Când eram copil râdeam cu poftă în fiecare zi, însă acum nu mai râd atât de des pe cât s-ar putea crede, pentru că lumea asta mă întristează.

Publicat 22 august 2016

Când eram copil râdeam cu poftă în fiecare zi, însă acum nu mai râd atât de des pe cât s-ar putea crede, pentru că lumea asta mă întristează.

Prim-miniştrii şi guvernele vin şi pleacă. Iau cu ei bogăţiile acestui pământ fără să-i tragă cineva la răspundere. Nu există răspundere ministerială. Dăm perle pe sticle colorate.

Nu am ştiut niciodată să facem politică. Drept dovadă, noi şi mexicanii am fost singurele popoare care şi-au adus regi din afară.

Suntem ce sunt amintirile noastre.

Nu votez, sunt observator. Societatea este îngrozitoare, e oribilă, mă deprimă. Ar trebui să se întâmple o explozie a mămăligii ca să se rezolve ceva. Nu e admisibil ca un popor să trăiască aşa. Deocamdată nu văd posibilă o schimbare.

Cred în oameni şi îi iubesc, deşi asta nu e neapărat bine, pentru că unii pot să-şi creeze mari dezamăgiri.

Noi nu ştim cine suntem. Creierul nostru poate să facă orice. Putem să facem şi o vizită pe Marte întinşi în fotoliul nostru. Detaşările de corp sunt extraordinare.

Da, datorită politicii se dau premii. Şi indienii primesc. Şi coreenii. Şi noi dăm premii, care nu sunt de valoare, dar din punct de vedere politic fac bine.

Nu mi-e frică de moarte, ci de pragul acela […] Nu mi-e frică decât de o boală urâtă, care nu se mai termină.

România nu mai e ce-a fost. Odată deschisă poarta şi dărâmat gardul am năvălit într-o lume liberă şi n-am ştiut ce să facem cu libertatea noastră. Au apărut vulgarităţi – crezând că asta este normalul, au apărut alpinişti politici, au apărut hoţi, finanţişti de groază.

Poate că am o fire dificilă, dar eu nu pot să tratez cu superficialitate ceea ce fac.

Omul nu poate trăi fără iubire. Sunt o fire caldă, zic eu, doritoare de bine, şi primesc înapoi acest bine cu aceeaşi dragoste.

Amintirile noastre sunt cele mai scumpe din lume.

Deşi am călătorit mult, nu am ajuns să văd India. Aş vrea să mă duc, deşi toţi mi-au spus că e o sărăcie îngrozitoare acolo. Este de neînchipuit să te naşti pe o pătură şi să mori pe aceeaşi pătură.

Pe frontispiciul teatrelor există două măşti, una tragică şi una veselă. (…) Comedia înseamnă cunoaştere şi drama înseamnă necunoaştere. Dacă am cunoaşte, nu am mai avea cum să fim îndureraţi.

Nu e nimic mai frumos pe lumea asta decât copilăria, dar îţi dai seama de asta abia când ajungi la o anumită vârstă.

Filmul românesc e plin de beep-uri. De-aia nu mai joc.

Biserica mea o port cu mine. Ea este peste tot. Eu sunt cel care mă rog în mine însumi. Sunt un melc cu biserica în spate.

În natură, în Univers, în orice sistem există un echilibru şi în momentul în care ai stricat acel echilibru apar lucruri cu totul imprevizibile şi în locuri cu totul neaşteptate.

Pentru un talent adevărat, orice defect poate deveni calitate. Marile talente au capacitatea de a-şi transforma micile defecte în calităţi.

Publicul este un organism indescriptibil care respiră odată cu tine. Tu îl faci să tragă aer în piept, să râdă, să plângă, să fojgăie sau să tacă. Dar eu nu îi dau identitate când sunt pe scenă.

Am refuzat mereu rolurile vulgare, cele care să-mi facă rău psihic, fizic. Mă refer la un rol care presupune cuvinte obscene, scălâmbăieli care să îmi depăşească decenţa.

Florin Piersic era încă din tinereţe, de pe când era student, un mare povestitor. Făcea valuri plăcute în jurul lui, datorită felului său de a fi. Era un vorbitor nepreţuit şi de cursă lungă, povestind de una, de alta, fără să îţi dai seama cum trece timpul. Şi nu numai că nu obosea niciodată, ci din contră, acest lucru îi conferea forţă să continue.

Pentru mine, culmea mizeriei este mizeria spirituală.

