele mai frământate perioade din viața sa. În 1926, căsătoria va eșua într-un divorț. În romanul „Oameni si supraoameni” (1957), capodopera sa, Galatia va zugrăvi calvarul conviețuirii cu Nikos.

În noiembrie Nikos 1927 îl întâlneşte pe Panait Istrati, pe-atunci în vogă în Franţa. Cu el şi cu alţii face un turneu în zona caucaziană, jurând să acţioneze politic şi cultural în Uniunea Sovietică. Datorită lui Kazantzakis, numele lui Panait Istrati a ajuns în Grecia. În ianuarie 1928, amândoi preamăresc

Nikos Kazantzakis, Panait Istrati

Nikos Kazantzakis, Panait Istrati

experimentul sovietic, ţinând un discurs în Teatrul Alhambra din Paris, în faţa mulţimii. Urmează proteste de stradă, Kazantzakis e ameninţat cu tribunalul, iar Istrati, cu deportarea. În iunie, se întâlnesc amândoi cu Maxim Gorki la Moscova, iar scriitorul grec începe lucrul la un scenariu de film despre viaţa lui Lenin. În acelaşi an, periodicul „Le Monde” tipăreşte primul portret al lui Kazantzakis şi astfel publicul din Europa află despre scriitorul grec. Autorul articolului este… Panait Istrati. Însă, în scurt timp, diferenţele de opinie cu privire la un caz concret îi vor despărţi pe cei doi buni prieteni. La sfârşitul anilor ’20, locuieşte la Paris şi la Nisa şi trăieşte din traduceri, iar la începutul deceniului următor se mută în Spania, în speranţa că destinul său literar se va împlini astfel mai uşor. Dar nu reuşeşte să supravieţuiască din traduceri şi se întoarce în insula Egina de lângă Atena. În 1935, călătoreşte în Japonia şi China în calitate de corespondent al unei publicaţii din Grecia, iar la întoarcere cumpără pământ în Egina. Îi intervievează pe Generalul Franco şi pe Miguel de Unamuno, iar casa din Egina e gata construită. Scrie teatru, traduce din Dante, îşi publică impresiile de călătorie din Spania. La sfarsitul deceniului al treilea, petrece câteva luni în Anglia, unde scrie piesa de teatru „Iulian apostatul”, iar în 1941, după ce trupele lui Mussolini invadează Grecia, începe lucrul la o carte intitulată iniţial „Viaţa sfântului Zorba”.
Înscris ca voluntar în armată în timpul Războaielor Balcanice, va servi la biroul special al primului-

Nikos Kazantzakis, Eleni

Nikos Kazantzakis, Eleni Samiou

ministru, Eleftherios Venizalos. Un punct de răscruce din biografia sa îl constituie întâlnirea cu Anghelos Sikelianos (1884-1851), personalitate de prim-plan a literaturii elene, de care-l va lega o strânsă prietenie.

În timpul războiului, rămâne în Egina şi, cu toate că e dornic să intre iar în politică, lucrează de zor – la o nouă traducere din „Iliada” şi la un roman despre Iisus, care avea să devină „Ultima ispită a lui Hristos”. În ’43, sunt gata şi romanul despre Zorba, şi tălmăcirea, şi piesa de teatru despre Buddha. Se mută apoi la Atena şi devine liderul un mic partid socialist, care vrea să reunească toate facţiunile stângii necomuniste. Se căsătoreşte cu Eleni Samiou, partenera sa de viaţă. Un an mai târziu, ajunge ministru fără portofoliu în guvernul coaliţiei Sofoulis.

Pe lângă Zorba Grecul, a scris și alte romane de referință, precum: Hristos răstignit a doua oară, Raport către El Greco, Ultima tentație a lui Hristos, Fratricizii.

Scriitorul care l-a transformat în legendă pe Zorba Grecul a murit la vârsta de 74 de ani. Trupul neînsufleţit a fost adus la Atena, dar Biserica Ortodoxă Greacă nu a fost de acord cu organizarea de funeralii naţionale. Slujba de înhumare a avut loc la Catedrala din Iraklion, Creta, iar Nikos Kazantzakis a fost înmormântat pe insulă, în zona meterezelor veneţiene. Pe mormântul său este inscripţionat epitaful ales de scriitorul însuşi: „Nu sper nimic. Nu mi-e frică de nimic. Sunt liber”.
“Dacă-i este într-adevăr credincios misiunii sale, scriitorul modern e un luptător.”
Nikos Kazantzakis scriitor

„De cele mai multe ori, eu nu vorbeam; ce să spună un «neîmpăcat» ca mine unui diavol împieliţat ca

Adevaratul Zorba

Adevaratul Zorba

el? Îl ascultam vorbindu-mi despre satul lui din Olimp, despre nămeţi, lupi, rebeli, Sfânta Sofia, lignit, piatră albă, femei, Dumnezeu, patrie şi moarte – şi deodată, când simţea că plesneşte şi vorbele nu-l mai încap, sărea în sus, pe pietrele colţuroase de pe ţărm, şi începea să danseze. Vânjos, cu trupul drept, osos, cu capul dat pe spate, cu ochi mici, rotunzi, ca de pasăre, dansa şi ţipa, lovea zdravăn nisipul şi-mi stropea Nikos_Kazantzakis_faţa cu apă de mare. Dacă i-aş fi ascultat glasul – nu glasul, strigătul – viaţa mea ar fi dobândit un rost; aş fi trăit, cu sânge şi carne şi oase, ceea ce acum plănuiesc de parcă aş fi băut haşiş şi înfăptuiesc având ca unelte hârtia şi călimara. Nu am îndrăznit însă. Îl priveam pe Zorbas dansând în miez de noapte, nechezând şi strigându-mi să sar şi eu din carapacea comodă a cuminţeniei şi a obişnuinţei şi să pornim împreună în lungi călătorii, dar rămânem pe loc, dârdâind. De multe ori mi-a fost ruşine în viaţă surprinzându-mi sufletul că nu îndrăzneşte să facă ceea ce nebunia supremă – esenţa vieţii – îmi striga să fac; niciodată însă nu mi-a fost ruşine de sufletul meu ca în faţa lui Zorba.” (fragment din prologul romanului „Alexis Zorbas”, traducere de Elena Lazăr. Cartea a fost publicată în 2008 la Editura Humanitas Fiction)

Surse:
adevarul.ro
ro.wikipedia.org
autori.citatepedia.ro
youtube.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

seventeen + sixteen =

− 4 = 4

Editorial
  • Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    “Tineți cu tărie Ortodoxia… Noi trăim acum timpuri însemnate în Apocalipsă, cele despre care îngerul a strigat: “Vai de cei ce trăiesc!” – înainte de venirea lăcustelor. “Istoria ne arată că Dumnezeu conduce popoarele și dă lecții de morală întregii lumi”. Viața socială se măsoară cu anii, secolele, mileniile, dar …...citeste »

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

6 iulie 2021

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

Ioana Pavelescu a obținut media generală 10,00 la examenul recent de Bacalaureat. Ioana a împlinit pe 11 iulie vârsta majoratului și iată că la examenul maturității își demonstrează ei personal în primul rând, că studiul individual este important. Ioana nu are o rețetă secretă pentru această performanță deoarece munca susținută, munca în mod echilibrat a fost făcută cu răbdare, fără pauze prea lungi și urmând sfaturile părinților săi.

  • Pastila de gramatică

    Pastila de gramatică

    Cum se scrie corect Mall-ul sau Mallul Potrivit Dicţionarului ortografic, ortoepic …
Corespondenta la redactie