Ştefan Bănică era un om de un şarm deosebit. Era de o vibraţie extraordinară, totul în jurul lui se mişca cu o viteză uluitoare. Chiar şi el însuşi era aşa, cu vorba şi gesturile lui precipitate. Dar, în acelaşi timp, avea nu farmec nemaipomenit, era de o mare spontaneitate şi drăgălăşenie şi de o mare colegialitate. Asta ca să nu mai vorbim de faptul că era şi un actor extraordinar.

Privind în urmă, pot să spun că nu aş schimba nimic la viaţa mea. Am avut o viaţă intensă şi fericită.

Trebuie să învăţăm ce ne aduce binele. Să înveţi, de exemplu, cum să omori fără a fi prins, este oribil. De ce să nu învăţăm cum să mirosim o floare? De ce să nu vorbim despre asta?

Mă implic cu sufletul în tot ce fac, mă ataşez de absolut orice. Am fost foarte afectat de moartea pisicii sau a câinelui, iar dispariţia fiecărui om pe care l-am cunoscut sau cu care am lucrat reprezintă încă o rană care se aşază pe inima mea.

Personajele rele, cu caractere urâte, sunt, paradoxal, frumoase sau mai bine zis, interesante. Un personaj bun nu are aceeaşi trecere ca unul rău. Cel rău este extraordinar, intens, complex! Personajul rău este mai viu, mai palpabil, pe când personajul bun are un miros de tămâie, este ca un îngeraş. Cât de interesant poate fi un îngeraş?!

Vacanţa mare nu a făcut comedie, ci a produs, indirect, o mare nenorocire în sufletul românului: a adus în artisticul românesc vulgaritatea cea mai puternică şi a deschis poarta urâtului.

Nu ştiu dacă învăţământul nostru, sistemul nostru de instruire, este prost sau nu, dar ştiu că în şcoală se învaţă multe lucruri de care nu ai nevoie.

Marin Moraru

„Când aud expresia «monstru sacru» văd în faţa ochilor un dinozaur, un pterodactil cu dinţi lungi şi ascuţiţi şi gura căscată. Nu, eu nu sunt un monstru“.
Un artist modest, cu mult bun simţ şi inimă mare. Teama de a nu îi deranja pe alţii şi dorinţa de a ajuta cât mai mulţi oameni i-au guvernat viaţa. Făcea artă de dragul artei şi nu pentru bani sau faimă. O singură vorbă grea îl rănea enorm, iar “arta nouă”, cu dezinhibările ei lingvistice şi tonale, cu actorii şi actriţele fără grijă pentru fond, ci doar pentru formă, îl jigneau profund şi îl făceau să se încuie, la propriu, în casă. În după-amiaza zilei de 21 august acest adevărat model de a face artă şi de conduită socială s-a stins. Marin Moraru, zis şi Marinuş, unul dintre actorii generaţiei de aur a părăsit scena vieţii, întristat şi supărat.

Într-un interviu pentru ziarulring.ro, Marin Moraru, care a împlinit în ianuarie anul acesta 79 de ani, a dat o declaraţie tristă: „Nu-mi doresc nimic de ziua mea, nici măcar sănătate! Dacă este, este, dacă nu, asta e! M-au felicitat colegii de breaslă, dar nu-mi serbez ziua cu nimeni”. Artistul era extrem de dezamăgit de tânăra generaţie de artişti, de modul prea brutal în care arta este scoasă în stradă, de lipsa de antrenament actoricesc şi fizic, de modul de a se comporta al “următoarei generaţii”.

Discret, chiar retras din viaţa publică, unul dintre cei mai îndrăgiţi actori români, cu o carieră în film şi teatru ce se întinde pe şase decenii, a fost distins cu Premiul de Excelenţă la cea de-a 14-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (29 mai – 7 iunie). Trofeul i-a fost decernat la gala de închidere de la Teatrul Naţional din Cluj.

Marin Moraru și-a dorit să iasă din viața publică, deși era iubit de milioane de români care umpleau sălile de teatru. Marin Moraru nu a putut înțelege cum este posibil ca filmele recent lansate să fie pline de înjurături și sex. S-a născut la 31 ianuarie 1937 în București. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L.Caragiale” în anul 1961, la clasa profesor Dina Cocea, având ca examen de diplomă rolul Agamiță Dandanache din piesa O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale. După absolvirea facultății, a activat ca actor pe scenele de la Teatrul Tineretului (1961-1964), apoi la Teatrul de Comedie (1965-1968), la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” (1968-1971) și la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” (1971-1974).
După o perioadă în care a predat în calitate de conferențiar universitar la I.A.T.C. București (1974-1980), s-a reîntors în anul 1980 la Teatrul Național „I.L. Caragiale”. Din anul 2002 a fost societar de onoare al Teatrului Național din București.

Marin Moraru a avut o mare durere, pe lângă problemele legate de sănătatea sa, actorul avea sufletul în

urlete de lacrimi văzând cum s-a degradat cinematografia românească și cum era forțat să joace în filme și seriale care nu îi făceau deloc cinste.
Marin Moraru a refuzat să mai apară la televiziune, să mai joace în piese de teatru

declarând că este mâhnit pe poporul român, care preferă să consume „mizerii” în locul filmelor de bun gust și al culturii.
Pentru întreaga sa carieră, Marin Moraru a primit Premiul Gopo al Asociației pentru promovarea Filmului Românesc, ediția a 3-a, 2009.
Ușurința cu care a dat viață celor mai felurite personaje nu poate fi decât semnul talentului pur.

Acum, când Marin Moraru a acceptat să se adreseze și altfel marelui public – nu doar de pe scenă sau din fața camerelor de filmat –, avem în sfârșit ocazia de a pătrunde în „laboratorul“ actorului, în culisele rolurilor care ne-au bucurat sufletul și privirea de-a lungul anilor. Gândurile strânse într-o viață, trăirile pe care le-a încercat omul și actorul Marin Moraru de-a lungul timpului, detaliile pregătirii fiecărui rol în parte, caractere, personalități, situații de viață care conturează o epocă, toate se perindă cu o sinceritate dezarmantă în paginile acestei cărți-mărturie. Suntem ce sunt amintirile noastre creionează în mici fragmente de memorie, asemenea unor piese de puzzle, portretul unui om pentru care actoria a reprezentat un mod de a fi. Marin Moraru ne-a lăsat libertatea și bucuria de a ordona singuri piesele acestui puzzle, reconstituind astfel prin lectură peste șaptezeci de ani de existență.

„N-am vrut niciodată să joc ceva anume. Mi s-a dat, mi s-a propus și eu am acceptat sau nu. Nu am cerut niciodată nimic și nici nu mi-am dorit vreun rol anume. Cel mai important și mai plăcut este să tragi biletul din căciulă, ca la examen. Iar eu sunt pregătit oricând, atât fizic, cât și psihic, să trag orice bilet.“

De asemenea, pentru întreaga sa activitate a fost răsplătit cu Premiul de Excelență al Festivalului Internațional de Film Transilvania TIFF 2015 .La Festivalul Internaţional de Film Transilvania, marele actor a fost distins cu Premiul de Excelenţă. Un premiu venit într-o perioadă de tăcere, căci Marin Moraru se retrăsese din film şi teatru. Şi nu a făcut-o cu zâmbetul pe buze. O alegere cu tuşe dureroase. Îl ştiţi din filme ca Actorul şi sălbaticii, Chiriţa în Iaşi, Cuibul de viespi, Operaţiunea Monstrul. La fel cum îl ştiţi din piese ca Take, Ianke şi Cadîr sau Nepotul lui Rameau. Ori din mai recentele telenovele Inimă de ţigan, Regina, Iubire şi onoare.
Toate fac parte din portretul unui actor cu o carieră de peste şase decenii, despre care presa occidentală a scris, la un moment dat, că este cel mai talentat comediant din lume, „mai bun de o mie de ori decât Louis de Funes“. Acelaşi despre care Eugenia Vodă puncta cu amar: „România, ţara în care un mare actor poate să nu pună piciorul în televiziunea publică vreme de 30 de ani fără ca nimeni să se mire“… În urma acestei discuţii, rămâne cel puţin o întrebare care ar trebui să ne bântuie: adevăratele valori ar trebui, într-adevăr, să fie tăcute? Ori să li se permită asta?

Alături de Gheorghe Dinică și Victor Rebengiuc, Marin Moraru a primit, în 2008, titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC) cu ocazia aniversării instituției. În același an, actorul a fost decorat de președintele Traian Băsescu cu Ordinul Național ‘Serviciul Credincios’ în Grad de Mare Cruce. În 2009, Marin Moraru a primit Premiul Gopo pentru întreaga carieră.
Moştenirea sa culturală numără sute de roluri de teatru şi televiziune alături de monştrii sacri ai generaţiei sale.
Dumnezeu să-l odihnească!